Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ ● Promisiunea unui viitor mai bun
Eliberată de lanţurile unei iubiri imposibile, femeia ofta sau poate că răsuflarea ei era de fapt vântul care tăcea…
CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ ● Promisiunea unui viitor mai bun
Eliberată de lanţurile unei iubiri imposibile, femeia ofta sau poate că răsuflarea ei era de fapt vântul care tăcea…
Cuvintele lui o dureau mai mult decât dacă ar fi încasat zece palme. Se vedea luată pe sus, împinsă şi strânsă de gât şi nu înţelegea cum este posibil ca tocmai ea să nu realizeze că nu este bine ce se întâmplă. Certurile deveniseră nesfârşite, epuizante, el o acuza şi ea se dezvinovăţea. El era destul de convingător, doar pe el semnele nu-l înşală niciodată. Ea se obişnuise cu "Unde ai fost? Ce ai făcut? De ce nu m-ai sunat? De ce ai întârziat?". Îi controla întreaga viaţă. Relaţia dintre ei era aidoma aceleia dintre stăpân şi sclav. El se aştepta ca ea să facă absolut tot ce vrea el, fără drept de apel. Manifestările violente, pentru că unui stăpân nu-i pasă de sentimentele sclavului său, se datorau numai ei, pentru că "Faci ce vreau eu, îmi aparţii?" şi "Te iubesc prea mult, tu mă faci să port aşa”.
LACRIMI. Îşi dorise, în propria neputinţă, să strivească dependenţa de el. Palmele îi erau flămânde, voia să lovească, să muşte, să urle, să facă ordine într-un fel. Se izbise de obsesia lui pentru ea ca de un munte de granit şi uitase că de aceea avea aripi, să zboare şi să nu se piardă în graniţele pe care el i le trasase cu sânge. O ploaie măruntă îi atingea faţa, pe care lacrimile săpaseră un şanţ adânc. Îi dădea forţă să reziste. Insomnia perpetuă prin care trecuse o făcuse să uite că nisipul ud era cândva fierbinte şi uscat.
Acum valurile îi ştergeau urmele. Nu putea uita totuşi că nu i-au fost mereu prietene, ca acum. Ele erau prezente, oferindu-i lui şansa să o descopere, să o găsească. Nu reuşea, din cauza lor, să se ascundă, să fugă, să lase tot. Picioarele ei desculţe dăruiseră fiecărei pietre întâlnite un strop din sângele ei, iar genunchii onoraseră fiecare tristeţe, mai mare decât a ei. A dărâmat cu ajutorul copilului din pântecele ei zidurile cetăţii numite de el iubire, de ea, ură, acolo unde fericirea nu putea să se ţină nici cu mâinile, nici cu dinţii, alunecând continuu pe netezimea lor.
CULORI. Îi era dor de culoarea vieţii de dinainte de acea iubire, de şoapta respiraţiei normale. Îi era dor de vara crudă când nu ştia că el există. Acum, îşi spunea că nu ar mai face aceleaşi greşeli, că nu ar mai fi cântat la pianul dezacordat al sorţii, că... Apoi, realiză că gustul vieţii nu ar mai fi fost acelaşi, că libertatea ar fi rămas acea lacrimă îngheţată de pe obrazul copilului ei nenăscut… S-a târât ca să respire, a lovit ca să se apere, a muşcat ca să nu rămână supusă, a fost prietenă cu întunericul doar ca să găsească drumul spre lumină.
CURAJ. L-a privit în ochi într-o zi. A găsit curajul în bucata de carne care cerşea dragostea din interiorul ei. A găsit în căinţa ei bucuria unei vieţi noi, în suferinţa ei a descoperit putere, în pericolul înfruntării lui promisiunea unui viitor. Luat prin surprindere de rezistenţa sclavei pe care o credea iremediabil pierdută, el a lăsat-o să plece. Nu credea că o va face… Nu credea că va găsi drumul spre ieşire… Nu credea că ea va putea să trăiască fără ca el, bărbatul, să o lase.
Nu ştia că forţa ei consta tocmai în neputinţă. Că pruncul ei aştepta marea vinovată de singurătate să îi atingă cu spuma valurilor ei aripile pentru ca el să poată zbura.
