Cartea sorţii

La 96 de ani de la covîrşitoarea tragedie, po­veş­tile şi legendele Titanicului continuă să ne tulbure.

Au plătit zeci de mii de lire sterline pe un bilet pentru o călătorie pe cel mai luxos trans­atlantic în serviciu la timpul acela. Se aş­teptau să traverseze oceanul ameţiţi doar de vîrtejurile valsului şi de valurile de şampanie. Au murit însă înghiţiţi de valurile Atlanticului, în vîrtejul iscat de vaporul care se scufunda.

MILIONARII. Martorii oculari ai tragediei povesteau că miliardarul Astor şi soţia sa, bancherul Widener şi maiorul Butt au stat pînă în ultimul moment pe punte, refuzînd să coboare în bărcile de salvare, destinate femeilor şi copiilor. E emoţionant devotamentul soţiei lui Astor, care a refuzat să se despartă de bărbatul ei. În presa vre­mii s-a scris că toţi patru au stat nemiş­caţi, calmi pînă au fost înghiţiţi de valuri. Ime­diat după naufragiu, fiul miliardarului a închiriat un vapor şi a plecat la locul catastrofei în cău­tarea cadavrului tatălui său.

Printre victimele catastrofei se află şi multimilionarul american Allison, care a pierit în va­luri împreună cu soţia sa şi cu un copil. N-a scăpat din familia sa decît cel de-al doilea copil, aflat în grija bonei, care a supra­vieţuit şi ea.

Milionarul Guggenheim şi soţia lui au murit strîns îmbrăţişaţi… Un alt cuplu de milionari americani avea să moară sub greutatea aceluiaşi val. Isidor Strauss a refuzat să intre în barca de salvare fără femeia lui, iar aceasta, la rîndul ei, a refuzat să se despartă de bărbat. În ambarcaţiune nu era loc decît pentru o persoană. Amîndoi au pie­rit în ca­tastrofă.

Printre pasagerii de pe Titanic se aflau cîteva perechi de tineri căsătoriţi, în voiaj de nuntă. Între ei, soţii Marvin (el de 19 şi ea de 18 ani). Tînărul mire era fiul unui milionar american, care deţinea cea mai mare companie de cinematografe. Numai soţia lui a fost salvată.

Citește pe Antena3.ro

Vin ninsorile în România. Informare meteo ANM de vreme rea pentru toată țara

De la Londra avea să pornească spre toate agenţiile de presă următoarea informaţie: “E o aşa avalanşă de depeşe la serviciul cablogramelor, că acesta nu le mai poate prididi. Se cheltuiesc sume colosale de către bogătaşi care vor să afle de la New York dacă rudele lor se află printre cei salvaţi”.

CEL DIN URMĂ CÎNTEC. Povestea dovezii de curaj a membrilor orchestrei de pe Titanic (formată, după unele surse, integral din interpreţi ţigani, iar după alte surse dirijată de George Kruis, profesor la Conservatorul de muzică din Liège, Belgia) avea să facă înconjurul lumii. “Titanicul se scufundă în sunetul muzicii”, sub acest titlu pu­blica şi Gazeta Ilustrată din 21 aprilie/4 mai 1912 un eseu tulburător. Cităm integral cuvintele autorului necunoscut.

“Sunt gesturi paşnice omeneşti, care întrec cele mai eroice fapte. Orchestra de pe nenorocitul transatlantic a făcut acest gest frumos şi nobil, închinînd Muzicii ultimele clipe de viaţă. Să cînţi, să cînţi marşuri vesele în timp ce Moartea atotstăpînitoare te pîndeşte din clipă în clipă; să cînţi în vreme ce valurile ucigaşe înghit sute de oameni – să cînţi în ritmul oceanului spumos, cînd bărcile de salvare aruncă undelor capricioase pe acei ce cu o oră mai înainte se credeau fericiţi şi-n siguranţă –, să cînţi pentru cea din urmă oară imnul vieţii – se poate ceva mai eroic, mai supraomenesc? Muzica lui Sefims, care a îmblînzit leii în groapa că­rora căzuse, muzica cu care Dariu a făcut să se mişte din loc stîncile leuptice, mu­zica cu care regele David a alinat şi vindecat rănile Persinei – toate imnurile eroice, care au tîrît orbeşte mul­ţimea în războaie – ce erau toate aceste muzici faţă cu înstrunarea semizeiască a orchestrei de pe Titanic?

În loc să fi murit ca nişte răzvrătiţi în dispe­rare, ridicînd ţipete zadarnice, cei rămaşi pe Titanic au întîmpinat Moartea în sunetul dispreţuitor şi sincer al muzicii. Ei nu s-au gîndit să blesteme uriaşul gheţar care zdrobise o lume de năzuinţi, de idealuri, de tinereţe, de inimi dornice de viaţă, care despărţea părinţi de copii, soţiile de tovarăşii lor de căsnicie, care făcu adîncul ne­măsurat al oceanului să înghită atîta bogăţie şi atîta trufie omenească. Ei cîntau! Se poate o epopee mai sublimă de linişte sufletească, de poezie divină şi de martiraj totodată?”