CTITORI AI ROMÂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia "Oameni politici români", elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Dimitrie Bolintineanu.

Dimitrie Bolintineanu s-a născut în anul 1825 (1819?), în Bolintinul din Vale, judeţul Ilfov.
Descendent al unei familii de români macedoneni, şi-a preschimbat numele Coşmad (Cosma) în cel de Bolintineanu, după localitatea în care s-a născut. Cursurile primare le-a absolvit la Şcoala de la Colţea, pe cele gimnaziale şi secundare la Liceul "Sf. Sava" din Bucureşti. O vreme a fost funcţionar public, copist la Ministerul Afacerilor Străine. În anul 1843 a intrat în societatea secretă "Frăţia", unde împreună cu Ion Ghica, Nicolae Bălcescu şi Christian Tell a participat la preparativele pentru iminenta mişcare paşoptistă. Din acea perioadă a datat şi strălucitul său debut într-ale poeziei, prin publicarea poemei de mare succes la public: "O tânără fată pe patul de moarte". Remarcat de oficialii epocii, a fost stipendiat pentru a-şi continua studiile în capitala Franţei. Evenimentele paşoptiste din ţară i-au dat prilejul să editeze gazeta Poporul Suveran, iar meritele sale propagandistice i-au adus numirea în efemerul Guvern provizoriu al revoluţiei din Muntenia.

NEVOIT SĂ IA CALEA EXILULUI
Arestat, eliberat, nevoit să ia calea exilului, a peregrinat prin Transilvania, după care s-a stabilit la Paris – unde a tipărit gazeta Junimea Română.
În anii exilului a făcut călătorii la Constantinopol, în Egipt, la Ierusalim, în Macedonia – de unde a cules impresii pentru viitoarele sale cărţi.
Abia în anul 1857 a fost liber să revină în ţară. Unionist entuziast şi eficace, a scos la Bucureşti ziarul Dâmboviţa, prin care se propovăduia înfăptuirea visului secular al românilor.

Pe când Domnitorul Alexandru Ioan I Cuza avea două Guverne (dincolo şi dincoace de Milcov), Bolintineanu a fost un timp director al Eforiei Şcoalelor, apoi ministru al Afacerilor Străine şi ad-interim la Ministerul Controlului, în Guvernul Ştefan Golescu de la Bucureşti (12 mai-11 iulie 1861), Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 octombrie 1863-19 iulie 1864), în Guvernul României condus de Mihail Kogălniceanu. În primăvara anului 1863 l-a însoţit pe Cuza Vodă în călătoria sa la Constantinopol, vizită istorică care a fost narată în toată splendoarea ei de către ministrul-scriitor.

O dată Cuza Vodă abdicat, Dimitrie Bolintineanu s-a retras total din viaţa politică, manifestându-se, în continuare, numai în publicistică. Bolintineanu a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi leali sfetnici ai lui Cuza Vodă. S-a identificat într-atât cu Prinţul Unirii, încât şi destinele le-au fost cumva asemănătoare. Poetul, cândva, în mare vogă, scriitorul, pateticul crainic al luptei pentru crearea şi consolidarea statului naţional român modern a încetat şi el din viaţă într-un chip de nedescris, la Spitalul Pantelimon din Capitală, la 20 august 1872 – uitat de cei care îl aclamaseră ca pe un reprezentant luminos al culturii române a timpului său.
Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

"Defectele şi calităţile Omului Mare"

"(...) Domnitorul Cuza este Ludovic al XIV-lea al românilor. El este destructorul castelor şi privilegiilor, centralizator puterilor. N-am fi în rătăcire, dându-i numele boierocton. Lăpuşneanu, Mircea, Mihnea şi alţi Domnitori uciseră boierii, îi tăiară, spre a lua puterea în mâna lor, spre a desfiinţa casta privilegiilor barbare ale timpilor trecuţi. Credeau că răul încetează cu viaţa indivizilor. Domnitorul Cuza nu vărsă sânge, decât la Craiova şi la Bucureşti cu drept de apărare pe strade, nu arestă pe nimeni, nu insultă pe nimeni; dar ucise o clasă, făcu ca boierii să rămâie ceea ce au rămas familiile de la Saint-Germain din Paris. Din nefericire, în locul clasei boierilor favoră a se forma o altă clasă de oameni ce aveau viţiurile boierilor fără calităţile lor.

El dezrobi poporul rural de clacă, el dete egalitatea drepturilor, el stărui a se face Unirea ţărilor, el decidă secularizarea monastirilor închinate, aceste principii vechi ale naţiei, cerute în toţi timpii şi în 1848. El asigură printr-o politică dibace afară din ţară temerile politicii Puterilor şi Turciei. El scrie Vizirului o carte prin care apăra cu bărbăţie drepturile ţării, el primeşte Condicele lui Napoleon.

La începutul Domniei primea pe toţi câţi veneau să se plângă. Mai târziu nu mai primea decât puţini; cu cine voia era amabil; pe cine nu-l suferea îl trata cu asprime. Era ironic. Conversaţia sa plăcută, când voia. În interiorul casei sale uita că este Domnitor. La masa sa mânca în toate zilele cu invitaţi şi ofiţeri de servicii. După masă conversa cu toţi, şezând toţi jos şi uitând că este Domnitor. Era inamic al oricărei etichete de Curte. Râdea de nişte oameni ai săi, tipuri de inventori de etichetă, când aceştia îi prezentară un regulament cum să se primească la Curte. Râdea de decoraţii. Pe linguşitori îi dispreţuia când ghicea într-înşii un interes. Avea un particular simţământ pentru aceia care erau oameni oneşti, dar nu-i simpatiza. Îi plăcea a pune intrigă între cei care-l serveau; între miniştri, între partizi.

Nu era rancunos, uita a doua zi o insultă ce-i adresau gazetele umoristice, nu le lovea.
Când miniştrii Epureanu şi Costaforu trimiseră trei redactori la Văcăreşti, căci unul zisese că miniştrii sunt cizmele vechi ale Domnitorului şi nu trebuie să le mai poarte, Domnitorul, contra voinţei Ministerului său, prin depeşă, graţie câte trei redactorii.
Nu-i plăcea să meargă la biserici cu paradă, fugea de toate aceste lucruri. Îl supărau, zicea că nu mai celor săraci cu duhul plac aceste forme, că ele nu vin de la popor; că sunt impuse prin Poliţie şi în loc să aibă un merit vor aduce şarlatanismul. Contrar Domnitorului Al. Ghica, care se duse cu mare paradă şi se urcă pe o maşină de pe lacul Cişmigiului spre inaugurarea ei. Nu-i plăceau profesorii. Nu-i plăceau călugării. De cei dintâi zicea că sunt pedanţi, cei din urmă ipocriţi. Îi plăceau militarii, «căci aveau inimă şi oase de aruncat pentru patrie», zicea el. Râdea de aristocraţi. Când îi lăuda cineva, zicea: «Veacul trecutului în veacul nostru, cu toată bunătatea lui, ar fi ridicol». (...)

Domnitorul Cuza era de stat mijlociu. Avea părul blond închis. Ras la faţă. Fruntea largă. Pieptul larg. Privirea inteligintă. Scutit de pleşuvie. Talia dreaptă, dar când păşea, avea în mers ceva ce nu era drept, ce se târa. Fuma neîncetat, bea cafea multă. N-avea patimă nici pentru cai, nici pentru tablouri de pictură, obiecte de artă, nici pentru mâncări luxoase, ci numai pentru port-ţigări de ambru."

• Dimitrie Bolintineanu

Hora lui Cuza Vodă

  • Dimitrie Bolintineanu
Cât om fi toţi în unire
Nu ne frică de peire
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Nici de-amară asuprire,
Nici de lanţuri şi hrăpire
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Locul ţări, o dreptate
Simte paşii cei de frate
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie
Calul suflă, saltă, bate:
Focul peptul lui străbate...
Trageţi hora mare, mare,
Din Carpaţi şi pân-la Mare

Fala iese din morminte
Şi ne-aduce nouă-aminte.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare,
Fala veche şi bătrână
Trece în inima română
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Trageţi hora lată, lată
Că mi-e inima-necată
Şi la glasul de Unire
Curge plâns de fericire
Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Trageţi hora mare, mare,
Cuza calcă pe hotare.

Trageţi hora, vântul bate
Şi în ţărmuri depărtate
Duce veste de unire,
Duce veste de mărire;
Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire...
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.

Trageţi hora şi mai mare
Cuza sfarămă hotare!
(din volumul "Cuza Vodă România")

Urmează
Citiţi mâine despre fraţii Golescu. Nicolae Golescu s-a bucurat de toată consideraţia din partea Domnitorului Cuza Vodă. A fost numit ministru de Interne în primul Guvern de la Bucureşti. Angajat în activitatea unionistă, fratele său, Ştefan Golescu, a fost trimis de Domnitorul Cuza, după Unire, ca emisar diplomatic pe lângă Conferinţa Puterilor Garante şi Suzerană, pentru a susţine recunoaşterea faptului împlinit de români la 24 ianuarie 1859.