Gibonul revine în Dorobanţi

de Luiza Moldovan | 23 Sep 2009 • 00:00

Sursa foto: /Jurnalul Naţional

E straniu şi revoltător să constaţi că trăieşti într-o lume care începe să nu-ţi mai aparţină. Să constaţi că oraşul în care te-ai născut te eviscerează fără milă, în favoarea unor mahări care-l ademenesc cu ostentaţia luxului, cu agresivitatea prostului-gust. Într-o lume, într-un oraş, într-o comunitate care a învăţat prea repede să idolatrizeze oribilitatea unor stări nenaturale.

Un gibon îşi parchează tractorul... scuze - gipanul pe trecerea de pietoni şi se duce pe terasa din apropiere ca să bea un cappucino. Pare genul care suge cafeaua cu paiul. Îşi ascunde căbănosul în spatele unei pălării de o mare scofală. E trendy şi cul şi toate femeile fuge după el. Stă lăbărţat pe scaunul vast al terasei şi trage dintr-un trabuc. Plimbă nonşalant trabucul de la gură până la masă şi-napoi. Împreună cu o pereche de butoni cu şpilhozăn, e tot ce putea să-şi dorească mai mult de la viaţă. Alături, pe trotuarul de lângă, un malac enorm. Se învârte pe lângă tractorul parcat pe trecerea de pietoni cu aerul că şi-a adus trotuarul de acasă. Seamănă cu un doberman obez.

DESPRE O DISCUŢIE DINTRE UN MALAC ŞI NOŢIUNEA DE OPTICĂ
"La cine faceţi poză?" "La trotuar" "Şi ce vorbiţi aşa urât cu mine? Ce, eu am vorbit urât cu dumneavoastră?" Războinicul luminii şi însetatul de dreptate deturnează mereu discuţia în zona pe care ştie că poate s-o controleze cel mai bine: deontologia dialogului despre cine-e-mai-nesimţit-decât-cine în discuţia care abia a început. "N-am vorbit urât cu dumneavoastră." "E, nu. Ba aţi vorbit. Aţi făcut poze acolo, la terasă."

"Nu ştiţi nimic despre optică." (Aici mă gândesc că nici eu nu ştiu nimic despre optică şi mă-ncearcă jena.) Uşor deconcertat, malacul se uită de sus la Karina, în timp ce eu îmi calculez în minte unde să-l lovesc mai eficient în caz că se dă la ea în chip violent. În cap cre' c-ar fi cel mai nimerit. Şi nici nu e corect să zici "la cine faceţi poză, ci cui faceţi poză". Bine, că e corect şi "la cine", dar e arhaic şi sună ca. "Eu îndreptam obiectivul într-acolo, ca să fac poze acolo, dar dumneavoastră vi s-a părut că-mi îndrept obiectivul acolo ca să-i fac poze stăpânului dumneavoastră. Ei bine, nu. Doar vi s-a părut. Obiectivul meu era într-acolo şi nicidecum într-acolo. Deci se vede că nu ştiţi nimic despre optică." Îi zic că hai se mergem, dar Karina insistă să lămurească problema. Malacul se uită la ea cu zâmbetul lui antrenat la sală şi nu dă doi bani pe ce-i înşiră Karina acolo. Ştie că poate s-o facă terci cu o singură lovitură, dar are dezavantajul că: 1) e totuşi zi şi 2 (deşi nu prea contează asta) e un poliţist mai încolo. Stăpânul malacului mănâncă şniţel cu piure de cartofi, adică asociază carbohidraţii cu proteina, deci nu asociază corect alimentele.

DESPRE DACĂ POŢI SĂ LE FACI CEVA LA NESIMŢIŢII ĂŞTIA
"Domnule poliţist, ca cetăţean, aş vrea şi io să fac o plângere. Vedeţi maşina aia parcată pe trecerea de pietoni? În primul rând, că n-are ce să caute acolo şi, în al doilea rând, deranjează oamenii care trec pe stradă." Domnul poliţist ne spune că numai ce i-a luat lu' ăla datele şi completează, că mai mult n-are ce-i face.

Pe Calea Dorobanţilor. A dorobanţilor. Pe aici au intrat soldaţii români la sfârşitul primului război mondial, că d'-aia i-a şi rămas aşa numele. E Calea Dorobanţilor. Mi-i şi imaginez cum au intrat ei aşa, extenuaţi, dar fericiţi şi că s-a terminat războiul, şi că sunt teferi. Mai încolo e Calea Victoriei. Pentru că pe vremea aia nu era cu bulevarde, cu hoteluri, cu ambasade şi consulate şi statui, nu era nimic, era câmp şi, uite-aşa, cu trecerea iremediabilă a timpului colosal, s-a construit şi s-a trezit că un loc devine împărţit în mai multe locuri. Şi asta e. Şi, uite-aşa, cum era o singură cale, s-a făcut că acuma avem două căi: a Dorobanţilor şi a Victoriei. Ca să nu confundăm noi acuma.

Într-un salon de frumuseţe cu vedere la stradă ochesc doi băieţi care aşteaptă liniştiţi să le vină rândul la manichiură. Pot să pun pariu că se epilează pe piept şi vorbesc despre calitatea cerii cu cosmeticiana, care-i pensează pe gratis.

Un alt automobil parcat aiurea mă obligă la abdomene imaginare cu metafore nu laudative la adresa celui care l-a pus acolo. Probabil că-i aparţine acestui tip perfect, care stă la masă în acest... cum se zice la voi, la Romania... coffee-shop perfect, cu prietena lui perfectă, care soarbe dintr-o ceşcuţă perfectă cafeaua ei perfectă, selecţionată cu atenţie din cele mai însorite (dacă putem să spunem aşa, şi iată că putem) culturi de cafea, pentru ca ea să se bucure de aroma nesperat de bună a cafelei de calitate, în cafeneaua ei perfectă, cu părul ei perfect, EBA-like, cu mâinile ei perfecte, ascultând muzica ei bună şi perfectă în care se vorbeşte despre război. Arată ca o actriţă într-un policier în care joacă rolul găsitei moartă în casă şi poliţistul şi detectivul se întreabă oare de ce o fată aşa frumoasă ca ea a trebuit să aibă o asemenea moarte şi, gata, pentru ea s-au terminat filmările. La păr, se poartă blondul intens sau negrul, neapărat cu breton. Pentru pantofi, indicăm cu precizie genul ăla cu care cad manechinele pe scenă de râdem noi de ele, cu platformă şi toc foarte cui, indiferent de cât eşti de înaltă. Pentru ca efectul să fie... ăăăă.... de efect, obligăm la unghiile false şi machiate french, dar nu putem să trecem nici pe lângă unghiile lungi, de culoare portocaliu-viu, roşu, ciclam-şi-rimă-n-am. Chiar dacă sună paradoxal, e trendyssim să fii ostentativ-liniştit. Nimic din ce afişezi pe tine nu e inutil, totul e o carte de vizită, o declaraţie de bunăstare pe care nu ţi-o poţi reprima. Diferenţa dintre un cocalar de cartier şi un parvenit din centru nu e decât suma de bani pe care o gestionează fiecare.

DESPRE CINE SCHIMBĂ LUMEA ŞI MAI ALES CUM
Un "ţăran de oraş" (copy-right Paraziţii) e şi unul, şi celălalt. Nici unuia, nici celuilalt nu i-ar da vreodată prin minte să se gândească şi la altcineva în afară de sine. Nici unul, nici celălalt nu are o minimă capacitate de empatie cu suferinţa umană. Nici unul, nici celălalt nu e înnobilat de regretul că nu poate să ajute, de pildă, un copil suferind de o boală crâncenă, ai cărui părinţi se chinuiesc să strângă sume pe care el le cheltuieşte uite-aşa. Cel mai urât lucru: faptul că ei pot să schimbe lumea după bunul lor plac, fără reticenţe şi contracţii intelectuale, pentru simplul fapt c-au aflat că lumea n-o mai schimbă acum decât cel care are bani.

Foarte interesant că nu ştiu să-mi dau seama dacă doamna care stă la masă cu domnul e pe bani sau pe sentimente, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. Adică, mai exact, dacă domnul care stă la masă cu doamna e peştele, soţul, prietenul sau iubitul acesteia. Niciodată nu ştii ce se aşază de-a dreapta şoferului în aceste fericite cazuri de coexistenţă. Sau, mă rog. "Cine".

Mda. E straniu şi revoltător să constaţi că trăieşti într-o lume care începe să nu-ţi mai aparţină. Să constaţi că oraşul în care te-ai născut te eviscerează fără milă în favoarea unor mahări care-l ademenesc cu ostentaţia luxului, cu agresivitatea prostului-gust. Într-o lume, într-un oraş, într-o comunitate care a învăţat prea repede să idolatrizeze oribilitatea unor stări nenaturale: lăcomie, agresivitate, minciună, şmenăreală. Care a luat viciul şi l-a trecut la virtuţi şi a luat virtutea şi a trecut-o la "ciudăţenii ale Pământului". Care se înclină respectuos în faţa idolului-ban şi în faţa idolului-notorietate şi în faţa idolului-prostituţie şi în faţa idolului-aparenţelor şi în faţa idolului-confort. Care ocupă tot mai mult spaţiu în această lume, care, încet, dar sigur,n-o să le mai aparţină nici lor.

Epilog
Mai jos, tot pe Dorobanţi, o băbuţă a ieşit, poate-i mai iese de-o ciorbă. Oamenii o depăşesc ca pe o statuie imperfectă. E pensionară de 30 de ani şi are o pensie de trei milioane. De lei vechi.