Copilul şi copilăria

Copilul este o fiinţă care creşte, care se dezvoltă. Factorii fundamentali ai dezvoltării sunt ereditatea, mediul şi educaţia. Dacă asupra eredităţii nu putem interveni, în ceea ce priveşte mediul şi educaţia, părinţii au o influenţă majoră, mediul familial fiind primul care stimulează şi asigură dezvoltarea copilului între 0 şi 3 ani. Educaţia, considerată de unii cercetători cel mai important factor al dezvoltării umane, favorizează dezvoltarea mentală (memoria, gândirea, imaginaţia, motivaţia etc.) şi chiar accelerează dezvoltarea psihică.

Copilăria este acea vârstă fericită, a speranţei şi a visului. Copilăria se defineşte, sau ar trebui să fie, o mişcare spre înainte, ca o plecare spre orizonturi diverse, spre o multitudine de proiecte.

Perioada copilăriei se deosebeşte faţă de a celorlalte fiinţe, durata de creştere a omului întinzându-se pe aproape o pătrime din viaţă. Ea s-a prelungit pe măsură ce am evoluat, relevând legătura între gradul de complexitate al creierului şi durata copilăriei.

Omul se naşte oarecum neterminat, prea devreme în comparaţie cu mânzul, care fuge la galop în câteva ore de la naştere. Nou-născutul uman este incredibil de neputincios, de dependent şi de neînzestrat, perfecţionarea funcţionării organelor, apariţia simţurilor, dezvoltarea autonomiei şi sensibilităţii producându-se după naştere, copilul construindu-şi singur mecanismele de adaptare la mediu în funcţie de interacţiunile cu acesta. 

Erick H. Erikson descrie opt stadii de cicluri de dezvoltare umană psiho-socială prin existenţa unor componente duale, pozitive şi negative, aflate în opoziţie în fiecare ciclu.

În primul an de viaţă, în copilăria timpurie (stadiul oral după Freud), apare relaţia bipolară încredere-neîncredere, bazată pe dependenţa copilului de calitatea îngrijirii parentale, unde îngrijirea adecvată, caldă, echilibrată generează încrederea, iar cea dezordonată, capricioasă determină neîncrederea şi suspiciunea. Acestea se imprimă la baza structurii intime a relaţiilor, a modului de a percepe lumea a copilului şi cu greu mai poate fi schimbată.

În primele săptămâni de viaţă, contactele dintre mamă şi copil în timpul suptului, al igienei, al jocurilor şi chiar al somnului, precum şi natura senzitivă a mamei pot avea o influenţă hotărâtoare. Printre dificultăţile frecvent întâlnite se află cele alimentare (anorexia), provocate adesea de mame îngrijorate care supraalimentează copilul cu greutate mică, gemeni sau prematuri. O altă dificultate o constituie somnul agitat şi superficial al bebeluşului, precum şi suptul mâinii şi apoi al degetului mare. Aceasta din urmă dovedeşte un discernământ al copilului între mână şi deget, o posibilitate de progres şi de perfecţionare, care prin repetarea gestului integrează unele elemente de vigilenţă şi de memorare. O atitudine corectă a părintelui ar fi să observe împrejurările în care se produce suptul degetului, dacă este provocat de oboseală, foame, disconfort, apariţia dentiţiei, dificultăţi de mişcare, absenţa stimulării sociale etc. şi să le modifice adecvat, ceea ce va determina o schimbare de atitudine a bebeluşului şi nevoia de a-şi suge degetul nu se va mai repeta.