"Eu aş da o lege să-mi fac discount la Mall"

"Ţi-a plăcut?" "Daaaaa!" "Ce ţi-a plăcut cel mai mult?" "Nimic deosebit." Spuse ea, butonând la mobil. Pentru că zilele Parlamentului au mereu porţile deschise pentru oamenii mari dar niciodată pentru cei mici, acesta şi-a deschis, pe bună dreptate, altfel, porţile şi pentru ei. Foarte bine. Să înceapă dixtracţia internaţională a copilului!

Grupurile de minori curg râuri pe umerii albi ai Parlamentului (frumos spus!). Se preling ca nişte alune într-un râu de ciocolată prin holurile imense prin care visa Ceauşescu să facă, stând în mâini, cădere-n pod când va fi îmbătrânit. Lipită strâns de un grup de copii, îmi exercit atitudinea de om major şi vaccinat, deşi, spre marea-mi bucurie, o doamnă de la protocol mă întreabă în ce clasă sunt. "A opta, c-am rămas repetentă de mai multe ori." Ha, ha. Numai eu râd. Doamna nu ştie ce să zică şi cu atât mai puţin ce să mai facă. Grupul meu de copii face poze şi e gălăgios. O fată a pus-o pe altă fată să-i facă poză în faţa unei coloane. Are atitudinea aia de fotomodel, pe care o ştim cu toţii foarte bine: mâna-n şold şi buze ţuguiate, nonşalanţă atent studiată. Click. Foarte bine. Acum a revenit la normal. "Căscaţi bine ochii, c-aici o să lucraţi şi voi mâine-pomâine." "Eu aş vrea", face un băiat, "Eu aş face numai lucruri bune, n-aş sta degeaba".

"DAC-AŞ FI PARLAMENTAR..."
"Şi de exemplu, ce legi ai da tu dac-ai fi tu parlamentar?" Profesoara îmi face cu ochiul, că adică stai să vezi ce dă acuma pe goarnă, să vezi ce mi ţi-l prind! "Eu? Aş da să avem vacanţă în fiecare săptămână." Promiţător. Dragule, eşti în cel mai bun loc posibil. "Dar tu, Claudia?" "Eu aş da lege să-mi fac discount la mol." "Numai tu?" "Nu, aş da şi pentru prietenele mele o lege." Ba nu, fată, se zice amendament, nimic nu ştii.

"Ia să mai vedem? Ce altă lege aţi mai da." "Raluca." "Eu aş da lege să dau la oamenii sărmani bani." "Bravo, Raluca, în sfârşit cineva care nu se gândeşte numai la sine." Raluca e fericită c-a lăudat-o doamna. Mă, sincer, eu aş da o ordonanţă de urgenţă să se dea oamenii cu rolele. "Eu aş da lege să nu mai facem şcoală deloc." "Ba eu aş da lege să facă toţi copiii şcoală!" "Eu aş da lege să am un jeep." Eu aş da lege să nu mai dăm nici o lege. "Eu aş da lege să facă drumurile practicante." Se zice "practicabile", băi, sindicalistule. "Eu aş da lege să aibă toţi copiii trotinete." "Eu aş da lege să fie toţi oamenii buni."

Nişte desene foarte drăguţe sunt înşirate peste tot. Aceste desene sunt nişte desene care spun câte ceva. De exemplu, pe unul vedem mai multe fete, fiecare îmbrăcate în culorile ţării lor. Franţa are părul coc, Spania are spatele gol, Ungaria are o rochie verde, foarte mişto, Marea Britanie e cool, man, iar România are două codiţe împletite, o iei de la artizanat, patru milioane bucata, ochi depărtaţi şi un coşuleţ în mâna dreaptă. O tristeţe atavică îi stăpâneşte chipul. Probabil că ştie România ce ştie. Autorul nici măcar n-a făcut-o cu privirea să se uite la privitor. Nu, a făcut-o sfioasă, se uită undeva unde nu ştim noi. O Românie sfioasă. Într-alt desen, autorul a imortalizat o mare pe malul căreia stau două blocuri gri, cu ferestre mici. M-apucă o criză de claustrofobie numai dacă mă gândesc c-aş putea să fiu într-unul dintre ele. Altfel, realistă imaginea. Ceva mai încolo, un pictor a desenat un pătrat vopsit în culorile României care se îmbrăţişa cu un alt pătrat vopsit în culorile UE. UE îşi întinde mâna înspre România şi România înspre UE. Doar că UE are două degete şi România, nu ştim pentru ce, nu are decât unul. Nu înţelegem ce a vrut poetul să spună prin acest comentariu politic, deosebit de pertinent.

Nişte ghizi îi întâmpină pe copii şi le spun despre sălile pe care le vizitează. La sfârşit, invariabil, îi întreabă dacă le place. "Daaaaa." "Şi uitaţi, acolo vedeţi un tablou de Grigorescu. Ştiţi cine a fost Grigorescu, nu?" "Daaaaa." "A fost un...?" "Un pictor." Sanchi. Zâmbesc superior şi mă prefac că-i dau dreptate. Doar eu ştiu că Grigorescu e o staţie de metrou. Nu mai spun la nimeni.