Fabrica de poveşti

Nu o să te întreb câţi ani ai. Şi nici când ai ascultat ultima oară o poveste. O să îţi dezvălui însă cum se naşte o păpuşă. Cum o bucată de lemn devine vie. Cum un om cu minte de copil creează momente. Cum o marionetă trezeşte fericirea, duioşia. Am pătruns în fabrica de jucării însufleţite. Dincolo de culise. Şi-am învăţat că teatrul e atunci când tu nu eşti doar tu. Şi, totuşi, de sute de ori acelaşi. E emoţie cu voce, repetiţie ce transpiră în miros de podea udă. Un act dintr-o altă viaţă. E jocul de-a sufletul altuia, de-a masca tuturor. Şi pentru asta, nu contează vârsta.

Pentru păpuşarii Teatrului Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea, rolul înseamnă ceva ce găseşti numai o dată şi cauţi la infinit. Un alt fel de viaţă, mai colorat, mai pasional, mai curat. Această grămăjoară de oameni este singura din România care îşi mai confecţionează marionetele, pentru ca apoi să le mânuiască. Li s-ar părea pe dos să primească personajele de-a gata. Aşa că îşi adună talentul, tandreţea, imaginaţia şi răbdarea şi transformă nimicul într-o umanitate miniaturizată. Dar fabricarea unei păpuşi e mai mult de atât. E un secret, e "chimia" dintre zeci de mâini. "Fiecare păpuşă e deosebită în felul ei. Întâi e o schiţă, un desen. Eu, spre exemplu, lucrez la cioplitul capului, al feţei, alţii se ocupă de cusut, de lipit, de îmbrăcatul ei. Fiecare are părticica sa. Păpuşa trece şi pe la şapte persoane până este gata. Depinde foarte mult de caracterul ei. Atunci când le dăm viaţă ne inspirăm din ce există în jurul nostru, de oameni, de poveşti", mărturiseşte Viorica Stamate, un păpuşar care de aproape 14 ani dă glas şi sens micilor marionete.


CÂND DOI ACTORI DEVIN UNUL
Păpuşile, mai vechi, mai noi stau agăţate ca într-un hambar, atunci când nu muncesc. Sunt atârnate cu grijă, ordonat şi alintate din când în când. Cele mai mari nu văd lumina. Sunt închise în cutii speciale, care seamănă cu cele de la circ. Fiecare bucăţică este lucrată cu migală. În atelier miroase frumos. Vopselele sunt aranjate atent, ca pe un raft de acasă. Te încântă decorul de turtă dulce, chiar dacă privirea ţi se încurcă în sforile păpuşilor care atinse încep să joace, să trăiască. Echipa, în straie sport,  nu are răbdare. Începe să repete înainte de program. Păpuşarii simt chemarea, aşa cum decorul plânge atunci când nu e lovit de ecou. Reflectoarele suspendate le colorează vocile, care se unesc, se suprapun, se ridică. Uneori îţi pare o mare harababură, tu, care nu pricepi limbajul destrămării de eul normal. Şi nu-l poţi rosti dacă nu îl simţi ca pe fior, dacă nu îl laşi să te inunde. În zvâcnirile lor e totul un sentiment. Acela de a te părăsi pe tine, pentru a-i face loc altuia ce poate nici n-a existat.  "Păpuşa trebuie să fie expresivă, vie! Iar copiii trebuie să se apropie vrăjiţi de ea. Trebuie să se mişte, să arate însufleţire. Mulţi ar crede că e uşor să le mânuieşti, dar e o muncă mult mai grea, o muncă în care doi actori devin unul singur. Este vorba despre actorul care se vede şi cel din spatele pânzei. Trebuie să fii un tot întreg", povesteşte Marina Muntean, un alt păpuşar al trupei din Râmnicu-Vâlcea. Marina a fost adoptată în echipă. Nu ca specialist, ci ca un om pasionat care a vrut să fure meserie.


IEPURAŞUL ŢUPA-ŢUP ŞI CUMĂTRUL VULPOI
Păpuşarii îşi aleg instinctiv personajele, păpuşile. După personalitatea fiecăruia, după simţiri. "Meseria asta are multe secrete şi necesită un timp de împrietenire cu păpuşile", îmi explică Viorica. Irecuperabil, s-a ataşat de două marionete. Mi le-a pus în mâini şi m-am simţit ciungă, pentru că n-am intrat în rol. Fiindcă nu e suficient să tragi de două aţe. "Confecţionându-le, ne legăm şi mai mult de ele decât un actor care le primeşte pe tavă. Iepuraşul ţupa-ţup e preferatul meu. Poate pentru că, aşa cum e el, îmi dă posibilitatea de a-l mişca, de a-i descoperi latura umană. E o păpuşă la care am muncit enorm pentru a o aduce în starea de azi", spune Viorica Stamate, care înainte de a deveni păpuşar era pictorul teatrului. Marina alege mereu personajele negative. Adică păpuşile mai încruntate, cu buze subţiri şi ochi trufaşi. Dar nu pentru că n-ar fi o persoană caldă şi pusă pe şotii. "Mie îmi este apropiat Cumătrul Vulpoi din povestea Cocoşelul Neascultător. Atunci când am început să joc cu el, am simţit că parcă pot să-mi vărs prin el toată energia negativă", declară convinsă Marina, care în acelaşi timp povesteşte cum face schimbul de mâini atunci când oboseşte în timpul spectacolelor.


REGIZOR LA LICEU
Diana Roman este încă la liceu. Cu toate acestea, a devenit regizorul celui mai nou spectacol de păpuşi, "Hansel şi Gretel". E prima ei încercare şi o tratează cu devotament, cu entuziasm. Chipul său aduce cu cel al unei domniţe de curte, rafinată, diplomată. La fel şi vorba dulce. "Când am regizat piesa, m-am considerat a fi un copil mai mare. Pe asta m-am bazat. Pe mintea mea de copil. Vreau să-i fac pe cei mici să înţeleagă că poţi crea momente. Mă bucur să mă prezint în faţa copiilor. Pentru că ei reacţionează, nu pot minţi. Sunt cei mai sinceri spectatori, dar şi cei mai exigenţi. Povestea pe care am ales-o m-a impresionat încă de mică. Este una care îi învaţă să aibă răbdare, care scoate la iveală sentimente primare cum ar fi mila, duioşia", afirmă Diana. Viorica o completează. Aşa cum s-ar completa şi cu ţupa-ţup. "Cele mai speciale momente sunt acelea în care copiii vor să atingă păpuşile. Le sărută pe obraji, le îmbrăţişează." Mi se spune că un păpuşar nu e doar un angajat sau numai un om sensibil. E un amalgam de calităţi care ar muri dacă, undeva, ar fi dosite. "E un perseverent, un iubitor de copii. Un om care ştie să privească lumea, să o placă, să aibă înclinaţie artistică. E vorba de un om cu răbdare, care poate să repete şi de 100 de ori ceva până a-i ieşi", povesteşte Viorica.


TRUPA CARE ŢINE DE FOAME SUFLETULUI NEÎMBĂTRÂNIT
Adrian Roman, directorul Teatrului Anton Pann, este cel care a iniţiat practic această trupă de păpuşari talentaţi. În ciuda momentelor mai puţin uşoare, echipa a crezut în visul ei. "Înainte aveam un Aro şi o remorcă. Puneam toate păpuşile acolo, decorul şi plecam la sediul clientului, cum s-ar spune. Pe la grădiniţe, pe la şcoli. Dorinţa noastră a fost să ajungem în zone în care nu se ştia ce e teatrul de păpuşi. Când ajungeam într-o astfel de localitate, copiii alergau după maşina cu marionete, pentru că nu mai văzuseră niciodată un spectacol cu păpuşi. Cam aşa s-a întâmplat şi în sudul Basarabiei", spune regizorul Adrian Roman. Trupa a mai luat fiinţă şi ca o reacţie împotriva păpuşarilor ambulanţi care nu urmăreau decât să ia banii copiilor, pentru o prestaţie neprofesionistă. "Exista fenomenul spectacolelor organizate de diverse persoane care scoteau trei păpuşi şi le luau banii la copii. Am zis că aşa ceva nu se poate. Teatrul se face cu dragoste, am vrut să contracarăm acest spirit mercantil. Pentru un copil este important primul lui contact cu scena, pentru că ei o asociază cu ceva bun şi frumos", a mai adăugat Adrian Roman. Trupa vâlceană are şi merite recunoscute prin diverse premii naţionale şi internaţionale. Dar cea mai mare satisfacţie sunt bătăile palmelor şi zâmbetele din sală. "Cei care mânuiesc păpuşile au nevoie de cineva care să stea în faţa lor. Pentru că ei nu văd ce fac. Au nevoie de cineva care să le spună că totul e bine." Nu ştiu de cine te ataşezi mai repede. De prinţese, de animale vesele, de căsuţe, de dedesubtul hainelor, de sfori sau de stăpânii lor. Nu ştiu dacă la Fabrica de Poveşti se naşte întâi păpuşa sau renaşte personajul uman care îi creează vocea şi îi mânuieşte corpul. În ciuda aparenţelor, teatrul de păpuşi nu oferă versiuni umane contrafăcute, dar expune tot ce are unei lumi care plânge după poveşti uitate, după limpezime şi altă inocenţă. Ca şi când nu am şti unde sunt copiii lumii noastre. Dacă se nasc tineri sau nu. Sau dacă ultima lor lecţie e tocmai aceea despre cum să mori tânăr, când te-ai născut bătrân.