În beciurile STASI

Sunt mulţi cei care se înghesuie să vadă celulele în care cei aflaţi pe lista neagră a comuniştilor petreceau momente de groază. Un loc în care până şi credinţa părea zadarnică. Un loc în care erai adus şi ţinut fără să intri în contact cu un alt om perioade lungi. Cei mai mulţi cedau şi recunoşteau fapte pe care nu le comiseseră. Acum este muzeu.

Închisoarea poliţiei secrete a Germaniei de Est nu figura pe nici o hartă. Nu se ştia de existenţa ei, doar că unii oameni dispăreau peste noapte.

Sunt mulţi cei care se înghesuie să vadă celulele în care cei aflaţi pe lista neagră a comuniştilor petreceau momente de groază. Un loc în care până şi credinţa părea zadarnică. Un loc în care erai adus şi ţinut fără să intri în contact cu un alt om perioade lungi. Cei mai mulţi cedau şi recunoşteau fapte pe care nu le comiseseră. Acum este muzeu.

Oameni care se opuneau dictaturii comuniste s-au aflat în detenţie aici începând cu martie 1951, când întregul complex a intrat în proprietatea Ministerului pentru Securitatea de Stat. Lista celor încarceraţi conţinea de la li­derii revoltei din 17 iunie 1953 la adepţii Martorilor lui Iehova. Politicieni care cădeau în dizgraţie, ca fostul ministru de Externe Georg Dertingeri, şi alţii au petrecut luni întregi în celule subte­rane. Walter Linse, avocat din Berlinul de Vest, a fost răpit în 1952 şi executat în Moscova un an mai târziu.

MARTORI. Toţi ghizii muzeului fac parte dintr-o asociaţie a foştilor deţinuţi politici. Cel care ne-a condus prin coridoarele lungi ale temniţei a fost închis aici de trei ori. Prima oară la 16 ani, pentru că a îndrăznit să îi spună profesorului să înceteze cu laudele pe care le aducea regimului. După ce a fost eliberat a doua oară s-a dus şi i-a bătut pe informatorii din bloc, ceea ce l-a readus în celulă.

La început erau reţinuţi în camere mici subterane, numite de prizonieri U-Boot sau submarine, fără lumină naturală, cea artificială fiind în permanentă func­ţiu­ne. Foşti prizonieri povestesc cum au fost forţaţi să semneze mărturii, fiind privaţi de somn, stând în pi­cioare ore şi ore sau ţinuţi în celule cu apă. Victimele nici măcar nu ştiau dacă încă se mai află în Ger­mania. Ceea ce îi făcea să mear­gă înainte erau interogatoriile, erau singurul contact uman pe care îl aveau. Totodată, aici erau aduşi şi membrii de partid care se presupunea că au deraiat de la linia partidului. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi de tribu­nalul militar la ani buni de muncă forţată.

NOI TEHNICI. La începutul anilor ’60, prizonierii din lagărul de muncă din apropierea ministerului au construit o nouă clădire cu mai mult de 200 de celule şi ca­me­re de interogatoriu. Complexul vast era înconjurat de o zonă res­tric­ţionată de dimensiuni mari. În tim­pul RDG, nici unui cetăţean nu i se permitea să intre în acest loc secret. Mulţi erau reţinuţi aici, pentru că au încercat să fugă sau să emigreze din RDG, sau cei care erau persecutaţi pentru opiniile politice precum Rudolf Bahro sau autorul Jürgen Fuchs. Vi­o­len­ţa psi­hică căpăta valenţe din ce în ce mai mari prin metode care re­u­şeau să străpungă rezistenţa pri­zo­nie­ri­lor. Sistematic, li se inducea sen­ti­mentul că erau conduşi fără să se poată opună către o autoritate atot­puternică. Tăindu-le complet le­găturile cu lumea exterioară şi cu cei­lalţi prizonieri, erau interogaţi în permanenţă, luni întregi, de ofi­ţeri bine antrenaţi, pentru a semna de­claraţii incriminatorii. Cei care erau aduşi la închisoare nu erau transportaţi în dube, ci în maşini fo­losite la transportul legumelor sau aprovizionarea pescăriilor pentru a nu bate la ochi. La un mo­ment dat erau atât de masive trans­porturile, încât s-au primit re­clamaţii din alte cartiere, precum că cei din cartierul unde se află închisoarea primesc mai mult peşte decât celelalte zone.

“MINCIUNI!”. “Printre vizitatori s-au numărat şi foşti gardieni, care au început din senin să ţipe că spunem minciuni, ne spune ghidul. Aceştia se apără, spunând că şi-au făcut meseria.” Într-o zi, după unificarea Germaniei, s-a revăzut cu gardianul care se ocupa de el. “Am simţit o furie la început, dar cel care m-a chinuit înainte de ’90 era deja în vârstă. I-aş fi tras una, dar am stat să mă gân­desc. Bătrânul de abia mai răsufla de spaimă. L-am lăsat...”

STASI număra 91.000 de agenţi şi 180.000 de informatori, de­venind astfel cea mai numeroasă reţea de spionaj. Fiecare om care in­tra în sistem era la rândul său ur­mărit de un altul. Majoritatea foş­tilor prizonieri care au cerut rea­bilitarea după sfârşitul dictaturii SED în 1990 au fost declaraţi ne­vinovaţi de autorităţile ruse. Ca ur­mare a unificării celor două Ger­ma­nii, închisoarea a fost închisă în 1990. În Germania s-a dat una dintre primele legi ale accesului la dosare şi, de asemenea, preve­deri de tip lustraţie. Gauck este institutul care studiază do­sa­rele. Denumirea vine de la fondatorul său, un pastor. Lustraţia a avut rezultate ambigue. Ex-ofiţerii STASI nu prea au fost judecaţi. Foştii “miliţieni” şi chiar ofiţeri din armată au fost daţi afară când s-a reunificat Germania şi nu li s-a mai recunoscut nici măcar ca ve­chime în muncă faptul că au lu­crat pentru instituţii care au fost de­clarate criminale. Cei mai mulţi dintre cei care au lucrat în acest apa­rat au în prezent ocupaţii ono­ra­bile, cea de avocatură fiind cea mai frecventă. Subiectul lustraţie a fost şi în Germania unul destul de politizat, în sensul în care dreap­ta (CDU, Uniunea Creştin-De­­mo­crată) a cerut o lustraţie cât mai completă, condamnarea oficială a comunismului şi chiar scoa­te­rea lui în afara legii. Stânga (SPD, Partidul Social Democrat şi PDS, un partid mai mic, con­ti­nuator al Partidului Comunist din RDG) nu a fost de acord. Ea a susţinut că nu era neapărat o idee foarte rea comunismul ca teorie, că era un tip de umanism. PDS nu mai reprezintă o forţă semnificativă acum, dar la începutul anilor ’90 era destul de popular, pentru că în Est se închideau fabrici, oamenii rămâneau fără locuri de muncă. PDS a şi fost la guvernare, într-o majoritate de stânga, sub unul dintre guvernele conduse de fostul can­celar Gerhardt Schroeder.

Poţi atinge ce vezi, “nu ca la noi”

Muzeul conţine mai multe sec­ţiuni. Biroul ultimului ministru pentru Securitatea de Stat, Erich Milke, este practic locul unde erau luate toate deciziile. Pe lângă biroul care includea şi secretariatul şi aria privată a ministrului, echipată după propriile dorinţe, se pot vizita şi birourile subordonaţilor săi direcţi şi ale celor mai apropiaţi sfătuitori ai săi, camera de conferinţe şi cantina. După luarea cu asalt de la 15 ianuarie 1990 a suprafeţei, încăperile au fost sigilate, această măsură a ajutat ca acestea să rămână intacte. Vizitatorii pot vedea tehnicile de urmărire folosite de STASI. Ele au fost produse în anii ’60 şi ’70 şi au fost folosite sporadic până în 1989. Este cert că erau echipaţi cu cea mai modernă tehnologie, dar aceasta a “dispărut”. Expoziţia cu­prinde echipamente de su­pra­veghere, de exemplu o cameră într-un nasture sau tabachieră. Munca tradiţională era un

element fix în munca edu­ca­ţională şi politico-ideologică. În expoziţie se regăsesc diferite obiecte, care erau folosite în domeniu şi care erau acordate cu diverse ocazii, în cadrul Securităţii de Stat, precum şi al unor “autorităţi înfrăţite” (KGB). O altă parte a expoziţiei o reprezintă reconstrucţia parţială a cabinetului Tradiţiilor al Departamentului Principal VII din Ministerul pentru Siguranţa Statului din anul 1982.

DIFERENŢE. Au existat dife­ren­ţe majore faţă de ceea ce s-a în­tâm­plat în ţara noastră. Oficial, după moartea lui Stalin nu s-a mai fo­losit tortura fizică. Probabil au avut loc brutalităţi fizice, dar erau izo­late. Regula însă spunea că ofi­ţe­rii nu aveau voie să atingă de­ţi­nu­ţii. În schimb, în România, me­to­da torturii a fost scoasă în afa­ra le­gii în 1964. Moartea lui Stalin a produs schimbări la conducerea partidelor comuniste din Est în toa­te ţările, mai puţin Ro­mâ­nia. Hrus­ciov a criticat la plenara PCUS din 1956 “excesele” de cult al per­sonalităţii lui Stalin şi a eli­be­rat deţinuţii politici din Uniu­nea Sovie­tică, de asemenea au fost schimbaţi aproape toţi secretarii ge­nerali din ţă­rile-satelit. Excepţia a fost Gheor­ghiu-Dej, care a încercat să se arate cât mai fidel Mos­co­vei.

“N-AM ŞTIUT!”. Spre deosebire de România, în RDG exista, cam până în ’89, o proporţie semnificativă din populaţie care credea în justeţea comunismului ca ideologie, foarte mulţi au spus după ’89 că habar n-aveau de existenţa închisorilor, ceea ce de­monstra cumva că politica prin care se ţineau secrete locaţiile a dat rezultate. “N-am ştiut!” a fost fo­losit de nemţi şi la căderea nazismului. Dacă la noi se făceau bancuri politice, în regimul din RDG nu se întâmpla acest lucru, de­oa­re­ce foarte mulţi credeau că ai lor conducători sunt bine intenţionaţi. Din acest motiv, după reunificare, multe voci au spus că unele instituţii din RDG trebuie menţinute şi că Germania fie trebuie să încerce un amestec de capitalism şi socia­lism, fie chiar să funcţioneze cu două sisteme – unul în Vest, unul în Est. S-a renunţat la idee, pentru că cei din Vest erau categorici îm­po­trivă, iar crimele din Est au devenit imediat dezvăluite.

RESPONSABILITATE. După reu­nificarea celor două Germanii, des­coperirea locului închisorii era ine­vitabilă. Conform mărturiilor unor foşti angajaţi STASI, intenţia ini­ţială era ca documentele care in­criminau aparatul să fie arse du­pă ce au fost rupte, însă ofiţerii în­sărcinaţi de fostul şef, Erich Mielke, cu această treabă nu au reu­şit să organizeze transportul sa­cilor până la locurile de in­ci­ne­ra­re. Documentele sunt astăzi sub for­ma a 600.000 de fragmente salvate, care sunt depozitate în 16.250 de saci. Specialiştii spun că documentele pe care au încercat să le dis­trugă ofiţerii STASI ar putea cu­prinde informaţii importante ale fostei poliţii secrete din RDG. Acestea ar include dovezi ale unor în­cer­cări de recrutare a unor angajaţi ai NATO sau a unor academicieni străini, precum şi liste cu per­soanele recrutate de STASI sau in­formaţii utile despre operaţiunile secrete desfăşurate de această agenţie în întreaga lume. Din 1991 şi până acum au fost refăcute ma­nual mai multe documente, dar ele reprezintă doar o infimă parte din cantitatea totală lăsată de STASI. Con­form ritmului de lucru manual s-a estimat că refacerea tuturor documentelor prin metode tra­di­ţio­na­le ar dura câteva sute de ani. Alternativa vine de la un program com­puterizat care ar putea “rea­sam­bla” documentele rupte în cinci ani.

Good bye, Lenin!

Lansat pe ecrane în 2003, Good bye, Lenin! spune povestea unei familii din Germania de Est. Tragicomedia, regizată de Wolfgang Becker, arată că mulţi nemţi păreau mulţumiţi de viaţa pe care le-o oferea sistemul. Totul porneşte de la faptul că o femeie, aprigă susţinătoare a socialismului, intră în comă cu puţin înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi va reveni după nouă luni, însă doctorii îi spun băiatului ei că inima mamei este prea slăbită să reziste la şocuri. Şi şocul cel mai mare ar fi fost să fi aflat de triumful capitalismului. Alex va transforma apartamentul în care stă cu mama sa într-un muzeu al socia­lismului, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. O va hrăni pe Christine cu castraveciori de import, însă ambalaţi în vechile borcane procurate de prin gunoaie. Ajutat de un coleg, Alex îi va asigura mamei sale şi buletine de ştiri. Şi totuşi filmul este o recunoaştere a laşităţii. Mama lui va recunoaşte că în toţi aceşti ani teama a făcut-o să accepte aceste lucruri. Va reuşi să vadă lumea reală: observă o zvastică mâzgălită, o icoană, reclamele la Burger King, dar emoţionantă este secvenţa în care statuia lui Lenin este ridicată în aer de un elicopter şi se îndepărtează. În final, rolurile se inversează. Mama lui, uimită de eforturile lui Alex, va muri fără să îi spună că a aflat adevărul.

• Mihai Ştirbu, Berlin