Două versuri de argint

Despre poemele lui Dinu Olăraşu - mai ales despre cele din ultimul volum, „Vamă" (Editura Eikon, 2010) - s-a vorbit adeseori ca despre nişte „aproape haiku-uri", probabil referirea fiind strict la lungimea (ori mai bine zis: scurtimea) grupului de versuri ce le compun.

Cred însă că este un clişeu superficial, care nu i se potriveşte şi asta nu doar pentru că micro-poemele lui au îndeobşte mai mult de 17 silabe. Pentru a compune haiku-uri (fie ele şi măcar „aproape") e nevoie de un îndelung exerciţiu al concentrării imaginilor poetice, de o asumare a unui şir întreg de reguli ale poemului cu formă fixă, de o plonjare într-un univers care nouă, europenilor, nu ne e prea des accesibil (dar pe care ne străduim să îl recompunem uneori mimetic, doar pentru a cuceri şi acest „câmp de luptă al poeziei"). Poetul însuşi e conştient de această, să-i spunem, confuzie acceptată şi se dojeneşte într-un poem: „nu mai mima/ fii tu/ şi punctul să zboare/ unde vrea" („nu mai mima").

Aş situa mai degrabă poezia lui Dinu Olăraşu pe un traiect european, mult mai accesibil, undeva între ermetismul meditativ al lui Eugenio Montale şi poemele într-un vers ale lui Ion Pillat, acceptând că, uneori, deasupra poeziei fâlfâie un cocor desprins dintr-un vers de tanka. Elementele fenomenalităţii naturii ori ale arcului de timp se întrepătrund cu elementele firescului, ale omenescului. Aici se opreşte însă „apropierea" cu universul poetic extrem oriental. Natura este, în poezia lui, simplu suport al sentimentului şi, uneori, semn criptic al trecerii, al „vămii", ca în „oase de cer": „umblu pe nămeţi ca o pasăre/ cu oasele pline de cer/ iar înaintea mea e-un cântec/ umblu sau trec".

În ciuda tonului elegiac al unor poeme - „când trece moartea/ te-opreşti şi de la poezii/ şi de la bărbie­rit/ şi din fumat// întinzi doar mâna/ şi te trezeşti/ cu-adevărat" („ce să mai spui") - „vama" lui Dinu Olăraşu nu este (numai) cea a lui Caron, a trecerii peste Styx. Poetul trăieşte în teritorii succesive, trecând/cântând mereu vămile dintre ele, de la momentul de dinaintea intrării în lume, când condiţia zămislitorului de cuvinte e abia intuită - „mă ţine mama-n pântec/ val cuminte/ de cuvinte/ de mai târziu" („logos") -, până la vămile iubirii, cele de trecut în fiecare noapte - „cânt/ şi tu mă iei în braţe/ iar eu te-nvăţ îndată pe de rost/ e bine/ ca într-o veche melodie" („cânt"). Şi, uneori, în acest du-te/vino al vămilor, Dinu Olăraşu devine el însuşi un fel Caron, dar nu la apa Styxului, ci la malul iubirii: „paznic la pietre/ asta am ajuns/ la pietrele ce te iubesc" („paznic").

Sunt apoi vămile dintre generaţii - mamă-tată (uneori, intră în scenă şi bunicul)/ poet-iubită (soţie)/ fiu (fii) - pe care poetul le parcurge când în ton elegiac, când luminos şi încărcat de promisiuni. „Îmbrăţişarea câmpului i-a prins/ întâi pe mama/ apoi pe tata" („rădăcini şi aripi"), pune un semn poetul pe răbojul vămilor, pentru ca altădată să noteze, cu altă cerneală în toc: „fiul meu desenează norii/ mâna lui ajunge înaintea culorii" („văz-duh"), ţintuind apoi în carnea unui poem timpul cel lipsit de vămi: „duminică-i singura zi/ în care parcă-aş fi/ şi fiul meu/ şi tatăl meu/ într-o silabă adunaţi" („nemurire").

Vămile sunt însă doar puncte ale trecerii. Poetul Dinu Olăraşu are nevoie şi de un teritoriu al său, inalienabil, căruia îi trasează graniţele cu conştiinciozitate de topograf: „patria mea arată-aşa/ palma mea odihnindu-se/ pe femeia mea/ femeia mea dusă cu gândul/ la copiii noştri/ copiii noştri plecaţi pe mare"...

Dacă vreţi să exploraţi patria aceasta de cuvinte şi sentimente, căutaţi luntraşul/poetul şi daţi-i obol două versuri de-argint.

Dinu Olăraşu, „Vamă",
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010