Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Felix Nicolau, autorul a numeroase articole de critică literară, eseuri, poeme şi proză scurtă, precum şi al recentului roman “Tandru şi rece” de la Cartea Românească, ne-a răspuns la câteva întrebări referitoare la literatura românească de dragoste.
Literatura - Românul s-a născut poet
Felix Nicolau, autorul a numeroase articole de critică literară, eseuri, poeme şi proză scurtă, precum şi al recentului roman “Tandru şi rece” de la Cartea Românească, ne-a răspuns la câteva întrebări referitoare la literatura românească de dragoste.
Cum au scris de-a lungul vremii poeţii români despre iubire şi cum mai este iubirea redată în scrisul celor de azi.
Citește pe Antena3.ro
- Jurnalul Naţional: Pentru început, te rog să faci câteva consideraţii generale despre poezia cultă românească de dragoste.
Felix Nicolau: Deşi dragostea este aceeaşi în toate timpurile, felul în care este ea “cântată” diferă de la o epocă la alta. Într-un fel o vedeau Văcăreştii, diferiţi ei înşişi de la o generaţie la alta, în alt fel postpaşoptiştii, apoi Eminescu, apoi Macedonski, moderniştii şi, în cele din urmă, postmoderniştii. Unii poetizau “nurii” femeii în poeme încărcate de simboluri petrarchiste, preluate adesea de la idiliştii francezi minori de secol XVIII. Şi la noi au “desenat” portrete oarecum arcimboldiene Ienăchiţă Văcărescu, Barbu-Paris Mumuleanu, Costache Conachi, Grigore Alexandrescu. Iubita era când o stea, când un boboc de trandafir, când o privighetoare. Imagini convenţionale ale unei frumuseţi ingenue de sub care, uneori, răzbat ameţitorii nuri. Marele poet al dragostei, dar şi al amorului şi al senzualităţii rămâne Eminescu. Interesant este că Arghezi nu excelează în direcţia aceasta. Blaga are o voinţă de profunzime care îl ţine departe de sentiment. De abia Nichita Stănescu, un şaizecist deci în “Sensul iubirii” regăseşte explozia patimii. Tot dintre şaizecişti au scris versuri de dragoste sensibile Constanţa Buzea şi Ana Blandiana. Înainte de ei a scris versuri emoţionante şi simple Magda Isanos (“Logodnicul vine-n amurg,/ Vesele pletele-i curg./ Puneţi-mi rochii albastre, flori./ N-auziţi paşii biruitori?”, “Logodnă”). Cu cât ne apropiem de modernismul optzecist, ironia îşi intră în rol şi dragostea va fi abordată în consecinţă, aşa cum se poate vedea la Mircea Cărtărescu: “într-o zi chiuveta căzu în dragoste/ Iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucă-tărie/ Se confesă muşamalei şi borcanului de muştar/ Se plânse tacâmurilor ude./ În altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:/ - Stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa/ Dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine”, (“Chiuveta”). Nouăzeciştii sunt dedicaţi parodiei şi un Florin Iaru va scrie despre frumuseţea care te face să muşti din asfalt, din tapiţerie. În sfârşit, un şaptezecist perseverent, cum este Emil Brumaru, încă mai cântă nurii femeii cu un patos copios, hazliu şi pornografic. O poetă a dorinţei înfocate, adesea netranspusă în faptă, este Ruxandra Cesereanu. O să-mi închei consideraţiile, cum le spui tu, cu nişte versuri puse pe muzică de Alexandru Andrieş: “Dacă-i soare afară,/ Vrea în parc imediat,/ Vrea la film şi la teatru,/ Vrea cu barca pe lac,/ Vrea îngheţată şi vată de zahăr/ Şi tort cu blat de bezea,/ Vrea tot anul vacanţă,/ De-aia îmi place ea!”.
- Care este cea mai frumoasă poezie de dragoste de la noi?
Când discutăm despre frumos, nu prea putem vorbi de “cel/cea mai”. Oricât de mult am educa gusturile, plăcerea estetică este strict individuală. Ştim amândoi că mania asta cu topurile e enervantă. Eu i-aş numi pe cei obsedaţi de aşa ceva topi (italianul pentru “şoareci”). Dar mi se pare superbă strofa aceasta din “De ce nu-mi vii” a lui Eminescu: “În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei.../ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”
- Care este cel mai frumos vers din poezia românească de iubire?
Cel mai frumos e acela care îi place unuia dintre noi la un anumit moment dat. Uite, cred că mie îmi place acum ceva de Florin Iaru, poate şi pentru că sunt într-o dispoziţie mai curând gripată decât foarte sentimentală: “Ne vom iubi ne vom iubi/ În tristul high fidelity/ Tu vei pleca, eu voi trăi/ Urlând în high fidelity” (“high fidelity”).
- Când vine vorba de literatură, clasamentele păgubesc. Şi totuşi te rog să faci un top al celor mai frumoase poezii româneşti de dragoste.
E un top absolut relativ: “M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”; “Ah, mierea buzei tale”; “Basmul ce i l-aş spune ei”, de Mihai Eminescu, “Leoaică tânără, iubirea”; “Către Galateea”, de Nichita Stănescu, “Clementina, ţi-am dat dragostea mea”; “Femeie, femeie, femeie”, de Mircea Cărtărescu, “Glezne fragile”, de Marin Sorescu, acele “jeux d’amour” ale lui Cezar Ivănescu.
- Dă-ne exemple de versuri pe aceaste teme care te-au marcat.
Atunci să fie ceva de Nichita Stănescu: “Leoaica tânără, iubirea/ Mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ Mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ M-a muşcat leoaica, azi, de faţă” (“Leoaică tânără, iubirea”). Sau tot Nichita: “E o întâmplare a fiinţei mele/ Şi atunci fericirea dinlăuntrul meu/ E mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ Pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ Mereu dureroasă, minunată mereu” (“Ce bine că eşti”). Dar l-aş cita şi pe Mircea Cărtărescu: “Eram student, era studentă/ Eram eminent, era iminentă/ Şi erau steluţe în genele ei./ Aerul era rece, tramvaiele reci/ Maxi-taxiurile abia înfiinţate/ Mergeau toate pe patru roate/ Şi erau steluţe în genele ei”. (“Steluţe în genele ei”).
- Suntem mai bogaţi noi ca alţii la acest capitol? Cum ne situăm?
Mai bogaţi nu suntem în nici un caz, dacă ne gândim că la noi poezia de oh! şi ah!, de Liubov a fost născocită abia în secolul al XIX-lea. În comparaţie cu occidentalii, noi nu am avut nici trubaduri, nici curţi ale dragostei (cours d’amour), nici dulce stil nou. Dacă le-am avut, ele au fost folclorice, deloc de lepădat, dar mai pudice şi mai convenţionale. Ce să mai zic de arabi, unde şi azi şoferii de taxi le recită clienţilor din poezia arabă clasică? Mie nu mi-a recitat nici un şofer de la Cobălcescu ceva din Minulescu, să zicem, nici măcar din Păunescu...
- Ai recitat sau scris vreodată versuri de-ale altora unei iubite? Sau ai recurs la creaţii proprii?
“Când eram mai tânăr şi la trup curat”, cum ar zice Cezar Ivănescu, am apelat la creaţii proprii. Acum le prefer pe ale altora. Mi se pare mai amuzant şi mai eficient. Ar fi nasol să-mi spună o zână postmodernă: “Sper că nu sunt ale tale!”. Cred că ultima oară am apelat la versuri de Ilieş Gorzo – versuri de dragoste la care, dacă nu te blochezi, râzi cu poftă. Dar de recitat, nici vorbă! Mi-ar fi plăcut să le cânt. Cum însă nu mai cânt decât în baie, prefer Yahoo! messenger-ul.
