Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
George Enescu şi Dumitru Georgescu-Kiriac, alături de dragostea imensă pentru ţară, au fost razele care i-au luminat drumul (şi exilul) lui Constantin Brăiloiu.
Tenace, captivant, fermecător, deosebit de abil, cu o minte sclipitoare, Constantin Brăiloiu a fost un talentat compozitor şi un cronicar muzical perseverent, tăios.
"Povestea lui este una foarte incitantă şi presupune o serie de situaţii destul de puţin convenţionale, ne spune profesor Octavian Lazăr Cosma, muzicolog. În contextul muzicii româneşti a secolului al XX-lea exista deja o a doua sau chiar a treia generaţie de muzicieni români animaţi de idealul făuririi unei muzici cât de cât grefate pe etosul muzicii populare.
Brăiloiu, născut la Bucureşti, datorită părinţilor săi, a copilărit, şi s-a format în Elveţia şi Franţa. În timpul primului război mondial, tinerii erau chemaţi acasă ca să fie mobilizaţi sau nu, să fie aproape de ţara lor. Este ceea ce făcuse şi George Enescu, care frecvent afirma că «atunci când ţara mea este în pericol, eu sunt alături de poporul meu».
Şi Brăiloiu s-a aflat în zilele fierbinţi ale primei conflagraţii în ţară şi, imediat în 1918, în acel clocot imens de entuziasm pentru ţară şi, pentru a o aduce la dimensiunile europene de atunci. Brăiloiu s-a înrolat în frontul muzicienilor având o anumită experienţă, în Elveţia se îndeletnicise cu scrisul. Sesizase elementele moderniste de atunci, cochetase cu ele, dar nu apucase să abordeze genurile; compusese lieduri, era un compozitor talentat, bun pianist şi se apleacă îndeosebi către cronica muzicală. Ce a publicat în Elveţia a atras atenţia asupra lui.
Revenind în patria lui va fi solicitat să scrie, dar era animat de idealuri mai puternice şi, după exemplul elveţienilor, s-a gândit că, risipiţi, compozitorii români nu au multe şanse de a se înrola în fundamentarea unor principii şi în aplicarea lor."
Având alături pe George Enescu ca "girant", preşedinte de onoare, şi mulţi tineri şi talentaţi compozitori (Mihai Andricu, Alfred Alessandrescu, Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi şi alţii), Brăiloiu lansează un apel pentru fondarea în 1920 a ceea ce a fost o redutabilă obşte profesională Societatea Compozitorilor Români, pe care a înscris-o în circuit european şi nu numai, gândindu-i strategic toate aspectele care puteau să o definească.
"În acelaşi timp ţine cronici în periodice bucureştene, pentru că publicul era dornic să ştie ce se întâmplă. «Sunt mulţi cronicari care publicau cu asiduitate, dar Brăiloiu se detaşează pentru că are un stil literar atât de firesc, de colorat, de incitant, recurge mereu la aforisme, la metafore, la sintagme. Un spectacol, după spectacol. Era foarte bătăios, foarte curajos şi nu avea complexe faţă de nimeni», spunea Adevărul. Or, acest lucru este o rara avis în critică. Este un redutabil intelectual cronicar muzical", completează profesor Octavian Lazăr Cozma.
Un cărturar multilateral, era viu interesat de cristalizarea şi susţinerea proiectelor tinerilor muzicieni, compozitori în special. A reuşit să găsească prin drepturile de autor, care se înfiripaseră deja în plan european, condiţiile de a oferi autorilor bani pentru a-şi desfăşura în bune condiţii activitatea creatoare.
"A fost cel care a sesizat miresmele muzicii populare din diferite regiuni. A iniţiat fondarea unei arhive fonogramice şi a purces la culegerea a sute şi sute de piese pe cilindri de ceară, fonograme, depinde cum evolua tehnica. A imprimat melodii populare şi a făcut una dintre cele mai bogate colecţii de folclor din lume.
Pentru că era mândru de ceea ce putea oferi poporul român, Brăiloiu merge cu grupuri de cântăreţi populari în demonstraţii, susţine conferinţe internaţionale, inclusiv la Londra. Străinii au rămas marcaţi de aceste spectacole.
În străinătate, în cercurile de la Geneva, mergând mereu la congrese, de câteva ori pe an, era în relaţii cu savanţii lumii în materie de muzică, mereu scria, era foarte activ.
Pornind de la observaţiile sale asupra muzicii româneşti, le-a extins şi demonstrează de fapt filiaţii în creaţia orală a tuturor popoarelor. Are un studiu extraordinar, «Folclorul copiilor», prin care demonstrează că toţi copiii din lume, la anumite vârste, cântă pe aceleaşi trepte, pe aceleaşi structuri. Pornind de la virtuţile structurale ale melosului copiilor români, găseşte analogia în toată lumea, inclusiv în Africa, Asia, în America de Sud."
APRECIAT
Aceleaşi minunate aprecieri la adresa lui Constantin Brăiloiu găsim şi la alte surse. Inteligenţa sa tulburătoare i se citea pe chip, iar profunzimea spiritului său era fascinantă.
Aflăm din descrierea pianistei Cella Delavrancea: "Ochii foarte mari scrutau pe deasupra, în depărtare, parcă aşeza în spaţiu pe cel cu care vorbea, îi dezarma de minciuni convenţionale, îi judeca şi uneori îi îndepărta de atenţia lui pentru totdeauna cu o duritate neaşteptată, pentru că decepţia îl smulsese dureros din obişnuita lui blândeţe". "Nu prea înalt, cu faţa luminată de doi ochi negri, strălucitori, plini de inteligenţă, cu mâini albe şi degete lungi, subţiri, parcă anume făcute să atingă clapele pianului, să răsfoiască cu căldură şi uimire pagini şi versuri ale poeţilor de demult sau contemporani, ca Charles d'Orléans sau Jean de Moréas", după cum aflăm din lucrarea "Constantin Brăiloiu", un omagiu adus marelui om de cultură de regretata profesoară Emilia Comişel.
Constantin Brăiloiu s-a îndrăgostit de muzică la 8 ani. A început studiile la Bucureşti, însă le-a continuat la Viena, Vavey şi Lausanne între anii 1901 şi 1912, ulterior la Paris (1912-1914), unde, la recomandarea lui George Enescu, a urmat Conservatorul. "Din timpul şederii la Viena, unde l-a avut coleg pe dirijorul Clemens Krauss, a păstrat vie amintirea lui Gustav Mahler, pe care-l întâlnea în fiecare dimineaţă, pe când se ducea la Operă să dirijeze. Şcolarul avea pe atunci 14 ani.
La Lausanne, unde a frecventat Institutul Thélin, l-a cunoscut pe Ernest Ansermet (dirijor), de care s-a legat printr-o strânsă şi statornică prietenie. La Paris a studiat compoziţia cu André Gedalge, pe atunci profesor la Conservator. Între colegii săi se aflau marii muzicieni de mai târziu Arthur Honegger şi Darius Mihlaud. În casa profesorului l-a cunoscut pe Maurice Ravel", spunea folcloristul Tiberiu Alexandru, fost discipol al maestrului, în volumul "Folcloristică, organologie, muzicologie (studii)", publicat în 1978 la Editura Muzicală.
Talentul componistic al lui Constantin Brăiloiu era înnăscut. La Lausanne a publicat lucrările "Carllon des abeilles", piese pentru pian, pentru copii, şi "Trois danses" pentru pian. La Paris i-au fost publicate "Cinq Rondes à danser au soleil" - compoziţie pentru pian, "Trois poèmes arabes" - pentru voce, pian şi violoncel, dar şi "Amours d'Acis le Berger" - cinci piese pentru pian. Criticii muzicali l-au clasat atunci între "compozitorii cu suflet de folclorist".
De perioada Lausanne - Paris se leagă şi începuturile sale de critic muzical. "Încă elev al Institutului Thélin, Constantin Brăiloiu a publicat în «La vie musicale» din Lausanne vreo zece articole. Era în vârstă de 18-19 ani", mai arată Tiberiu Alexandru.
Reîntors în ţară după studii, în primăvara anului 1914, Constantin Brăiloiu continuă să compună. În 1915 a compus "Cinci cântece de leagăn" pentru voce înaltă şi cvintet de coarde - care a văzut lumina tiparului târziu, abia în 1939. În 1916 scrie "Deux petits poèmes de Jean Moréas" - o lucrare pentru voce şi pian - publicată la Geneva în 1919.
Pe măsură ce s-a dedicat culegerii şi studierii folclorului, compoziţiile lui Brăiloiu s-au rărit. A editat ulterior, în cadrul activităţilor Societăţii Compozitorilor Români pe care a fondat-o, câteva caiete cu armonii pentru voce şi pian. Este vorba despre "Patru cântece populare româneşti", "Spitalul amorului" - cântece populare culese de Anton Pann şi traduse din notaţia psaltică de Ioan Chirescu -, "Şapte cântece populare", "Cântec de nuntă" pentru cor mixt, respectiv "Coruri şi cântece pentru tineretul şcolar, extraşcolar şi premilitar" - armonizări pentru voci egale.
Pe de altă parte, Constantin Brăiloiu a susţinut originea muzicii culte româneşti în muzica religioasă, după cum aflăm din monografia realizată de Emilia Comişel.
Cum au fost primite compoziţiile lui Constantin Brăiloiu de specialişti şi de marele public? Aflăm din scrierile lui Tiberiu Alexandru: "Au fost primite bine. (...) Subliniem îndeobşte cântecele populare - selecţionate cu gust fără greş - armonizate pentru voce şi pian, în care acompaniamentul pianului, realizat cu priceperea specialistului şi cu măiestria artistului, păstrează atmosfera «ţiiturilor» ritmico-melodice ale lăutarilor, pe care i-a întâlnit şi i-a studiat în decursul peregrinărilor sale folclorice".
"Ar fi putut face carieră de compozitor. Cu părere de rău a părăsit compoziţia. Ultimele lucrări editate, care nu sunt decât armonizări de melodii populare româneşti, îl arată egalul unui Bartók sau Ravel", arăta André Schaeffner.
I-A ADMIRAT
În toamna anului 1924, SCR deschide seria concertelor de muzică românească. "Primul concert organizat este «Festivalul Béla Bartók», cu participarea extraordinară a lui Bartók şi George Enescu, la rându-i preşedinte de onoare al Societăţii Compozitorilor Români. Béla Bartók a cântat patru compoziţii, din care două în primă audiţie. Acesta a fost momentul în care între cei doi muzicieni-folclorişti s-au pus bazele unei trainice prietenii, purtând o bogată corespondenţă şi după plecarea lui Brăiloiu din ţară. La rându-i, Bartók a înregistrat şi transcris cu minuţiozitate peste 3.500 de piese folclorice.
Prin '40 avea aproape 10.000 de melodii culese. Nu numai culese, ci şi transcrise, şi după metode foarte riguros concepute de el. Metoda lui a avut răsunet, unul dintre admiratori şi prieteni după aceea a fost Bela Bartók (foto), care până atunci publicase câteva volume din folclorul românesc, şi Brăiloiu l-a invitat pe Bartók aici, l-a făcut membru al SCR.
Bartók a cântat cu Enescu. Este o mică anecdotă: Enescu primeşte o partitură a unei sonate de Bartók în tren. De la Braşov până la Bucureşti o răsfoieşte şi la Bucureşti merge şi o cântă pe dinafară. Enescu la vioară, Bartók la pian. Brăiloiu l-a adorat pe Enescu. Nu a avut niciodată un cuvânt negativ la adresa lui. Nu întâmplător, cu ocazia primei audiţii a celei de-a treia sonate pentru pian şi vioară intitulată «În caracter popular românesc» - 1928, când a auzit-o a scris un articol extraordinar, «Hic incipit vita nova!».
Adică ar fi o nouă orientare în muzica română, pentru că Enescu scria foarte modern pe folclor. Era o muzică absolut românească, de ultimă oră ca substanţă tehnică. Un fapt extraordinar" povesteşte profesor Octavian Lazăr Cosma.
Citește pe Antena3.ro
