De dragoste şi dor

Etnologul Silviu Angelescu, director al Institului de Istorie a Artei din Bucureşti, a acceptat să ne vorbească despre importanţa poeziilor de dragoste, care ocupă un loc central în sfera temelor populare.

La sat - Gura sobei a fost înlocuită cu televizorul

Etnologul Silviu Angelescu, director al Institului de Istorie a Artei din Bucureşti, a acceptat să ne vorbească despre importanţa poeziilor de dragoste, care ocupă un loc central în sfera temelor populare.

Specialistul ne spune că această lirică dezvoltă o tipologie internă specifică, foarte largă, concretizată de la lirica melancolică a dorului până la lirica exuberantă şi senzuală a confesiunii dragostei, dar şi la una satirică, plină de veselie.

BĂRBATUL NU ERA SFIOS. Putem considera că românul este pudic atunci când îi mărturiseşte sentimentele dragei sale? Nici vorbă, spune profesorul Angelescu zâmbind. “De regulă, bărbatul aminteşte fără reţinere în cântecele de dragoste despre formele feminine. Există forme mai discrete de afirmare a erosului, dar şi mai puţin discrete, cu o notă veselă. Această lirică este întotdeauna expresia unei senzualităţi puternice”.

În ceea ce priveşte felul în care românul din diferite zone ale ţării îşi exprimă dragostea aflăm că în interiorul aceleiaşi zone geografice sunt formule deosebite de exprimare şi abordare a sentimentului. “Sunt interpreţi mai puţin reţinuţi care îşi aleg formule mai directe şi alţii care se confesează mai voalat. Însă există o imensă diversitate”, explică profesorul Angelescu.

VATRA/ TV. Raportând slabele sau puţinele creaţii de astăzi la efervescenţa creatoare populară de altădată se poate vorbi de un regres? Mai există creaţie populară, fie ea de dragoste, fie având un alt registru? Am fi tentaţi să spunem că s-a pierdut forţa de creaţie în această sferă. Dar profesorul Silviu Angelescu ne contrazice: “Noi suntem de multe ori înşelaţi de sistemele clasice pe care le scot în evidenţă mai vechile culegeri de folclor, unde vedem că circulau multe balade, basme, snoave, legende. Este şi firesc să fie aşa, pentru că actul de comunicare era cu totul altul atunci. Pe de altă parte, relaţia cu timpul s-a schimbat. Oamenii aveau pe vremuri ceva mai mult timp să fie cu ei înşişi, azi au mai puţin. Sistemul în care au fost cândva instalaţi s-a schimbat. De exemplu, unele forme de creaţie, cum sunt basmul sau balada, vor dispărea cu totul într-o bună zi. Centrul vieţii de odinioară era vatra, focul. Acolo se întâlneau la masă, la vorbă şi avea loc comunicarea lor. Azi centrul îl reprezintă televizorul. Primesc mult mai mult, deşi nu ştiu dacă de aceeaşi calitate decât altădată”. În ceea ce priveşte importata sărbătoare a dragostei “ţinută” de Sfântul Valentin (catolic), specialistul în etnologie este de acord că aceasta are o imensă publicitate, dar ca forţă şi importanţă, Dragobetele nostru avea o mai mare însemnătate, deşi a fost de mult uitat. “Dragobetele era o sărbătoare mai bine înscrisă în sistemul nostru cultural decât Sfântul Valentin. Dragobetele este o sărbătoare foarte mare, o ţin şi păsările! Ceea ce ne interesează în primul rând este consonanţa dintre modelul natural, cosmic, şi cel cultural. Este o sărbătoare a iubirii, a exuberanţei, a vitalităţii, având la bază opoziţia dintre steril şi fertil, acum este marcată ieşirea din iarnă, care este un anotimp al sterilităţii, şi intrarea în primăvară, anotimp al fertilităţii”.