Condamnat la moarte după 35 de ani

O sentinţă de condamnare la moarte din 1974 este menţinută în anul 2009 de trei complete de judecată de la trei instanţe diferite. Eroare judiciară, greşeală procedurală sau un caz încurcat în iţele unei justiţii care dintr-un motiv sau altul a întârziat să facă lumină? Constantin Răuţă este singurul român aflat în viaţă pe numele căruia mai figurează încă o condamnare la moarte.

Constantin Răuţă a absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii în anul 1966. Un student eminent. Lucrează ca proiectant la IPROCHIM Bucureşti, apoi la Centrul de Calcul al Ministerului Chimiei. În 1968 obţine două burse prin concurs organizat de UNESCO, una în Italia şi o alta în Franţa, dar nu i se aprobă paşaportul. Primeşte, însă o ofertă: bursă contra angajamentului la Serviciul de Spionaj. Răuţă condiţionează încadrarea sa de plecarea la specializare şi acceptă.

Este transferat la Direcţia Tehnică a DIE, primind un grad militar şi un nume conspirativ. În anul 1971 intră în rândul cadrelor active ale Ministerului de Interne şi este repartizat la M-500 în calitate de şef la compartimentul Depistări, pază, alarmă. În 1972 este trimis cu bursă ONUDI la specializare în Italia. După o lună şi jumătate de la sosirea lui Răuţă la Roma, este rechemat în ţară, adus sub escortă şi anchetat, fiind suspectat de pactizarea cu "duşmanul" NATO. După mai multe interogatorii, suspiciunile se dovedesc a fi false, dar Răuţă este ţinut în continuare sub supraveghere, în diferite misiuni de încercare, şi este scos dintre cadrele active ale UM 0920.

În acest moment intervine generalul Ioan Mihai Pacepa, un apropiat al lui Răuţă care-l include în echipa DIE, care pregătea vizita oficială a lui Ceauşescu la Washington. La două zile după sosirea în Statele Unite, la 25 noiembrie 1973, Răuţă cere azil politic. "Decizia de a rămâne în lumea liberă şi de a mă bucura de drepturile fundamnetale ale omului am luat-o însă cu mult timp înainte, atunci când mi s-a condiţionat eliberarea paşaportului pentru a merge la studii cu o bursă UNESCO de acceptarea transferării de la Ministerul Chimiei la DIE, condiţie pusă mie personal de Nicolae Andruţa Ceauşescu, pe atunci şeful de personal la DIE", povesteşte Constantin Răuţă.

Când a ajuns la New York, Răuţă avea în valiza sa de serviciu şi un plic sigilat, do­cumente şi probe privind abuzurile regimului Ceauşescu, precum şi "dovezi ale duplicităţii lui Ceauşescu, care afişa «independenţa» public faţă de Moscova, dar în fapt lucra pe ascuns pentru URSS".
AZIL POLITIC
Scăpat de supravegherea constantă a "colegilor" de delegaţie, ia un taxi şi o "şterge" la o secţie de poliţie unde cere azil politic. Cu ajutorul a doi agenţi FBI sosiţi la secţia de poliţie, Răuţă se cazează la un hotel, unde spre miezul nopţii primeşte vizita lui Jay Kenneth Katzen, reprezentant al Statelor Unite la Misiunea din New York pentru ONU, însoţit de patru agenţi FBI. Acesta îi comunica lui Răuţă că preşedintele Nicolae Ceauşescu a ameninţat că anulează vizita lui la Casa Albă dacă nu i-l "livrează" pe Răuţă cu documentele lui cu tot.

Katzen i-a transmis, de asemenea, că preşedintele Nixon a decis că poate ră­mâ­­ne în SUA, dar că valiza sa de serviciu şi plicul sigilat vor trebui înapoiate au­to­ri­tă­ţilor de la Bucureşti. Henrty Kissinger, pe atunci secretar de stat, a declarat vali­za şi documentele "curier diplomatic", trebuind astfel returnate nedeschise la Bucureşti. "

Atunci am realizat că pentru Administraţia Nixon era, în 1973, mai important să-l primească şi să-l îm­bră­ţi­şe­ze pe Ceauşescu la Casa Albă decât pla­nul meu de a scoate familia mea din Ro­mâ­nia. (...) Mi-au trebuit 5 ani şi 9 luni de presiuni din partea multor senatori şi congresmani americani ca Administraţia Carter să reuşească să obţină eliberarea fostei soţii şi a copilului meu din Ro­mâ­nia, în schimbul unei promisiuni pentru o vizită oficială a fostului secretar de stat american Cyrus Vance în România", continuă povestea Constantin Răuţă.

După 1973, se hotărăşte lichidarea lui Răuţă, devenind un personaj deloc convenabil, ba, mai mult, deranjant prin pro­testele sale împotriva regimului co­mu­nist din faţa Casei Albe şi a Am­ba­sa­dei României la Washington, prin luările de cuvânt în faţa Congresului şi prin intervenţiile sale la Vocea Americii şi Europa Liberă.

După primirea azilului politic şi a dreptului de muncă, Constantin Răuţă este angajat prin concurs la cel mai mare centru de cercetări NASA, Goodard Space Flight Center din Maryland, unde lucrează timp de trei decenii.
"DUMNEATA EŞTI CONDAMNAT LA MOARTE"
În ianuarie 1990, Constantin Răuţă se duce la Consulatul român din Washington să ceară o viză pe paşaportul său de cetăţean american pentru a veni în România. "Am întrebat dacă există o condamnare împotriva mea.

Domnul Mihai Croitoru, care era atunci însărcinatul cu afaceri externe la Washington, a spus că nu există nici o condamnare, că sunt în continuare cetăţean român şi să aduc două fotografii şi mi se va elibera un paşaport de cetăţean român domiciliat în străinătate." Răuţă a bănuit de altfel că va fi o condamnare, aşa cum era obiceiul fostului regim, după o asemenea cerere de azil politic. Dar lui Răuţă nu i s-a comunicat niciodată sentinţa de condamnare la moarte, deşi dacă ar fi vrut să-l găsească l-ar fi găsit.

Tot când a mers la Consulat a menţionat că în timpul regimului Ceauşescu a scris Ambasadei din Washington că renunţă în semn de protest la cetăţenia "Republcii Socialiste". Consulul i-a spus că este cetăţean român în continuare, dacă nu a primit răspuns de aprobare a renunţării la cetăţenie. În a doua jumătate a anilor '90, când a cerut redobândirea apartamentului confiscat  din Drumul Taberei, "judecătoarea de la Sectorul 6, după ce am refuzat şpaga cerută prin avocata care mă reprezenta, mi-a spus în sala de judecată: «Dumneata eşti condamnat la moarte, de ce mai ai nevoie de apartament?»".

Aşa a aflat prima dată de existenţa unei sentinţe. Deşi a încercat de nenumărate ori să intre în posesia unei copii după condamnarea la moarte, nu a reuşit decât după anul 2000 şi după ce a plătit suma de 740 de dolari prin intermediul unui fost coleg de facultate, care cunoştea un procuror de la Parchetul Militar, şi astfel a obţinut o copie pe care acum o ţine înrămată şi care-i aminteşte zilnic că a lovit în regi­mul comunist.
Oficial, Răuţă nu a aflat niciodată de această condamnare. Nici înainte de 1989, nici de la guvernele de după 1989. Ba, mai mult, în 2005, când a aplicat pentru paşaport nou în România, a fost anunţat prin Adeverinţa nr. 09231, eliberată de Direcţia Generală de Paşapoarte, că cetăţenia română i-a fost anulată prin Decretul nr. 180 din martie 1990, decret semnat de preşedintele FSN, Ion Iliescu.  "Fără explicaţii sau anunţ în Monitorul Oficial", deşi în ianuarie 1990 primise un  paşaport temporar pe 6 luni, înlocuit în mai 1990 cu unul permanent, prelungit în 1995 pentru încă 5 ani, cu care a călătorit şi votat.

În 2000 primeşte un paşaport consular până în momentul în care putea să aplice în România la un paşaport nou. "Interesant este că după 1990 m-am întâlnit cu Ion Iliescu, cel care mi-a anulat cetăţenia, de trei ori la conferinţe ştiinţifice prezidate de preşedintele României. O dată chiar am luat prânzul o oră împreună, dar nu am ştiut atunci şi el nu a menţionat de ce mi-a anulat cetăţenia."

În Decretul nr. 180 din martie 1990, publicat în Mo­nitorul Oficial nr. 43 de la 29 martie 1990, se menţionează la articolul 1: "Se aprobă renunţarea la cetăţenia română a ce­tă­ţenilor români cu domiciliul în stră­i­nă­tate, care au îndeplinit for­ma­li­tă­ţi­le legale de renunţare la cetăţenia ro­mâ­nă la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României din străinătate până la data de 1 martie 1990". Adicătelea, cum ar veni, 15 ani Constantin Răuţă a trăit cu impresia că cetăţenia lui natală nu a fost anulată, deci că este român, ba, mai mult, i s-au eliberat documente cu care să dovedească acest lucru.
ODISEEA UNEI REVIZUIRI
În aprilie 2007, avocatul Cătălin Dancu cere Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti revizuirea Sentinţei nr. 133/2 septembrie 1974, prin care Constantin Răuţă este condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii pentru trădare prin transmitere de secrete.

Între timp, în martie şi octombrie 2000, alţi doi avocaţi solicită Parchetului General formularea unui recurs în anulare în ceea ce priveşte această sentinţă, cerere respinsă de procurori pe motiv că nu erau întrunite cerinţele art. 410 din Codul de procedură penală, cel care se referea la condiţiile de formulare a recursului în anulare. Între timp, în anul 2004, prin Legea 576 din 2004 , acest articol din Codul de procedură penală este abrogat.

Dar să revenim la cererea de revizuire de la Tribunalul Militar. În ianuarie 2008, completul de judecată condus de magistratul Mihai Hondor respinge ca nefondată cererea de revizuire, condamnarea rămânând astfel perfect valabilă. Atât Răuţă, cât şi avoca­tul său au reclamat faptul că procesul s-a judecat în lipsa lor, nefiind informaţi oficial de termenul  de judecată de la 21 ia­nua­rie. Astfel, este numit un avocat din oficiu. Acesta nu cunoştea cazul şi nu-l văzuse în viaţa lui pe Răuţă. "Mai mult, judecătorul Mihai Hondor a ţinut sentinţa nr. 5 din 2008 secretă, nu a comunicat-o nici mie şi nici Cabinetului Dancu până nu a pronunţat-o definitivă, în lipsa unui apel. Cum puteam apela ceva de care nu aveam cunoştinţă?!", spune Răuţă.

Nici Curtea Militară de Apel şi nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au ţinut cont de motivele invocate de Răuţă pentru revizuirea sentinţei, astfel încât sentinţa a devenit definitivă, iar ultima soluţie a rămas Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Avocatul lui Răuţă a condamnat sentinţele completelor de judecată din România, susţinând că este inadmisibilă menţinerea unei condamnări la moarte dată de regimul comunist pe motive politice.

Surse judiciare, neutre şi neimplicate în judecarea cazului ne-au precizat că hiba este una procedurală. Atât timp cât Constantin Răuţă nu a fost înştiinţat oficial niciodată timp de 35 de ani că pe nu­mele său există o condamnare la moarte, avocatul ar fi trebuit să conteste mai întâi această decizie, prin recurs, în momentul în care ar fi aflat oficial, spun sursele. "Adică, cum să revizuieşti ceva care nu a fost contestat prin recurs din simplul motiv că inculpatul nu a ştiut de sentinţă. Dacă s-ar fi făcut recurs, atunci prin sen­tinţa judecătorilor s-ar fi constatat că pe­deapsa cu moartea nu mai există în Ro­mâ­nia şi nu mai era nevoie de cerere de revizuire."

Dacă este aşa, sentinţa ar fi trebuit contestată, oricând în aceşti 35 de ani, în 10 zile de la comunicarea oficială a sentinţei de condamnare la moarte. Dar Răuţă nu a aflat niciodată oficial. Pe de altă parte, în sentinţa judecătorului Hondor de la Tribunalul Militar se precizează că sentinţa din 1974 este definitivă prin nerecurare, emiţându-se astfel Mandatul de executare nr. 153/17 decembrie 1974. "Procedurile de citare şi comunicare a ho­­tă­rârii judecătoreşti s-au făcut la domiciliul inculpatului din România", se arată în decizia judecătorului Hondor. De aici tragem concluzia că autorităţile comu­nis­­te n-au mai crezut ca fiind necesară co­mu­ni­carea oficială şi au considerat sen­tinţa ca fiind definitivă prin necontes­ta­re. Singura instanţă care poate face lu­mină acum este Curtea Drepturilor Omului, instanţă la care Răuţă va apela "pentru că în România nu a găsit dreptate".