Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
INTERVIU ● Regina Neagră, ultima ploaie torenţială a lui Adrian Păunescu
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au
murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru
aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru
Regine Negre şi Nebuni de Alb, pentru aceia care caută poveşti printre
flori, pentru cei fără de simţuri sucombate din naştere, pentru cei
internaţi în "spitalul de nervi şi de cord". Pentru toţi aceştia,
poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Ea
s-a născut ca o cale de tămăduire, ursită a salvării din moarte.
Ceilalţi, să se vindece prin lectură!
INTERVIU ● Regina Neagră, ultima ploaie torenţială a lui Adrian Păunescu
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine Negre şi Nebuni de Alb, pentru aceia care caută poveşti printre flori, pentru cei fără de simţuri sucombate din naştere, pentru cei internaţi în "spitalul de nervi şi de cord". Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Ea s-a născut ca o cale de tămăduire, ursită a salvării din moarte. Ceilalţi, să se vindece prin lectură!
- Jurnalul Naţional: Ce este o muză pentru un scriitor?
Şi cîinii singuri din curţi au o muză: luna
- Uneori mergem pe stradă şi vedem figuri, chipuri, priviri care ne impresionează pentru o secundă. Se opresc ele într-un timp veşnic al poeziei drept muze ale firescului, ale banalului?
Marile opere sînt construite pe lucruri comune. De la începutul lumii şi pînă la sfîrşitul ei – care nu e aşa de departe cum ne închipuim cîteodată noi, cu alt tip de naivitate – oamenii de creaţie scriu aceleaşi lucruri, altfel. Eu vorbeam într-un articol, "Poet la drumul mare", despre un mare poet de dragoste, Mihai Beniuc, şi notam că el, la fel ca toţi marii poeţi de dragoste, şi-a construit casa, poezia, în centrul localităţii, acolo unde au scris Shakespeare, Petrarca, Rilke, Puşkin, Eminescu, Esenin. N-a făcut ceea ce fac poeţii novatori, poeţii de limbaj, s-o ia razna prin păduri, să inventeze metafore, relaţii noi între cuvinte – lucru perfect lăudabil, de altfel. Poeţii de destin, aceia care reuşesc să-şi transcrie viaţa în operă, au încăpăţînarea, nebunia, şi aş zice eu curajul istoric şi etern, de a construi acolo unde sînt toate casele mari. Acolo îşi găsesc ei locşorul pentru casa lor şi uneori aceasta devine foarte importantă. Nu se putea închipui după marea poezie de dragoste a lui Eminescu, că în literatura română se va mai putea scrie aşa cum a scris Arghezi, care, deşi este un genial poet de limbaj, este şi un genial poet de destin.
Cine putea bănui că va inventa Arghezi această nebunie: "Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară." Sau că va scrie Beniuc: "Te măriţi, şi ştiu că vei naşte prunci,/ Veţi avea cămin şi alte cele/ Dar aşa frumoasă ca atunci/ Cînd erai stăpîna vieţii mele/ Nu vei fi tu niciodată/ Niciodată". Sau cum a continuat Nichita, care a pornit ca poet de limbaj şi a devenit un incomparabil poet al destinului, ajungînd să spună: "Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte". Poezia lui de dragoste e fenomenală. Şi am vorbit pînă aici numai despre poezia de dragoste pentru femeie.
Dar eu cred că poezia de dragoste înseamnă şi poezia de dragoste pentru mamă, pentru părinţi, pentru ţară, pentru condiţia umană. Cred că pe măsură ce ne temem că s-a îngustat spaţiul poeziei de dragoste, spaţiul ei creşte halucinant. Încă putem scrie marile poeme de dragoste, încă nu s-au terminat de scris.
- Şi totuşi cel mai mult a fost cîntată femeia, nu mama, nu ţara.
- Ce face un scriitor cînd îşi pierde muza? V-au lăsat vreodată muzele în agonia despărţirii?
- Există sinonimie între femeie – iubire – muză?
Singurătăţile se acceptă şi se îngînă
- Femeile sînt mereu aşa şi pe dincolo, zic bărbaţii. Dar întotdeauna a rămas în urma lor opera bărbaţilor vrăjiţi de ele. Cum v-au fermecat femeile?
Cele mai multe dintre actele mele de rebeliune, de curaj – acte pe care, din păcate, istoria e prea ocupată să le sublinieze, dar ele vor fi dezvăluite atunci cînd eu nu voi mai împiedica propria mea operă, prin existenţa mea, să se manifeste – se datorează faptului că voiam să mă laud în faţa unei femei. Astea sînt de fapt resorturile care ne fac să ieşim în public. Nu este adevărat că poetul e numai un sfios, un cucernic, un modest. Nu! Numai că mîndria lui trebuie să se întemeieze pe o anumită substanţă umană, pe fapte bune, pe creaţii remarcabile, pentru că altfel el devine ridicol. Nu înseamnă, de asemenea, că poetul adevărat trebuie să-şi sacrifice contemporanii ca să se ridice pe umerii lor. În ce mă priveşte am acceptat competiţii permanente cu tot felul de alţi doritori de glorie, nu mi-am urît niciodată colegii de generaţie. Dimpotrivă, am dedicat lucrarea mea de doctorat (una dintre cele mai importante cărţi ale mele) celor trei poeţi de geniu care au fost Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, generaţia ’60. Sînt şi alţii despre care îmi pare rău că nu am apucat să scriu. Eu i-am iubit.
La mine, forma de competiţie a fost iubirea. Nu m-am temut de ei şi am fost gelos de două sau de trei ori în viaţă. S-a întîmplat o dată la Cenaclu, cînd Ioan Alexandru a repurtat imediat un succes mult mai mare decît mine cu o poezie fenomenală, dedicată amintirii lui Nicolae Labiş. Şi eu şi Nichita am fost geloşi în noaptea aceea. A doua zi însă am ştiut că vindecarea este să lucrez. De aceea nu mai am gelozii. Dar am impresia că la mine iubirea a fost şi pîrjolitoare. Am făcut bine cu iubirea mea, dar pe unii i-am făcut să se lase de poezie, de exemplu. Într-o noapte am lucrat acasă la poetul Ilie Constantin, undeva în Bulevardul Cantemir. Eram şapte poeţi: eu, Ilie Constantin, Nichita, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Petru Popescu, Ioan Alexandru şi cred că şi G. R. Chirovici. Am scris enorm în noaptea aceea, am scris chiar nişte poezii care au rămas, "Viaţa de excepţii" sau "A fi într-o pasăre". Nichita a scris elegii, iar Petru Popescu, un om foarte talentat, a scris "Undeva pe o altă planetă/ Creşte o floare, Petru numită.../", dar a scris puţin şi oarecum uscat. Cînd am venit eu cu cele 97 de poezii, el a zis: "Mă las de poezie, mă apuc de proză". Deci am avut şi un oarecare efect pîrjolitor. Aşa cum, pe altă parte, i-am mobilizat pe colegii mei prin fiecare lucru bun pe care l-am scris, să-l scrie ei şi mai bine.
- Ce vă inspirase în acea noapte?
- Atît de îndrăgostit eraţi...
- Există singurătate în doi?
Sînt oameni care s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap
- E sinuciderea un act de curaj sau de laşitate?
Mă gîndesc ce se va întîmpla poimîine, cînd se vor termina resursele de combustibil ale pămîntului. Este o chestiune de care mă simt preocupat atunci cînd contemplu pe fata mea. Dar eu am nepoţi, am chiar strănepot, ceea ce înseamnă că am anumite obligaţii contractate pentru viitorul lor şi al meu. Şi-mi dau seama că omenirea nu se gîndeşte la asta... Mă uit la colegii mei de Senat, le atrag atenţia că preocuparea noastră fundamentală ar trebui să fie aceea de a descoperi inteligenţe care să scoată nu numai ţara, ci planeta din dezastrul către care se îndreaptă. Nu se poate să nu mai fie soluţii.
De exemplu, cînd eram mic (şi acum cînd nu mai sînt mic), am avut şi am preocuparea de a folosi lumina soarelui, de a o înmagazina şi de a o folosi atunci cînd avem nevoie de lumină. Noi consumăm derivate ale luminii soarelui, consumăm copaci, consumăm cărbuni, ape, dar toate astea există pentru că există lumina soarelui care le dă viaţă. Noi ar trebui să ne îndreptăm eforturile către promovarea unor oameni de geniu care au în ei şi pot avea în ei soluţia. La fel e şi căldura. Distrugem pădurile, distrugem subsolul şi ne mirăm de ce ne scufundăm, ne mirăm de ce vin apele peste noi, uitînd că se risipeşte, vara şi primăvara, atîta căldură cîtă ne-ar trebui iarna ca să ne echilibrăm. Şi astea sînt muzele mele...
Am trăit şi am murit atunci
- Există o zicală cum că, de cîte ori se închide o uşă, se deschide alta. Poate că şi în lucrurile de care aţi vorbit e ca într-o dramă de amor şi trebuie să putem privi, aşa cum spuneaţi în "Liber să sufăr" de la "înălţimea veacului", şi nu de la "înălţimea ceasului", care face ca lucrurile să pară cutremurătoare.
- V-aţi propus atunci şi un roman, "Vinovat de iubire", ce s-a întîmplat cu el?
- Nu e întotdeauna marea iubire cea din urmă?
- Cu asta v-au cucerit?
- Care a fost cea mai intensă, prolifică perioadă a vieţii dumneavoastră ca scriitor? Aveţi un timp care v-a definit?
Jocul din doi în doi
Odată, nu chiar demult, într-o grădină de vară dărăpănată, un Nebun de alb a întîlnit o Regină neagră. O fată cu ochii trişti, "o plantă şi nimic mai mult,/ strivită de teribile complexe", "cea mai săracă de pe lume". S-au îndrăgostit unul de celălalt, într-un joc depănat un şir de ani.S-au iubit printre careurile celor 89 de luni şi 2.700 de nopţi, pînă la şah mat. Într-o noapte a lui decembrie 2002, ea, cea mai puternică piesă de pe tabla de joc a dragostei lor, a hotărît că nu mai poate suporta nopţile de sin-gurătate şi o dragoste fără contract. Dorea să fie legitimă şi "un copil care să se nască la sărbătoarea de 60 de ani a tatălui său". "Nu ţi-am promis nimic", i-a spus el, dar ea nu a avut răbdare să asculte pînă la capăt: "Însă mereu am făcut şi voi face mai multe decît am făgăduit". Şi-au spus "Noapte bună", făgăduindu-şi că se vor vedea la prînz.
Şi-aşa, "după ani de bucurii şi zbucium,/ ea s-a întors la sine-n tragedie…", şi-a făcut bagajele pe fugă, a vîndut casa dragostei lor şi a plecat cu toate amintirile după ea într-un loc fără de adresă. Ca un Nebun de alb a căutat-o el, oriunde credea că s-ar fi putut ascunde, înfăşurată printre zvonuri cum că-ar fi plecat să se mărite sau chiar la mănăstire, împovărată de vina dragostei lor nelegitime. Mai apoi, învinsă, s-a arătat în lume, tot fugind ca o căprioară hăituită de vînătorul ce tot voia să o salveze.
"Un altul, în locul meu, te-ar căuta să te bată/ Cu pietre, să te ardă cu fierul roşu, să te omoare, după tot/ Ce-a investit, fără chitanţe şi contracte, într-o fiinţă/ Imprevizibilă, aşa că, uite diverşi experţi spun că eşti/ Bolnavă mental, că nu vei termina bine, că/ Trebuie să te uit, ceea ce eu nici nu accept, /Nici nu concep, nici nu fac. Eu te iubesc. Şi cred în tine".
Ba chiar odată, înnebunită de atîta fugă, a dat un telefon ameninţînd că face publică povestea. Era oricum prea tîrziu pentru vînătorul ostenit, consolat că ea se va pierde şi-n veci de veci n-o va avea. "Şi după toate astea, singura pedeapsă pe care vreau să ţi-o dau este uitarea."
În urma dragostei lor a rămas drept decont "starea de disperare şi de poezie" care a aşezat-o pe Regina neagră în pagini de roman, pe post de muză, pînă ce "autorul a căzut obosit cu capul pe ultima copertă".
Aşa s-au născut, ca "impozit natural pe creaţie", "Liber să sufăr" şi "Din doi în doi". Şi de-atunci a viscolit şi a nins încontinuu, pînă s-a acoperit totul de uitare.
Nu rataţi!
Citiţi mîine partea a doua a interviului cu Adrian Păunescu, despre iubiri şi muzele care i-au provocat starea de graţie
Citiţi şi:
PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.
PRIMUL GHIONT ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Jurnalul unei iubiri
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!
IUBIRI MORTALE ● Natalia între cuminţenia lui Steo şi orgiile cu Mitif
Împuşcată în fese
Îngeri şi demoni, icoane ori torţionare ale sufletului, venere şi madone, soţii sau amante au fost femei care au tulburat simţirea, oricum labilă, a poeţilor, influenţîndu-le, de cele mai multe ori, decisiv opera. Că ele însele şi-au programat asta sau întîmplător s-au ataşat ca un neg zbîrcit sau ca un apendice otrăvit de numele scriitorului, acest fapt le-a conferit intrarea, chiar dacă mai "lăturiş", pe uşa literaturii. Noroc că istoria aceleiaşi literaturi le lasă acolo unde le e locul: pe prag, chiar dacă dincoace de uşă.
DE-ALE BĂRBAŢILOR ● Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Holban şi prietenul, Lydia şi mitraliera
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.
DĂRUIRE ● Agatha Grigorescu şi-a dedicat viaţa poetului Bacovia
Ecou de romanţă cu arome violete
Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul soţiei un refugiu liniştitor.
LENY CALER ● Camil Petrescu o învaţă să citească literatură, Mihail Sebastian o iubeşte
Cenuşăreasa devenită stea
Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.
MEMORII ● Cella Serghi arată în cartea sa cît de mult l-a iubit pe Camil Petrescu
Manifest pentru posteritate
S-au cunoscut la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea cu liceul abia terminat, consumatoare de Ionel Teodoreanu, blondă şi cu părul căzut pe jumătatea dreaptă a feţei. El scund, uşor surd, cu ochii albaştri, albaştri. Au venit prezentările: "Scriitorul Camil Petrescu!". A se citi cu accentul pus pe "scriitorul", vă rog!
ÎMPĂRTĂŞIRE ● Lygia şi Gellu Naum nu au avut fii biologici, dar au adunat mereu n preajmă oameni tineri, pe care i-au învăţat limba lor
Iubirea care ne duce în miezul miracolului
"Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun..." Lygia a fost pentru Gellu mai mult decît o muză, a fost însăşi jumătatea sa, fiinţa necesară alături de care poetul a reinventat o lume.
PETRU DUMITRIU ● Amor cu năbădăi, securişti şi diferenţă mare de vîrstă
Iubita matură face cartea bună
Petru Dumitriu era un june ambiţios. Fecior al unui ofiţer de provincie şi al unei femei provenite dintr-o familie scăpătată de nemeşi (mici nobili) secui, şi-a dorit încă din prima tinereţe glorie şi bani. Cum în timpul războiului erau la modă studiile făcute în Germania (Moscova încă nu intra în discuţie), a prins în 1941 o bursă pentru a învăţa filozofie la München.
REGĂSIRE ● Irinel Liciu: "Doinaş, Domnul meu şi Dumnezeul meu"
A plecat din dans şi s-a refugiat în iubire
Irinel şi Doinaş au reinventat iubirea. Iubirea din poveste: generoasă, altruistă, definitivă, totală. Într-o căsătorie care a durat aproape 44 de ani. O căsnicie discretă, greu de înţeles azi, fără mondenităţile zgomotoase, de prost gust, cu care au început să ne obişnuiască vremurile. Şi, din acest motiv, fără multe mărturii. Doi intelectuali de rasă, el un mare poet, ea o mare balerină – o iubire exemplară.
