Cinci mituri referitoare la criza economică mondială

MOTTO: "A-i apăra pe cei mulţi şi năpăstuiţi nu este un hobby, ci o datorie morală sacră"

Mitul nr. 5
" Rezolvarea crizei mondiale actuale este ca şi în cazul crizelor anterioare atributul puterii discreţionare a statului suveran. Intervenţia promptă a factorilor politici decizionali naţionali prin implementarea unor programe de măsuri adecvate va soluţiona dificultăţile actuale şi va repune economia de piaţă pe făgaşul obişnuit."

Este un truism să afirmi că istoria societăţii omeneşti este un proces dinamic continuu marcat de succesiunea a ceea ce numim modele sociale, politice, economice, culturale etc, deci, într-un cuvânt, a civilizaţiilor. Ca atare, nici economia de piaţă şi mai ales nici raportul acesteia cu centrul politic decizional, adică în termeni simplificaţi, statul, nu au rămas în afara acestui proces. Pentru discuţia de faţă este relevant un aspect ce şi-a găsit pentru prima dată locul pe agenda dezbaterilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu mai bine de 40 de ani în urmă: statutul companiilor transnaţionale. Că avea să rămână o dezbatere cvasi-sterilă pentru multă vreme nu trebuie să mire pe nimeni, întrucât dezbaterea a îmbrăcat forme politico-ideologice mulate pe structura conflictului războiului rece. În fapt, momentul respectiv defineşte istoric germenii intrării în linie dreaptă a ceea ce azi este cunoscut ca procesul ireversibil al globalizării. Raţiunea intrării accelerate în această fază a economiei de piaţă este relativ simplă: obţinerea de profituri superioare într-un model internaţional al ciclului economic considerat ca fiind mai eficient şi devansa modelul "clasic" naţional. Noutatea venea nu atât din caracterul unic al acestui model, ci prin proporţiile şi viteza cu care se disemina în mai toate sectoarele economico-financiare. Pentru cititorii mai puţin avizaţi voi folosi un exemplu care principial este cât se poate de similar. În agricultură poţi obţine recolte superioare în două feluri. Dacă măreşti suprafaţa cultivată de două ori, obţii în condiţii climatice egale o recoltă dublă, dacă o măreşti de 10 ori, obţii o recoltă de zece ori mai mare. Asta se cheamă metoda dezvoltării extensive. Dacă însă nu ai această posibilitate, adică nu ai terenuri suplimentare pentru a fi cultivate, rămâne o a  doua posibilitate: creşterea productivităţii, adică dispunând de aceeaşi suprafaţă de teren introduci noi metode de cultivare, noi soiuri de seminţe etc şi obţii astfel recolte duble sau chiar mai mari. Această metodă se numeşte exploatare intensivă. Revenind la transnaţionale şi globalizare ultimii 40 de ani au marcat via capitalurile internaţionale tranziţia către metoda obţinerii de profituri superioare prin metoda exploatării extensive.

FENOMEN
Uriaşul spaţiu geografic oferit de restul lumii sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare în special prin bazinul forţei de muncă super-ieftine, condiţii fiscale de excepţie şi o potenţială piaţă de desfacere fără limite asigură trei dintre ingredientele financiare esenţiale ale globalizării. Adică exact aceeaşi metodă prin care Amazonul defrişat a devenit azi una dintre marile furnizoare cerealiere pentru piaţa mondială. Transferul industriilor manufacturiere din ţările industriale dezvoltate către lumea în curs de dezvoltare în numele eficienţei economice superioare (a se citi a profiturilor mai mari) a pus un important segment al clasei mijlocii a lumii occidentale într-o postură extrem de dificilă sub aspect economico-financiar. De la câştiguri pe oră în medie de 30-50 de dolari, la 10-15 dolari prin reciclarea profesională forţată în noile poziţii oferite de sectorul serviciilor.

Culmea este că această fugă a locurilor de muncă de pe piaţa occidentală  a continuat în mod accelerat în anii '90 şi în acest domeniu al serviciilor, inclusiv al poziţiilor high-tech din sectorul informatic către ţări precum China şi India unde costurile forţei de muncă reprezintă o fracţiune. Rezultatul acestui proces în plină criză economică mondială: 12,4 milioane de şomeri în SUA şi cifra creşte vertiginos într-un ritm de jumătate de milion pe lună. Dacă plata de 6,25 dolari pe oră nu asigură minima subzistenţă pentru salariatul occidental, plata de 2 dolari pe oră pentru salariatul chinez sau indian îi conferă paşaportul pentru a ieşi din categoria mizeriei lumpenare.
PARERILE CRITICILOR
Criticii ideologici ai fundamentalismului economiei de piaţă au afirmat de mult timp subordonarea discreţionară a statului şi îndeosebi a pârghiilor decizionale politice la nivelul ramurii executive (Guvern) şi legislative (parlamentare). Vorbind de fenomenalul decalaj al bogăţiei între vârful şi baza piramidei sociale americane unul dintre aceştia afirmă că "ceea ce ar trebui să îngrijoreze este nu atât faptul că posesorii marilor capitaluri achiziţionează yachturi şi avioane particulare, ci că achiziţionează politicieni, deputaţi şi senatori. În acest fel, ei utilizează puterea financiară pentru a distorsiona în favoarea propriilor interese politicile publice şi ordinea priorităţilor economice naţionale".  Nimic nou sub soare, cum se spune, numai că în procesul globalizării capitalurile internaţionale au folosit puterea politico-militară a statelor industriale dezvoltate drept mijloc de persuasiune pentru eliminarea barierelor naţionale fiscale, comerciale, etc ale ţărilor subdezvoltate şi în curs de dezvoltare transformându-le în câmp discreţionar de acţiune. Criza financiară urmată de dezastrul economic din Asia în anul 1998 a ilustrat perfect efectele acestui proces ce se constituie într-un excelent studiu de caz. Criza s-a declanşat prin fuga peste noapte cum se spune a capitalurilor internaţionale în momentul în care "balonul de săpun" financiar iraţional creat tot de ele în conivenţa cu politicieni autohtoni corupţi s-a spart. Singurele ţări care au reuşit să limiteze dezastrul au fost cele precum Malaezia şi China care, printr-o politică fiscală mult mai prudentă, au impus încă de la începutul sosirii acestora bariere în calea ieşirii intempestive de pe piaţa locală. Altfel ţări puternic afectate de criză precum Indonezia şi Filipine au arătat după criză exact ca zonele devastate de uriaşe stoluri de lăcuste care migrează necriscriminatoriu în căutarea de noi resurse alimentare.

CONFLICT
În configuraţia crizei mondiale actuale, care reia într-un fel la proporţii marite simptomele maladiei asiatice, capitalurile în poziţia de actori globali se află în pofida aparentelor defensive într-un conflict acut cu factorii decizionali politici naţionali ce încearcă să schimbe statu-quo-ul actual al modului de operare pe piaţa internaţională. Epicentrul conflictului se află evident în Statele Unite drept centru istoric tradiţional şi bastion al fundamentalismului economiei de piaţă. "Băieţii deştepţi" ai lumii financiare refuză să-şi asume integral pierderile create de jocul iraţional al consumerismului neacoperit de resursele financiare reale ale consumatorilor. Sub ameninţarea prăbuşirii întregului sistem ca urmare a potenţialei falimentări a marilor bănci şi instituţii financiare, cei în cauză şantajează implicit administraţia politică actuală pentru a finanţa la o scară nemaiîntâlnită din bani publici pierderile provocate la cazinoul mondial de tipul schemei Ponzi. Dacă Administraţia republicană părea a fi în ton cu solicitările Wall Street-lui, noua Administraţie democrată a adoptat o linie complet diferită şi nu doar pentru că îi serveşte unei capitalizări politice pe termen lung. Şi această situaţie conflictuală nu este prea diferită de cea a celorlalte membre ale clubului democratiilor occidentale.

EXPLICAŢII
Raportul de forţe actual între statul suveran (fie el şi îmblânzit în timp de influenţa capitalurilor financiare) şi capitalurile internaţionale limitează mai vizibil ca niciodată marja de acţiune a celui dintâi. Desigur, îndeosebi pentru situaţia în care statul nu se mai aliniază cuminte şi disciplinat la strategia mogulilor lumii financiare internaţionale. Un asemenea tip de aliniere ar produce însă în momentul de faţă o instabilitate socială fără precedent, riscând să arunce în aer întregul model socio-economic sau cum se afirmă plastic oficial să ducă la scufundarea întregii corăbii. Un apel care desigur face apel la instinctul de supravieţuire al pasagerilor aflaţi la clasa a IV a Titanicului. Frustrarea opiniei publice naţionale şi internaţionale creşte ireversibil pe măsură ce informaţii altfel confidenţiale transpiră tot mai mult cu privire la destinaţia banilor publici alocaţi repunerii vasului pe linia de plutire. Ele relevă în mod simbolic atât fondul problemei, dar şi conduita morală a factorilor responsabili ce au provocat criza. Am menţionat în cadrul analizei cazul marii companii de asigurări AIG în care au fost investiţi din banii publici în ultimele luni peste 180 de miliarde de dolari pentru a se evita efectul distructiv al dominoului la scară mondială. La întrebarea tot mai insistentă a publicului şi unor politicieni oneşti ce s-a făcut practic cu aceşti bani răspunsul a venit greu şi trunchiat pentru că este greu de digerat de americanul de rând. Păi, 50 de miliarde de dolari au plecat la banca de invesţii Goldman Sachs ca plată pentru acoperirea pierderilor la ruleta derivatelor financiare sintetice şi a altor speculaţii similare. Şi lista continuă cu plăţi masive către Deutsche Bank AG, Societe Generale, Barclays PLC, Danske, Royal Bank of Scotland, Banco Santander, HSBC, Morgan Stanley, Wachovia, Lloyds Banking Group şi altele. Plata către bănci străine fie ele şi aparţinând lumii occidentale a exacerbat şi mai mult furia contribuabilului american care suferă deja din plin efectele crizei şi constată ca banii publici aşteptaţi să-i creeze locuri de muncă acasă zboară vesel în afara ţării. Că AIG este principalul responsabil pentru vânzarea către europeni a instrumentelor financiare toxice ca parte a "moriştii" generale, nu prea aminteşte nimeni. Oficial se spune "AIG este prea interconectat cu sistemul global financiar pentru a fi lăsat să falimenteze. Regulatorii au sesizat prea târziu amestecul AIG în combinaţiile financiare deosebit de riscante, iar acum nu mai este nimic de făcut". În caz contrar - mesajul este cât se poate de clar - se duce totul de râpă.
BANCILE ŞI BANII....
A doua categorie de informaţii iritante include continuarea practic nestingherită a acordării de salarii şi compensaţii uriaşe executivilor acestor instituţii financiare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Idem la capitolul cheltuielilor corporaţiilor "ca stil de viţă".  Merill Lynch pentru a evita falimentul a fost achiziţionată cu sprijin guvernamental de Bank of America care la rândul ei a primit până acum zeci de miliarde de dolari din banii publici. Înainte de a fi achiziţionată deşi "falimentară" şefii lui Merill Lynch au găsit câteva miliarde de dolari, repet miliarde de dolari pentru a plăti compensaţii şi bonusuri de performanţă (!) managerilor acesteia. Vorba lui nenea Iancu "curat falimentară". Şi cazul nu este singular nici pe departe. Când scriu aceste rânduri pe ştirile de presă fac prim plan declaraţiile lui Larry Summers, preşedintele Consiliului Economic Naţional, sub titluri precum "AIG - permisiunea lăcomiei nesfârşite?" Citez: "O mulţime de lucruri teribile s-au petrecut sub aspectul crizei în ultimele 18 luni dar ceea ce s-a întâmplat la AIG este dincolo de orice limite." L. Summers făcea referire la dialogul purtat între secretarul de finanţe Timothy Geithner şi Edward Liddy seful AIG, în care cel dintâi i-a reproşat deschis că este absolut innaceptabil pentru o companie care a primit 180 de miliarde de dolari din banii publici să plătească integral bonusuri seniorilor executivi în valoare de peste 121 de milioane de dolari. Geithner sugera la nivel de compromis că bonusurile către primii 50 de executivi să fie reduse la 50% iar restul să fie acordate pe CRITERII DE PERFORMANŢA. În răspunsul dat, şeful AIG a explicat secretarului de Finanţe că nu poate face nimic întrucât este legat juridic de mâini de contractele şi aranjamentele semnate anterior, încălcarea acestora riscând nu numai procese interminabile dar atenţie şi compromiterea capacităţii companiei de "a reţine profesionişti de valoare cu poziţii cheie în administrarea portofoliului de peste un trillion de dolari. În plus tăierea bonusurilor ar avea drept efect pierderea capacităţii de a reţine în poziţiile respective operatorii talentaţi ai companiei care (sic) operează în prezent prin sprijinul financiar masiv primit în numele contribuabililor americani, deci a interesului public. Ca atare continua intervenţie a departamentului de finanţe pe tema ajustării arbitrare a compensaţiilor şi a bonusurilor trebuie să înceteze " Dacă situaţia nu ar fi tragică, ar fi de un umor nebun, mai ales când se invocă criteriile de performanţă şi grija pentru apărarea interesului public. Din nefericire, sabotajul programelor guvernamentale de deblocare a creditului către marea masă a consumatorilor continuă nestingherit. La 4 martie a intrat pe hârtie în acţiune un important program menit să deblocheze procesul de refinanţare simplificată a ipotecilor imobiliare în condiţii de dobândă scăzută pentru circa 5 milioane de proprietari buni plătitori, dar care fac greu faţă noilor condiţii economice generate de scăderea fără precedent a valorii proprietăţilor deţinute.

Un program care pentru a atrage cooperarea instituţiilor bancare oferă stimulente financiare guvernamentale clare pentru fiecare dintre aceste operaţiuni. La mai bine de două săptămâni de la presupusa intrare în vigoare lucrătorii băncilor şi instituţiilor financiare vizate invocă clienţilor interesaţi absenţa unor instrucţiuni concrete din partea conducerii propriilor instituţii. O temporizare calculată întrucât fiind buni plătitori noile refinanţări micşorează profiturile obţinute din dobânzile mai mari angajate anterior. Aceiaşi funcţionari oferă în schimb în modul cel mai senin refinanţări în nota obişnuită a condiţiilor neguvernamentale la un cost evident mult mai mare şi deci mai profitabil pentru instituţiile financiare în cauză. Exemplele de mai sus vorbesc de la sine despre raportul de forţe actual între stat şi lumea capitalului financiar internaţional. Noutatea de excepţie o constituie intrarea statului în condiţiile globalizării într-o fază în care înseşi marile puteri economice ale lumii se văd confruntate direct cu o forţă ce-i dispută tradiţionalul ascendent al atribuţiilor de suveranitate.
CRIZA ACTUALA, LA MICROSCOP
O situaţie ce implică riscuri serioase la nivelul stabilitaţii geopolitice şi decurge dintr-un proces mai indelungat decât geneza actualei crize economice mondiale. O criză greu de prevenit şi controlat în condiţiile în care două treimi din operaţiunile financiare ale capitalurilor internaţionale se desfaşoară în afara oricărui tip de regularizare. Precum o bombă cu efect întârziat ce ticăie ameninţător la adresa întregii lumi civilizate problema creării noului mecanism de regularizare a fost pusă în sfârşit pe agendă într-o poziţie prioritară la apropiata reuniune G-20 la nivel înalt din 2 aprilie.  O reuniune ce reprezintă principalele economii ale lumii şi două treimi din populaţia planetei. Reuniunea tehnică pregătitoare la nivelul miniştrilor de Finanţe a încercat deja să alinieze ca prim pas toţi actorii economiei mondiale într-o strategie unitară a programelor de stimul economic menită să stopeze agravarea crizei generale actuale. Lucru nu tocmai uşor de realizat nu numai datorită faptului că majoritatea arată cu degetul spre minoritatea responsabililor crizei dar şi anticiparea unei distribuţii inegale a costurilor pentru a se ieşi din criză. Discrepanţele menţionate în prima parte a analizei la nivelul distribuţiei bogăţiei în interiorul societăţilor naţionale se reproduce structural în mod similar la nivelul comunităţii internaţionale. Şi acest lucru nu trece neobservat la nivelul piramidei sociale mondiale.  

LUMEA ŞI BOGAŢII SAU SARACII EI
Un studiu al ONU confirmă că vârful de 10% a păturii bogate deţine 85% din avuţia lumii. Jumătate din întreaga populatie a lumii deţine mai puţin de 1% din aceeaşi avuţie.  10% din topul populaţiei americane are un venit egal cu venitul a 43% din populaţia lumii, iar 25 de milioane de americani din partea superioară a piramidei sociale au un venit egal cu venitul a 2 miliarde de oameni din restul lumii. Imaginea distribuţiei inegale a resurselor pe plan internaţional e completată de constatarea că în anul 2005 avuţia reunită a primilor trei cei mai bogaţi oameni ai lumii depăşesc produsul intern brut a 47 de ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Şi lista disparităţilor şocante poate continua încă mult. Criticii actualei situaţii vorbesc de consecinţele istorice al raportului între puterile coloniale şi cei colonizaţi şi care continuă să alimenteze încă abundent conflictele de ordin ideologic, cultural sau religios. Arma  ideologică a promotorilor globalizării rămâne pe de altă parte inculcarea ideii parţial corecte că acest proces este o soluţie pozitivă reciproc avantajoasă ce permite promovarea dezvoltării economico-sociale în lumea a doua şi a treia lăsându-se intenţionat în subsidiar modul inegal de distribuire a noii prosperităţi create. De aici competiţia acerbă între ţări aparţinând acestei categorii de a atrage printr-o varietate de concesii economico-financiare şi fiscale capitalurile internaţionale pe care le-am calificat deja ca nomade şi migrând acolo unde pot maximiza profitul indiferent de ce lasă plecând în urma lor. Iar când pentru a obţine concesiile maxime capitalurile internaţionale fac alianţă ad-hoc cu elementele corupte ale clasei politice autohtone efectele negative ce se revarsă asupra majorităţii populaţiei se multiplică la scară exponenţială. Pentru cititorii noştri, cazul României poate servi drept un excelent studiu de caz pentru perioada postdecembrie 1989. Evident însă, România nu este un caz unic, ea doar înscriindu-se în partitura mondială elaborată în cu totul altă parte a lumii.

EFECTELE CRIZEI
Cât despre efectele şi implicaţiile geopolitice ale crizei economice mondiale (şi care ar trebui să facă obiectul unei analize de sine stătătoare) acestea deja încep să se vadă cu ochiul liber în forumul public ieşind tot mai mult din culisele diplomaţiei secrete. Cea mai mare parte a datoriei publice occidentale şi îndeosebi cea americană este finanţată de un grup relativ restrâns de economii dinamice aparţinând ţărilor în curs de dezvoltare. Caracterul global al crizei actuale oferă acestora din urmă prilejul de a cere la masa negocierilor restructurarea actualului sistem financiar internaţional controlat discreţionar de câteva mari puteri occidentale. Ele cer modificarea drastică a structurilor şi modului de functionare a unor instituţii precum Banca Mondială şi FMI dar şi a altora. Ani de zile negocierea cunoscută sub denumirea de Nord-Sud adică între ţările bogate şi cele sărace au eşuat tocmai datorită refuzului celor dintâi de a renunţa la acest monopol. Instaurarea dolarului după cel de al doilea război mondial şi mai ales după anul 1973 când a fost abandonată acoperirea în aur a acesteia drept monedă forte pentru rezervele valutare naţionale au creat un cerc vicios ce a descurajat idea devalorizării acestuia pe măsura creşterii datoriei publice americane la niveluri astronomice. Ideea a fost şi a rămas din punctul de vedere al emitenţilor foarte simplă: încetarea susţinerii internaţionale a dolarului şi devalorizarea sau căderea drastică a cursului acestuia are ca efect înainte de toate reducerea proporţională a a valorii rezervelor valutare naţionale. Adică exact ceea ce majoritatea ţărilor sărace şi în curs de dezvoltare nu şi-au putut permite vreodată tocmai datorită situaţiei economice critice pe plan naţional. Astăzi însă, fapt fără precedent în analele diplomatice internaţionale, China a dat în aceste zile un avertisment politicos dar clar lumii occidentale, prin vocea primului ministru, faţă de eventualitatea unei posibile soluţii tehnice de ieşire din criza ce ar avea drept efect devalorizarea dolarului. O soluţie considerată ca total inncaceptabilă pentru Beijing dar şi alte ţări posesoare de mari rezerve valutare in dolari. China detine in prezent o rezerva valutara de peste 1.5 trilioane de dolari şi cumpără cu regularitate bonduri ale trezoreriei americane. Deci practic ea finanţează o parte însemnată a deficitului bugetar postbelic american alături de grupul tigrilor economici asiatici.

TACTICA
Asimilând eficient lecţia crizei asiatice din 1998, Beijingul nu doreşte să fie luat prin surprindere la apropiata reuniune de la Londra şi atunci a respins public anticipat strategia unei distribuiri globale "uniform-democratice" a pagubelor financiare create de cazinoul clubului financiar exclusiv occidental. În spiritul diplomaţiei de nuanţe, prim-ministrul Wan a amintit ca din întâmplare că China aflată în ultimele decenii în plin proces de prosperitate spre deosebire de marile puteri economice occidentale a şters complet datoria ţărilor lumii a treia şi asta fiind o sumă nu de ici colo, ci de 46 de miliarde de dolari. Punct ochit, punct marcat, cum se spune în planul imaginii şi vizibilităţii politice internaţţionale. Sudul căruia i se cere cooperarea la soluţionarea crizei economice mondiale se pregăteşte mai mult ca oricând să-şi renegocieze agenda politico-economică blocată de decenii de Nord. Dacă va reuşi sau nu este o altă poveste urmând ca doar viitorul să aducă răspunsul. Cam cum merg însă lucrurile în lumea capitalurilor financiare internaţionale în raport cu ţările lumii a doua şi a treia este ilustrat şi de un alt exemplu foarte edificator. În plină criză economică mondială posesorii marilor capitaluri internaţionale fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la "bang-ul sonic" adică efectele implicite ce urmează natural îngheţării liniilor de credit pentru sfera productivă au acţionat în două direcţii: prima, retragerea acolo unde a fost posibil după modelul crizei asiatice cât mai rapidă "în centrală" a capitalurilor investite în aceste ţări; a doua, minimalizarea pierderile suferite din tranzacţiile cu derivatele sintetice financiare dar şi a altora prin lansarea unor operaşiuni speculative de proporşii împotriva monedelor naşionale mai slabe sau aparşinând economiilor mici şi mijlocii. România poate fi un exemplu în acest sens. La prima categorie de măsuri, filialele băncilor occidentale au înghetat sau înăsprit condiţiile de asigurare a liniilor de credit către companiile productive dar şi catre consumatorii individuali. La acestea s-au adăugat demersurile oficiale din partea guvernelor ţărilor mamă a băncilor respective ca guvernul român să contribuie financiar la susţinerea liniilor de credit în noile condiţii prin alinierea la politica financiară occidentală. Este cazul Austriei, dar nu numai.

La a doua categorie de măsuri se înscrie suita de operaţiuni speculative împotriva leului căreia Banca Naţionala a României a trebuit să-i facă faţă la 17 octombrie 2008 şi din nou nu numai acesteia. Conduita "n-am mamă, n-am tată" mai ales în relaţiile capitalurilor internaţionale cu ţările mici şi mijlocii nu e câtuşi de puţin nouă. Spre lauda ei, conducerea Băncii Naţionale s-a achitat foarte bine până acum în postura de ultimă barieră a interesului financiar naţional. Războiul este însă abia la început, iar sfârşitul acestuia încă dincolo de orizont. Manipulările mass media internaţionale aflate sub controlul său influenţa capitalurilor internaţionale completează arsenalul complex utilizat de acestea pentru a-şi minimaliza pierderile prin mărirea la scară mondială a listei plătitorilor. În această categorie se înscriu şi acţiunile de stimulare a panicii în rândul populaţiei ţărilor menţionate ca mijloc de presiune asupra factorilor de decizie politică care nu se aliniază convingător la strategia nucleului occidental.

Cum marea majoritate a băncilor şi instituţiilor financiare din ţările în curs de dezvoltare, inclusiv cele foste comuniste nu au avut resursele de a deveni parteneri integrali în tranzacţiile speculative ce au produs actuala criză mondială, efectele acesteia nu ar trebui să vizeze structurile sistemului ci funcţionalitatea acestora în condiţii de stres. Numai că într-o lume practic lipsită de un arbitraj regulatoriu fie el şi minimal se constată că până acum fiecare dintre actori caută soluţii după modelul "vestului sălbatec" în care fiecare îşi vede de propriile interese şi le promovează fără să ţină prea mult seama de daunele provocate celorlalţi. De aici strigătul de alarmă pentru mobilizarea generală, ignorarea intereselor sectoriale şi regionale în caz contrar toţi pasagerii trasatlanticului urmând să împărtăşească aceeaşi soartă finală. Un moment istoric ce impune conducătorilor compartimentului românesc responsabilităţi de excepţie. Promovarea necritică uneori bâlbâită în ultimii 19 ani a modelului fundamentalist al economiei de piaţă ca alternativă la fostul model al economiei centralizate a fost şi este aşa cum se poatea vedea cu uşurinţă de prost augur pentru nivelul de trai al majorităţii românilor. Această opţiune este egalată ca intensitate doar de aspiraţia "noilor capitalişti români" de a intra cu orice prţ în clubul select al posesorilor capitalurilor internaţionale, indiferent de preţul plătit pe spezele intereselor marii majorităţi. Rămâne de văzut dacă aceştia plus clasa politică înţelegând bine cam ce se întâmplă la modul real în actuala criză vor trage învăţămintele de rigoare şi vor şti să aleagă măcar în ceasul al 12-lea soluţiile cele mai potrivite pentru minimalizarea pagubelor nu numai sub aspectul interesului naţional dar şi la nivelul suferinţelor şi privaţiunilor românilor de rând.

NOTA REDACŢIEI: Expertiza domnului Liviu Turcu este susţinută de activitatea îndelungată în domeniul cercetării economice şi a experienţei directe în domeniul competitive business intelligence (informaţiilor competitive în domeniul afacerilor)