CTITORI AI ROMĂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române

1819 anul în care s-a născut Ioan Em. Florescu, fiu al vornicului Manolache Florescu.

1816 anul în care s-a născut Dimitrie Ghica, fiu al Domnitorului pămăntean al Munteniei, Grigore Dimitrie Ghica.

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia “Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Ioan Em. Florescu şi Dimitrie Ghica.  

Ioan Em. Florescu s-a născut la 7 august 1819, în Râmnicu Vâlcea. A fost ministru de Interne (24 iunie 1865-30 ianuarie 1866) în Guvernul Nicolae Creţulescu; Preşedinte al Consiliului de Miniştri, în două rânduri: 4-26 aprilie 1876; 21 februarie-25 noiembrie 1891; Preşedinte al Senatului (4 noiembrie 1888 -7 decembrie 1889; 17 noiembrie 1890 -21 februarie 1891), Guvernele Theodor Rosetti, Lascăr Catargiu, generalul Gheorghe Manu.

Fiu al vornicului Manolache Florescu şi nepot dinspre tată al vornicesei Anica - soră a Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Mama, pe nume Tinca, era descendentă din neamul boieresc Faca. Primii ani de învăţătură i-a urmat în familie, cu profesori particulari. Înscris în anul 1832 la Liceul “Sf. Sava” din Bucureşti. Licean fiind, şi-a exersat aptitudinile de amator în actorie şi ca traducător din limba franceză. La împlinirea vârstei de 14 ani a intrat în armată ca iuncăr, ajungând în anul 1835 praporcic (sublocotenent).

Următorii şase ani (începând cu 1836) i-a petrecut la Paris, frecventând (patru ani) Liceul “Louis le Grand” şi (doi ani) “Ecole d’Etat Major”. Revenit de la studii, a cunoscut o carieră militară pe cât de spectaculoasă, pe atât de merituoasă: porojnic-locotenent (în anul 1842), ofiţer de ordonanţă, adjutant al Domnitorului Gh. Bibescu, cu gradul de căpitan (1843), maior (în anul 1845). Căsătorit cu Ecaterina, fiica Domnitorului Bibescu, cel care i-a încredinţat misiunea organizării oştirii în Muntenia.

I. Em. Florescu s-a aflat printre fondatorii Şcolii Militare din Bucureşti (în anul 1847), la care a ţinut primul curs de Tactică şi Strategie Militară. Într-un alt plan, îl găsim printre fondatorii Asociaţiei Literare. La 23 aprilie 1848 a fost înaintat la gradul de colonel şi numit vornic (director-general) al Temniţelor (închisorilor) de pe cuprinsul Munteniei. În timpul evenimentelor paşoptiste a preferat să-l urmeze pe socrul său, Domnitorul Bibescu, în retragerea de la Viena; în prealabil, demisionase din armată (iunie 1848). În plus, a participat ca voluntar, sub comana generalului Luders, la campania armatei ţariste din Transilvania paşoptistă.

Reîntors în ţară, Domnitorul Barbu Ştirbei l-a repus în funcţia de adjutant domnesc şi l-a numit în importante slujbe: vornic al Temniţelor, efor al Drumurilor. A luat parte la războiul Crimeii (1853-1856), în calitate de ofiţer de ordonanţă, cu gradul de colonel, la Cartierul general rus.

A STĂRUIT PENTRU ALEGEREA LUI CUZA
Mulţi ani, după acea, a fost comandant-şef al Armatei române aflată în proces de renaştere, al Şcolii Superioare de Război (1859-1866); general de Brigadă (1860), de Divizie (1873).

În istorica zi de 24 Ianuarie 1859 - ca deputat în Adunarea Electivă –, deşi fuse iniţal partizanul alegerii pe tronul Munteniei a socrului său, fostul Domnitor Gh. Bibescu, când a întrevăzut posibiltatea Unirii celor două Principate a stăruit printre deputaţii conservatori să fie ales şi la Bucureşti tot Domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Pentru moderaţia ce afişa în faţa opiniei publice, a fost ales deputat în Comisia Centrală de la Focşani - miniparlamentul menit să elaboreze şi să adopte legile organice comune ambelor Principate Române. Deşi în primi ani ai Domniei sale, Cuza Vodă a fost nevoit să menţină două Guvene - la Bucureşti şi la Iaşi -, se poate spune că unirea armatelor a precedat unirea administrativă, întâmplată la 11 decembrie 1861. Generalul Ioan Em. Florescu a fost ministru al Războiului în guvernele de la Bucureşti, cât şi cele de la Iaşi, uneori chiar concomitent.

Ministru de război: (28 noiembrie 1859-28 mai 1860) în Guvernul de la Bucureşti condus de Ion Ghica; (3 august 1860-14 aprilie 1861) în Guvernul de la Bucureşti condus de Manolache Costache Epureanu _ în care timp a girat şi atribuţiile Ministerului de Război din Guvernele de la Iaşi conduse de Mihail Kogălniceanu şi, respectiv, Anastasie Panu (14 iulie 1860 -22 iulie 1861). În Guvernele României i-au fost încredinţate următoarele portofolii ministeriale: la Război (30 septembrie 1862-10 octombrie 1863), în Guvernul Nicolae Creţulescu; la Interne, Agricultură şi Lucrări Publice (24 iunie 1865-30 ianuarie 1866), într-un alt Guvern condus de Nicolae Creţulescu; din nou la Război (14 martie 1871-31martie 1876), în Guvernul Lascăr Catargiu. În zilele de 20 octombrie-5 noiembrie 1865 a deţinut interimatul la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în locul premierului Nicolae Creţulescu. A făcut politică militantă în Partidul Conservator, apoi în Partidul Liberal Conservator (Dumitru C. Brătianu-Gheorghe Vernescu). S-a remarcat şi în activităţi obşteşti: membru fondator al Ateneului Român (1888); un timp preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român (înfiinţat în martie 1863). Deputat (din anul 1868), senator (din anul 1876). După ce a venit la putere (26 iulie 1876), naţional-liberalii au dat în judeactă Guvernul precedent, conservator, condus de Lascăr Catargiu, în care generalul Florescu fusese ministru de Război. Măsură samavolnică, stopată după doi ani de către Domnitorul Carol I, timp suficient însă pentru a împiedica pe generalul Ioan Em. Florescu să participe la războiul neatârnării. Reintrat în viaţa politico-guvernamentală, a fost ales preşedinte al Senatului şi, în fine, desemnat cu formarea unui nou Guvern.

OM DE ORDINE ŞI LEGALITATE
Generalul Ioan Em. Florescu a fost o pesonalitate bine conturată în istoria noastră politică. Ginere al Domnitorului Gheorghe Bibescu, nu s-a lăsat luat de valul revoluţiei paşoptiste, în schimb a avut prestaţii onorabile în administraţie, precum şi reale succese în activitatea (de pionierat) de renaştere a armatei naţionale. Iar atunci când vremurile noi au cerut oameni noi la conducerea Principatelor Unite, generalul Florescu s-a integrat perfect în procesul de formare şi de dezvoltare a Statului naţional român modern. Om de ordine şi de legalitate, şi-a dovedit fidelitatea faţă de regimul politic prezidat de Cuza Vodă, atunci când în calitate de ministru de Interne a trebuit să înăbuşe (cu brutalitate, chiar) mişcarea socială diversionistă de la Craiova (3 august 1865) - pusă la cale de incipienta “monstruoasă coaliţie”. Şi cum ingratitudinea în politică se află la tot pasul, generalului cu cele mai mari merite în organizarea Armatei române i-a fost împiedicată participarea la războiul neatârnării (1877-1878), pe motiv, cum spuneam, că făcuse parte din Guvernul conservator Lascăr Catargiu - aflat atunci dat în judecată de către Parlamentul naţional-liberal. Bărbat de stat integru şi capabil, a ştiut să treacă peste durerosul afront şi să-şi ofere, în continuare, serviciile acolo unde interesele fundamentale ale ţării îl solicitau: prim-ministru, preşedinte al Senatului. A murit la 10 mai 1893, în Paris. Ioan Em. Florescu a adus în politică, pe lângă onestitate şi moralitate – spiritul de disciplină al omului de arme, atât de necesar într-o viaţă politică româneacă destul de fluctuantă, în formare.

DIMITRIE GHICA, O FIGURĂ ILUSTRATIVĂ
Dimitrie Ghica s-a născut la 31 mai 1816, în Bucureşti. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri – ultimul Guvern al Munteniei – în perioada 19 iulie 1861-22 ianuarie 1862; ministru de Interne (19 iunie 1861-22 ianuarie 1862) în Guvernul Munteniei condus de el însuşi; (11 februarie-10 mai 1866), în Guvernul României condus de Ion Ghica; (24-27 ianuarire 1870), în Guvernul condus de el însuşi.

Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (16 noiembrie 1868-27 ianuarie 1870); ministru al Afacerilor Străine (16 noiembrie 1868-26 august 1869) în Guvernul României condus de el însuşi. Preşedinte al Adunării Deputaţilor (26 mai 1871-16 ianuarie 1875 şi 24 mai 1875-17 februarie 1876). Preşedinte al Senatului României, în legislaturile din perioadele 17 noiembrie 1879-8 septembrie 1888 şi 9 decembrie 1895-15 februarie 1897. Fiu al Domnitorului pămăntean al Munteniei, Grigore Dimitrie Ghica. Studii militare la Viena şi Berlin. O vreme a fost ofiţer în garda imperială rusă. În ţară a funcţionat mai întâi ca membru al Curţii de Apel Bucureşti. Apoi a fost numit, succesiv, prefect al Poliţiei şi primar al Capitalei.

Deputat în Divanul ad-hoc (1857), a militat pentru unirea Principatelor Române sub domnia unui Principe străin. Vederile sale politice s-au ţărmuit în cadrele partidei liberale, aflată în construcţie şi dezvoltare structural – organizatorică.

Ca efor al Spitalelor civile a avut contribuţii determinante în construirea unor unităţi sanitare în Bucureşti. Modernizarea oraşului montan Sinaia i-a stat, de asemenea, în preocupări. În ultimul Guvern pe care l-a condus, a deţinut şi portofoliul Lucrărilor Publice. A murit la 15 februarie 1897, în Bucureşti. Vlăstar domnesc (i se spunea beizadea Mitică), caracterizat printr-o mare generozitate şi bonomie, ataşat ideilor de unitate naţională, propăşire şi stabilitate statală, principele Dimitrie Ghica a fost o figură ilustrativă în viaţa publică din vremea Domniilor lui Cuza Vodă şi Carol I. Dinamic şi jovial, un entuziast a cărui candoare în cele politice l-au făcut iubit şi preţuit de către contemporani.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.


urmează
Citiţi mâine despre Costache Manolache Epureanu şi Ghica Ion Grigore.