Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acesta este răspunsul real al CJUE la întrebările adresate instanței europene de mai mulți judecători ai „sistemului”. Mai mult, deciziile nu pot fi încălcate nici dacă, astfel, s-ar închide „un număr copleșitor de procese penale” care vizează fraude grave ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. Singurul lucru pe care l-au cerut judecătorii în cauză și pe care CJUE l-a admis se referă la posibilitatea de a nu respecta o dispoziție din Decizia ÎCCJ din 2022 prin care se impunea ca și procesele judecate definitiv anterior anului 2018, când CCR s-a pronunțat prima dată pe acest subiect, să poată fi redeshise pentru a se aplica, retroactiv, decizia Curții Constituționale, ca lege mai favorabilă în materie penală. Însă și acest răspuns al CJUE se referă strict la procese care vizează fraude grave împotriva intereselor financiare ale UE. Infracțiunile de corupție nu intră în această categorie.
La începutul acestei săptămâni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a răspuns la mult-așteptatele întrebări adresate de câțiva judecători ai Curții de Apel Brașov cu privire la obligația instanțelor din România de a ignora deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în chestiunea prescripției răspunderii penale. CJUE a fost, practic, chemată în acest dosar să anuleze efectele acestor decizii. Însă rezultatul este unul catastrofal pentru „gurile de tun” ale „sistemului”, care, chiar și după publicarea acestei hotărâri a Curții UE, continuă să propage ipoteza conform căreia un judecător român poate folosi deciziile obligatorii ale CCR și ÎCCJ pe post de hârtie igienică.
Realitatea este, însă, cu totul alta. Astfel, studiind hotărârea CJUE, emisă pe 24 iulie 2023, constatăm că instanța europeană a analizat prima și a doua întrebare adresate de Curtea de Apel Brașov, împreună, care interogau dacă Tratatul de Funcționare al UE și Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională ce reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și, pe de altă parte, o decizie a instanței supreme a statului membru menționat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudență constituțională, pot fi aplicate retroactiv ca lege mai favorabilă pentru a repune în discuție hotărâri definitive de condamnare, în condițiile în care aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale UE.
Deciziile Curții Constituționale rămân obligatorii, spre disperarea petenților
Ei bine, răspunsul CJUE este fără echivoc. Curtea arată că „articolul 325 alineat 1 din TFUE și articolul 2 alineat 1 din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru NU SUNT OBLIGATE să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale a acestui stat membru, prin care este invalidată dispoziția națională care reglementează aceste cauze de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală”. Mai mult, CJUE arată că „principiul legalității infracțiunilor și pedepselor este protejat în dreptul național sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea unui număr considerabil de procese, inclusiv procese de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene”. Acesta este un citat din paragraful 125 al Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023.
În schimb, în această hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene se arată că „dispozițiile dreptului UE trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul retroactiv al legii penale mai favorabile, care permite repunerea în discuție, inclusiv în cazul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.
Corupția, vânturată în acest dosar, nu a înduplecat Curtea
Cunoscutul avocat Adrian Toni Neacșu, fost judecător și ex-membru al Consiliului Superior al Magistraturii, arată, la rândul lui, că această hotărâre a CJUE „se aplică exclusiv infracțiunilor care aduc atingere gravă intereselor financiare ale Uniunii Europene. Această hotărâre nu se aplică celorlalte infracțiuni prevăzute de Codul penal sau de legi speciale, și nici infracțiunilor de corupție (luare de mită, dare de mită sau trafic de influență)”.
Cel puțin, aceasta este interpretarea paragrafului 96 din hotărârea CJUE, unde scrie, negru pe alb, că „articolul 325 alineat 1 din TFUE și articolul 2, alineat 1 din Convenția PIF impun instanțelor naționale sarcina de a lăsa neaplicate deciziile interne care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE”. Și această neaplicare trebuie, obligatoriu, să fie precedată de asigurarea respectării principiului legalității, previzibilității și al protecției drepturilor fundamentale, așa cum se arată în cuprinsul paragrafului 100 din aceeași hotărâre a CJUE.
Mai departe, la paragraful 112, Curtea arată că „standardele naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu sunt de natură, în cauze precum cele în discuție în litigiul principal, să compromită nivelul de protecție prevăzut de Cartă”.
Adrian Toni Neacșu mai subliniază că „CJUE a respins ca inadmisibilă solicitarea instanței de a oferi un punct de vedere și cu privire la infracțiunile de corupție sau o interpretare a efectelor fostului mecanism MCV. (…) CJUE afirmă că deciziile CCR privind prescripția răspunderii penale (din 2018 și 2022) trebuie aplicate întocmai, indiferent de consecințe, chiar și atunci când această consecință este încetarea ca urmare a prescripției răspunderii penale a unui număr considerabil de procese, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene”.
Avocat Adrian Toni Neacșu: Orice forțare a deciziei CJUE de către instanțele naționale ar reprezenta un abuz
În vara anului 2018, Curtea Constituțională a României a fost chemată să decidă dacă articolul din legislația penală autohtonă care reglementa, la acel moment, modul în care un procuror putea întrerupe cursul prescripției răspunderii penale este sau nu constituțional. Asta, deoarece, în reglementarea aflată în vigoare în acel moment, orice act de procedură (adică o hârtie mutată de procuror de pe un colț, pe celălalt colț al biroului) putea fi asimilat ca fiind act de procedură efectuat în respectiva cauză penală și care putea întrerupe cursul prescripției răspunderii penale.
Curtea Constituțională a stabilit, atunci, că, pentru a fi constituțional, articolul din legislația penală internă trebuia să prevadă că doar un act procedural adus la cunoștința suspectului, învinuitului sau inculpatului poate fi considerat drept un act care poate întrerupe cursul prescripției răspunderii penale în acel dosar.
Din 2018 și până în 2022, adică timp de patru ani, deși avea obligația constituțională de a pune în acord acest articol din legislația penală internă cu decizia Curții Constituționale, Parlamentul României nu a făcut absolut nimic. În 2022, Curtea Constituțională a emis o a doua decizie prin care a stabilit că, practic, legislația penală internă nu mai prevedea nicio normă procedurală prin care cursul prescripției răspunderii penale putea fi întrerupt. Asta, deoarece, prin lipsa unei acțiuni legislative care să pună legea în acord cu decizia CCR din 2018, s-a ajuns în situația ca articolul declarat neconstituțional să fie golit de efecte juridice.
Singurul hatâr făcut, retroactivitatea deciziei CCR din 2018
Tot în 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost chemată de curțile de apel să dea o interpretare unitară pentru toate instanțele naționale a acestor decizii ale CCR. Înalta Curte a stabilit, atunci, că instanțele sunt obligate să pună în aplicare, întocmai, atât cele două decizii ale Curții Constituționale, cât și dispozitivele deciziilor respective. Față de toate aceste aspecte, CJUE a răspuns că instanțele naționale nu pot încălca nici decizia CCR din 2018, nici decizia CCR din 2022, nici decizia ÎCCJ din 2022.
În schimb, Înalta Curte a mai decis, însă, că aceste decizii ale CCR trebuie aplicate și proceselor deschise anterior anului 2018, asupra actelor de procedură care au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale anterior primei decizii a CCR. De data aceasta, CJUE a stabilit că instanțele naționale nu sunt obligate să aplice o astfel de dispoziție.
Adrian Toni Neacșu semnalează, la rândul său, acest lucru, arătând că „CJUE anulează doar efectele hotărârii ÎCCJ 67/2022 în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale UE. Pentru aceste infracțiuni, CJUE susține că nu se poate aplica standardul național privind aplicarea legii mai favorabile, dacă prin aceasta se pun în discuție acte de întrerupere a prescripției răspunderii penale anterioare anului 2018, când a apărut prima decizie a CCR. Concret, toate întreruperile termenului de prescripție a răspunderii penale de până la 25 iunie 2018 trebuie să producă efecte, ceea ce înseamnă că termenele de prescripție (de 5, 8 sau 10 ani) trebuie calculate din 2018, iar nu de când au fost săvârșite faptele. Practic, CJUE validează un punct de vedere juridic al parchetelor și al unor judecători care fusese desființat de ÎCCJ, prin hotărârea 67/2022”.
Toni Neacșu adaugă că „dacă instanțele încearcă să extindă această hotărâre a CJUE și la alte infracțiuni, decât cele de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE, este un abuz”.
