Dorul de CAP

De sus, din dealul vecin cu rezervaţia Alah Bair, Băltăgeştiul e o pată verde printre colinele blond-arămii, în mijlocul căreia străluceşte, albă, biserica satului. Doar ea a răzbit prin anii din urmă. Din clădirile învecinate au căzut ba acoperişul, ba zidurile. Gurile rele spun c-au fost furate, ţiglă cu ţiglă, ori cărămidă cu cărămidă. La fel s-a întâmplat şi cu sistemul de irigaţii, care a dispărut.

Nimic nou sub Soarele României, aproape totul s-a furat în ultimii 20 de ani. Curiozitatea este că aici, pe o palmă de sat pitit de câteva sute de ani (prima atestare documentară este din 1738) undeva prin Dobrogea, odinioară au fost apă, baie comunală, grădiniţă, dansuri, carnaval, teatru, cămin cultural... Acum e doar sărăcie. Şi amintiri: "Când era CAP-ul...!". Iar CAP-ul se identifică, în memoria sătenilor, cu cel ce i-a fost preşedinte 31 de ani - inginerul Dumitru Năstăsoiu.

De cum intri în Băltăgeşti, sătenii îşi lipesc ochii de maşină răsucindu-şi gâturile de parcă le-ar fi rămas agăţate de ea. O fi cineva care are nevoie de mână de lucru? Că de muncă nu mai găsesc. La livada din Crucea (comuna mamă) lucrează doar doi din sat, ca tractorişti. Anii trecuţi mai luau şi oameni cu ziua, o săptămână-două pe sezon. Pe la săpatul viei mai e, dar tot o săptămână, şi apoi, încă pe-atât, la cules. La porumb nici nu prea mai iau, spun sătenii, că ori bagă prăşitor mecanic, ori ierbicide, şi scapă mai ieftin de buruieni. Mai chemau oameni şi la împăduriri, dar anul ăsta n-au mai chemat nici acolo, că au băgat tractoare.

"N-avem unde munci!", strigă Magdalena Chiriţă, de parc-ar vrea s-o audă toată ţara. "Murim de foame! Luăm câte un kil de fasole. Azi o mâncăm fiartă, mâine scăzută, a treia zi o facem cu ştevie sau ce buruieni ne mai cresc prin curte." Şi doar buruienile mai cresc prin curţile oamenilor, că-n Băltăgeşti nici apa nu mai curge. S-a furat. Şi dac-ar fi, mulţi n-ar avea avea cu ce s-o plătească. "Păi, aşa era pe vremea CAP-ului? Că atunci aveam de toate. Şi loc de muncă, şi bucate, şi apă... S-a făcut totul praf", spune femeia cu năduf, strângându-şi capotul pe lângă ea, apoi dă fuga la oala pusă pe foc.

"A fost un sat foarte bun aici", continuă unul din fericiţii tractorişti de la livada din Crucea. "Cu CAP-ul a fost bine, aveam de toate. Munceam pe brânci, dar aveam şi salarii, şi ce pune pe masă, că din toate ne dădea inginerul Năstăsoiu. El ne-a tras şi lumină şi apă atunci. Aveam şi baie comunală! Păi, mai avea vreun sat, la vremea aia, baie comunală?! Aveam dansuri şi carnaval la Căminul Cultural şi nişte ţigani care cântau la clarinet, de vuia satul", povesteşte omul, privind lung înapoi, prin timp.

"Acum, oamenii nu-şi mai pot trimite copiii la şcoală", îl completează Victoriţa Păuc, o femeie cu multe vorbe adunate pe suflet, pe care sătenii din jur o aleg ad-hoc purtător de cuvânt. "Cu ce, când ei nu găsesc de lucru nici cu ziua! Atunci CAP-ul se ocupa şi de grădiniţă şi le gătea copiilor, a făcut şi şcoală, până la clasa a VIII-a. La liceu plăteau doar căminul - 400 de lei pe lună, dar le dădea mâna. Acum, după ce termină şcoala la Crucea, n-au cum să-i ţină la liceu, la oraş. A şi fost o fată din sat care a încercat să se sinucidă de două ori, că n-aveau părinţii cu ce s-o trimită la şcoală. Ce se va întâmpla cu copiii ăştia?"

Femeia e pornită rău pe sărăcia din jurul ei. Ea nu se vaită de serviciu, că lucrează cu juma de normă la Apele Române, ca observator hidrologic. "Când era CAP-ul nimeni nu suferea de foame. Toată lumea primea varză, cartofi, brânză, fasole, tot ce producea Cooperativa. Venea domnul Năstăsoiu şi spunea: «Mâine mergeţi la moară!», şi toată lumea mergea şi nu pleca nimeni cu mâna goală. Acum, şi cocenii şi paiele de grâu trebuie să le aduni şi să le cumperi. Era aici un sat dintre cele mai frumoase. Acum doar şcoala mai e în picioare şi numai de ciclu primar. Restul e ruină."

Dan e electromecanic. Înainte, a lucrat la staţia de pompare ce trimitea apa din Dunăre în sat şi pe ogoare. Acum, mai sapă la câte o fântână, când se iveşte ocazia, şi este foc şi pară pe orânduirea asta, care i-a lăsat fără slujbe, fără apă, fără viaţă. "S-au dărâmat grădiniţa, căminul cultural, salonul de nunţi... N-avea Crucea ce-aveam noi! După Revoluţie, s-a furat castelul de apă, instalaţia, ţevile de irigaţii... Decât să mă dea în şomaj, mai bine mă făceau paznic! Noroc că ne-a învăţat domnu' Năstăsoiu să ne facem fântâni în curţi."

Inginerul Năstăsoiu trăieşte încă în Băltăgeşti, în fostele birouri ale CAP-ului. Nu s-a putut desprinde de satul ăsta. Iar acum, la cei 83 de ani ai săi, clădirile căzute, sărăcia şi dezbinarea oamenilor îl ard ca fierul încins. Putea să fie pe vremuri domn prin minister, mărturiseşte el, dar n-a vrut, a ales calea mai grea, solul mai sterp şi vânturile mai tăioase. Piteştean de origine, după ce-a terminat Agronomia a fost repartizat la Ministerul Agriculturii, Direcţia Tehnico-Ştiinţifică, însă, după doi ani, şi-a dat seama că acolo nu-i de el. Voia să simtă pământul, să-l îmblânzească. Şi a cerut să fie mutat undeva la ţară, în Dobrogea sau în Moldova. Aşa a ajuns în Băltăgeşti, în august 1954. Satul i s-a dezvăluit în afara vremii, fără lumină, fără apă, fără ieşire. Cu un CAP sărac, unde ziua de muncă era plătită cu 68 de bani.

După ce s-a încredinţat că-i mult de lucru cu pământul dobrogean, a adunat un consiliu al bătrânilor. "Era singurul din ţară", povesteşte el, pomenind şi de uimirea celor de la Bucureşti, când au auzit asta. "Ne consultam săptămânal şi puneam satul la cale. În 1957, oamenii m-au ales preşedinte de CAP şi aşa am rămas până-n '88, când m-au înlăturat ăi de sus. Cred că am fost primul inginer preşedinte. Aveau încredere în mine. Făcusem analiza solului, începusem rotaţia culturilor, iniţiasem un program de fertilizare pentru 10 ani, adunam de printre şinele de cale ferată îngrăşămintele care curgeau din vagoane. Iar oamenii munceau pe brânci. Le-am zis că, dacă o să muncim, o să avem de toate: cămin, grădiniţă, şcoală, baie, biserică, apă, curent electric.

Au zis să începem cu biserica, la care le-am răspuns râzând: «Ce, vreţi să mă băgaţi în bucluc? Facem şi biserica, dar hai să începem cu Căminul Cultural». Dar, ca să putem construi, trebuia să producem. În primii ani, am pus 33 de hectare de vie şi 13 hectare de pomi fructiferi, pe lângă legume şi plante tehnice, să aibă lumea de muncă din februarie până-n decembrie. Produceam bani buni. Toamna, la recoltarea viei, toţi beau câte o cană de must, obligatoriu. Toate familiile din sat primeau vin şi ţuică pentru iarnă, legume, cereale, brânză, carne..., din tot ce se producea. Când în ţară să plătea cu până-n 5 lei ziua de muncă, aici primeau 26 de lei, iar la fiecare 20 ale lunii, omul meu lua salariu."

Din banii pe care CAP-ul îi producea, au început să se ridice cele promise. "În '60 am tras lumină. A fost primul sat din ţară electrificat total. Atunci am comandat aparate de radio pentru fiecare casă din sat. 140. Şi tot satul a început să cânte o dată", zâmbeşte amintirea în ochii bătrânului. Doar amintirile îi mai surâd acum căci, doar dacă-şi aruncă ochii pe fereastră, privirea i se întunecă. Aproape tot ce-a construit e o ruină. "Am cumpărat o maşină cu care duceam oamenii la câmp. La ora 12:00 îi aduceam acasă, să mănânce cu copiii şi să le facă programul pentru după-amiază. La 14:00 se întorceau din nou pe câmp. În '61 am ridicat o grădiniţă cu patru săli, cu cantină şi sală de odihnă. Oamenii erau muncitori şi ştiau că fac pentru ei." În '62 a fost gata Căminul Cultural. Cu sală de teatru, salon de dans şi cantină.

"Ce de spectacole s-au ţinut acolo! Ce seri literare!", povesteşte bătrânul cu mândrie, secondat de soţia lui. "Pentru amenajare, am cerut ajutorul directorului Teatrului din Constanţa. Sala, stil amfiteatru, cu 240 de locuri, cu cuşetă pentru sufleur, cortină, lumini, ca la carte." Brigada artistică a copiilor a fost admirată de Directorul Teatrului "Ţăndărică". Textele celor mici erau scrise de soţia inginerului, Maria Năstăsoiu, pe-atunci profesoară de limba română. Micuţului sat i se dusese vestea!

După Căminul Cultural, a urmat baia comunală, cu 10 duşuri şi două căzi. Apa o trăsese în sat, mai rămăsese să-i "tragă" pe săteni la duşuri. "A trebuit să intru eu primul la duş, ca să-i conving", râde el. Tot ce le-a promis a făcut. Sistemul de irigaţii şi apa în sat, pompate din Dunăre. Biserica. Şcoala cu gimnaziu lângă care începuse construcţia unor căsuţe pentru profesori. Teren de fotbal. Şi drumul pietruit, de la Băltăgeşti la Gălbiori, pe care l-a făcut după o veche hartă militară. "Totul se făcea în comun, toată lumea participa. La digul pentru irigaţii a mers tot satul", spune el şi probează asta cu vechile fotografii în care se văd oameni mulţi, căruţe şi cai. "Dar şi la meciurile echipei de fotbal veneau, sau în excursiile pe deal, de la sfârşit se săptămână", îi aminteşte soţia lui. "Am organizat excursii şi la Sinaia... Era o comunitate frumoasă şi plină de viaţă!" Acum, sunt oameni în Băltăgeşti care trăiesc în sărăcie şi din amintiri. Viitorul lor pare că s-a destrămat o dată cu Cooperativa...