Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Istorii noi şi vechi” şi-a intitulat memoriile văduva generalului Ion Ioniţă. Doctor în istorie, doamna Cecilia Ioniţă (născută Wolfsohn) a fost în tinereţe una dintre puţinele femei ilegaliste din Iaşi. Arestată în toamna lui 1940, a petrecut războiul în închisoare. S-a căsătorit cu Ion Ioniţă în 1947, pe când lucrau amândoi ca activişti ai Judeţenei UTC Ilfov. Generalul Ioniţă (1924-1987) şi-a început cariera militară în 1948, fiind încadrat cu grad de locotenent şi funcţie de instructor pentru tineret la Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA). Specializat în URSS, a fost continuu avansat la modul excepţional în grade militare şi funcţii de comandă până la rangul de ministru al Armatei (1966-1976). A fost pensionat la 58 de ani din funcţia de viceprim-ministru al Guvernului (1976-1982).
Imediat după demiterea lui Ion Ioniţă din vârful armatei s-a răspândit zvonul că faptul s-a datorat iniţierii unui complot contra lui Ceauşescu de care acesta din urmă aflase. În casa familiei Ioniţă s-a format într-adevăr nucleul primei puteri postceauşiste, mărturiseşte în amintirile sale văduva generalului. Reproducem câteva fragmente pe această temă din memoriile Ceciliei Ioniţă, volum ce-şi aşteaptă editorul. (L.B.)
„Era pe la mijlocul primăverii lui 1984... Venise acasă de la plimbările sale mai palid şi mai tăcut ca de obicei... Fotoliul în care dintotdeauna îşi începea de-ndată lecturile rămăsese deoparte, nebăgat în seamă; măsura cu un pas aproape grăbit holul nostru drag – şi cameră de zi, şi cameră de primire! Aştepta să-i aduc ceaşca de cafea – bietul «nechezol» cu care ne obişnuisem, fără să ne fi obişnuit vreodată... La un moment dat se opri din mers, deschise la maximum aparatul de radio şi spuse dintr-o răsuflare: «Să ştii că am intrat într-o mişcare împotriva lui Ceauşescu!». Cum eu nu-mi găseam numaidecât cuvintele, adaugă ferm: «Să nu mă tragi înapoi!» «Asta în nici un caz. Mă gândeam doar cât e de primejdios!», am izbutit eu să spun. «O ştiu foarte bine! O ştiu!» Şi îşi continuă plimbarea, lovind, fără oprire, cu latul palmei în căuşul celeilalte mâini şi rostind aproape cu disperare: «Nu se poate, nu se poate! Trebuie să fii nebun să cumperi ţiţei scump din afară şi să exporţi produsele fabricate în combinatul de la Brazi – o adevărată bijuterie! –, să exporţi la preţuri de nimic, la preţ de dumping...! Fără să ceri sfatul nimănui...! Cu sistemul ăsta, falimentul e gata!». Şi din nou: «Nu se poate! Nu se poate!» (ţineam minte, cu vreo doi-trei ani în urmă, la capătul unei mese festive, Mihai Gere venise lângă noi şi, printre altele, ţinuse să-şi verse puţin năduful – rostise atunci: «Mai înainte, ne întreba şi pe noi de câte unele... Acum nu ne mai întreabă nimic! Asta e!»). Mi-e cu neputinţă să evoc impresia adâncă pricinuită de vestea ce-mi încredinţase soţul meu. Iată, am reţinut intonaţii, gesturi, fraze întregi...! Dar ghemotocul de simţăminte ce pusese atunci stăpânire pe cugetul, pe sufletul meu mi-e cu neputinţă să-l redau. În timp, am înţeles: Ionică îmi era şi cel mai bun, cel mai apropiat prieten. El a considerat că este dator să-mi împărtăşească covârşitoarea hotărâre pe care o luase – căci orice impas ar fi survenit (totul era de aci înainte sub semnul imprevizibilului!...) s-ar fi răsfrânt – ca soţie – asupra persoanei mele..., chiar dacă pe temerarul drum ales aportul şi meritul meu erau absente! Lucru firesc, şi asta aveam s-o înţeleg în timp – era vorba de o mişcare militară!
Ce aş mai putea adăuga? Deocamdată, nimic! Să lăsăm lucrurile să curgă...!
Din acel moment au survenit elemente noi în trenul nostru de viaţă. Au apărut figuri noi... De mai multe ori a venit comandorul Radu Nicolae, din marină (nu-l cunoscusem până atunci). Luau loc pe cele două fotolii ce mărgineau măsuţa situată – şi ea – în faţa televizorului. Părăseam încăperea, făceam cafelele, reveneam în camera de zi. Soţul meu şi vizitatorul scriau, fiecare în parte, câte ceva. Ieşeam. Odată ne-a vizitat domnul Virgil Măgureanu, persoană necunoscută nouă până în acel moment. Eu repetam traseul ştiut. La plecarea lui, Ionică mi-a spus că oaspetele venise să-i propună elaborarea împreună a unei cărţi – bineînţeles, pe o temă politică! Nu ştiu de ce, în acel moment nu m-am putut abţine şi am spus (să mă ierte domnul Măgureanu, n-am avut intenţii rele!) am spus, deci: «Cine ştie cine dracu’ l-a trimis şi pe ăsta!». Vizitatorul adusese şi o carte, opera domniei sale, intitulată «Problema puterii», pe care o onorase cu o dedicaţie adresată soţului meu. Am aşezat cartea într-un dulăpior în care păstrez şi astăzi volumele purtând dedicaţii către Ion Ioniţă. Am căutat-o după Revoluţie, dar mi-a fost imposibil s-o mai găsesc...
Într-o zi a sunat comandorul Radu Nicolae. Portiţa de la stradă era încuiată: vecinii noştri aveau un câine cu care nu se putea glumi... Am zărit pe fereastră cine este vizitatorul;
l-am anunţat pe Ionică. M-a întâmpinat mirat:
Citește pe Antena3.ro
«Nu trebuia să vină astăzi...!» «Şi atunci, eu ce fac?»
«Dă-i drumul!»
Generalul Nicolae Militaru era coleg de muncă al soţului meu de mulţi ani; şi familiile noastre erau apropiate. În ce mă priveşte, cred că, pentru prima dată, i-am întâlnit la Cluj, într-o seară, la Operă, cam prin 1953 – era perioada în care soţul meu fusese detaşat temporar în Ardeal. La Bucureşti am fost împreună de multe ori: în vreo duminică, la iarbă verde, seara la un teatru, la cinema. Ne-am nimerit odată, în urma unei plimbări, la vizionarea unui film,
într-o mică sală situată la poalele dealului ce urcă spre Grădina Botanică. Am tras acolo un frig memorabil: când s-au aprins luminile, în primul moment, nimeni dintre noi n-a putut să articuleze un cuvânt; eu nu-mi puteam stăpâni maxilarele – tremurau absolut penibil. În schimb, păstrez o frumoasă amintire dintr-o superbă excursie în Munţii Făgăraşului, până la Lacul Bâlea – însoţiţi de generalul Militaru şi de Amalia, fiica cea mare a familiei.
Începând din primăvara lui 1984, de când obişnuitul vieţii noastre zilnice a cunoscut – după cum am arătat – marcate schimbări, generalul Militaru ne vizita adesea, de unul singur, şi întârzia ore în şir în discuţii cu soţul meu. După ani de zile aveam să aflu că una dintre problemele importante pe care le dezbăteau era aceea a procurării unei arme (sau muniţie?) atipice – în sensul că urma să fie improprie uciderii sau rănirii unui potenţial adversar, ci menită doar stopării şi descurajării acestuia. Nu ştiu dacă şi în ce măsură a fost atins acest obiectiv! Sub alt aspect, a survenit, în două rânduri, următoarea situaţie: după plecarea generalului Militaru, soţul meu m-a chemat în camera în care stătuseră de vorbă şi îmi înmână un mic număr de pagini, scrise de mână, spunându-mi: «Te rog, arde-le!». Să tot fi fost şase-opt pagini, le luam, coboram cu ele la subsol; aveam o găleată de gunoi din tablă, introduceam foile, le dădeam foc; când totul se răcorea, acopeream petalele negre ale fostelor pagini cu câteva ziare vechi şi vărsam totul în cunoscutele tomberoane existente în curte. De reţinut: n-am citit nici un singur cuvânt! Ştiam din modesta mea activitate ilegală că ceea ce nu este necesar să cunoşti nu trebuie să cunoşti! Am respectat întru totul acest comandament. Măsura era dictată de legea conspiraţiei!
Zilele treceau cu emoţii reţinute şi, pe undeva, în adânc, cu o adâncă satisfacţie – care răscumpăra sentimentul ineluctabil al îngrijorării.
Uneori, Ionică pleca la întâlniri nocturne – atunci, până îl vedeam înapoi – «nelinişti cumplite!». Odată mi-a spus: «Să ştii că plec în direcţia Târgoviştei». Dar faptul că a indicat un loc anume a stârnit în mine un plus de îngrijorare... Într-o zi se pregătea să plece pe lumină. M-a rugat să-l însoţesc până la magazin (era vorba de magazinul alimentar, vecin cu Televiziunea, unde ne făceam obişnuit târguielile). «Ne luăm amândoi sacoşele, mi-a spus, începem cumpărăturile, la un moment dat, eu plec, tu mai zăboveşti puţin prin magazin, apoi pleci acasă liniştită!». Aşa am făcut, dar numai linişte n-am avut până nu l-am văzut, în cele din urmă, acasă...!” (va urma)
