Din Rai până la ceruri

Lungimea Postului Paştilor de 40 de zile vine de la aceeaşi perioadă de postire pe care Mântuitorul a practicat-o înainte de a-şi începe acti­vi­ta­tea sa mesianică.

Tradiţia de a ţine post înainte de Praznicul Învierii Domnului au impus-o apostolii, care, deşi nu posteau când era Mirele cu ei, după ce Domnul s-a înălţat la cer, au avut ocazia din plin să postească şi au făcut-o, îndemnându-i pe toţi creştinii la postire. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, postea el însuşi şi îi îndemna pe ucenicii săi să ţină post şi să se roage, pentru ca „ghimpele" ispitei să nu aibă putere asupra trupului şi a sufletului.

DINCOLO DE POST
Se poate spune că vechimea postului este de când lumea. Mai întâi, Creatorul a pus porunca postului în Rai primilor oameni, cărora le-a spus să nu mănânce din pomul cunoaş­terii binelui şi răului. Numai în Vechiul Testament, dacă ne uităm, vom vedea că toţi drepţii de până la Hristos au postit. Postul era etapa pregătitoare oricărei întâlniri cu Dumnezeu sau a vreunei descoperiri dumnezeieşti. Moise s-a suit pe munte după 40 de zile de ne­mâncare şi astfel a vorbit cu Dumnezeu.

Sfânta Fecioară a fost zămislită după mult post şi rugăciune, la fel şi Sfântul Ioan Botezătorul. Şi exemplele de sfinţi care au fost şi mari postitori sunt nenumărate. Putem spune că fără post nici nu se ajunge la sfinţenie. Există şi în alte religii ideea de post, pentru că oamenii au în ei pornirea de se eli­bera de poftele trupului, de a se simţi aproape de divinitate, însă creştinii au în post bucuria de a renunţa la sine pentru întâlnirea cu Hristos, Dumnezeul lor.

De aceea, nu postul ca atare le este scopul, ci darul Duhului Sfânt pe care îl primesc cu inima curăţită prin postire, ru­găciune, mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.

„FOAMEA ÎMBLÅNZEŞTE FIARELE"
Despre rostul postului am găsit cuvinte folositoare rostite de părintele Arsenie Boca, marele duhovnic din Ardeal: „Când potrivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică - cea mai uşoară - ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată.

De aceea, Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire, trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. «Căci pofta cărnii este vră­jmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate».

Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate - trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Bi­serică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia.

Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi - şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei care s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multă mâncare şi preamăreau dreapta socoteală ca virtutea cea mai mare.

Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă - care cearcă pe toţi - şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mântuirii".

„Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi"
II Corinteni, VI, 4-5

„Postul să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi - şi după tăria şi felul ispitelor"
părintele Arsenie Boca