Ioana Lee: „Ar fi păcat ca România să se americanizeze complet”

Este frumoasă, a locuit pe mai multe continente, citeşte foarte mult, iar acum scrie cărţi. Ioana Lee i-a cucerit pe români şi pe americani cu povestea ei de dragoste tulburătoare. De tânără s-a îndrăgostit de un nobil japonez şi l-a urmat în Japonia într-o lume plină de ritualuri şi de reguli. Povestea lor s-a încheiat, însă Ioana a făcut pace cu trecutul prin ajutorul romanelor pe care le-a scris.

Romanele tale spun o poveste extraordinară. Te-ai îndrăgostit de tânără de un nobil japonez şi ai plecat cu el în Japonia. De unde curajul ăsta?

Curaj? Păi cum definim curajul? Curajul prin definiţie nu este lipsa fricii, ci este faptul că ţi-e frică şi în ciuda acestei frici mergi mai departe. Atunci de ce am avut curaj? Pentru că era ceea ce mi-am dorit. Am vrut să studiez limba japoneză, să trăiesc în Japonia pentru el şi pentru familia lui. Atunci pentru mine nu s-a mai pus problema dacă am curaj sau nu. Normal că mi-era frică, aveam emoţii, eram speriată. Îmi lăsam toată familia de care sunt foarte apropiată aici, în ţară, dar şi acum aş face la fel.

Cu toţii trăim poveşti extraordinare, dar nu scriem cărţi. Cum a început la tine. Cum a fost acel moment: o să scriu o carte?

Nu mi-am propus să scriu o carte. Nici nu m-am gândit vreodată că o să scriu. După episodul cu Japonia pe care îl puteţi citi în prima carte „Ai Suru”, am revenit la Bucureşti şi mi-am reluat activitatea de cadru didactic la Universitate şi în acelaşi timp realizam şi prezentam propria emisiune de televiziune. Când ajungeam acasă singură scriam, era ca un jurnal intim. La început încercam în japoneză, pe urmă în engleză, pe urmă am început să scriu în română. Scriam despre faptul că îmi este dor, că mă simt străină în ţara mea, că eram tratată ca o străină în propria ţară, despre toate durerile, despre motivul pentru care mi-am părăsit patria. Unchiul meu a citit acest jurnal şi mi-a spus ar trebui să scriu mai mult. Când m-am stabilit la Washington, într-un moment de durere, de sărăcie, de suferinţă, de boală, fără bani şi trăind nu visul american, ci coşmarul american, atunci am început să scriu. Era ca o scrisoare de adio pentru familia mea, pentru toţi, în care încercam să explic prin tot ceea ce trecusem din perspectiva pe care o aveam, dintr-o altă zonă geografică şi culturală. Pentru părinţi am scris-o, deşi părinţii cunoşteau toată povestea, au vizitat familia, am simţit că trebuie să cunoască nişte lucruri mai de profunzime, lucruri care se refereau la sentimente pure de om tânăr şi acel zbucium de om intercultural. Tot scriind am ajuns la concluzia că voi scrie şi începusem să vorbesc ca şi cum m-ar asculta cineva. Era ca o terapie. Aşa a ajuns să fie o carte, să fie publicată în România, acum la a patra ediţie, cred.

Povestea tristă a peştiţorului preferat

Revenind puţin la povestea ta cu Ken. Mi-a atras atenţia un pasaj la un moment dat. Ai scris că tinereţea este un handicap emoţional şi intelectual, iar tu şi Ken v-aţi căsătorit prea tineri. Crezi că este o chestiune general valabilă sau sunt cazuri izolate?

Sunt cazuri izolate. Am cunoscut şi cunosc foarte mulţi tineri care, mai ales în America, ştiu exact ce vor de la viaţă. Ştiu drumul pe care-l vor urma şi pentru că au siguranţa acelei ţări, acelui spaţiu. Atunci ei merg pentru visul lor american şi de tineri se căsătoresc, au familii. E adevărat că majoritatea căsătoriilor se termină în divorţ. În cazul nostru, al meu şi al lui Ken, sunt convinsă că a fost o imaturitate. Eram mult prea tânără ca să înţeleg ce mă aştepta în Japonia. Faptul că am studiat la Universitate, că am citit cărţi, că am învăţat limba, nu însemna că eram pregătită emoţional.

Ce te-a şocat cel mai tare în Japonia? Ştiu că sunt multe de povestit şi le spui în acele cărţi, dar totuşi un lucru dacă ar trebui să-mi spui.

Am mers într-un restaurant cu acvarii cu peşti de toate culorile şi chlenerul m-a întrebat dacă îmi plac peştii şi care e peştele preferat. Erau mulţi peştişori frumoşi dar îmi plăcea unul portocaliu şi i-am arătat care. El l-a scos din acvariu şi l-a trântit în faţa mea, l-a omorât. A crezut că eu pe acela vreau să-l mănânc. Nu mai spun că am izbucnit în lacrimi şi am plecat. Normal că s-a râs de mine. Toţi de acolo înţelegeau ce înseamnă care peştişor îţi place. Şi multe altele. Ritualul băii care era pentru această familie de nobili un ritual foarte strict. E adevărat şi foarte frumos, dar pentru mine era foarte obositor.

În ce consta acest ritual?

Nu era nici duşul american de dimineaţă, nici cel în stil românesc care combină duşul cu a face baie şi a te relaxa în baie. În Japonia era un ritual. Intrai în prima cameră, te dezbrăcai. Apoi intrai în următoarea cameră, apoi în următoarea cameră, îţi făceai duş stând pe un scăunel. Era un ritual în legătură cu ce te speli, cu ce faci exfoliere şi pe urmă se intra în camera de baie care era un fel de SPA. Cada propriu zisă era întotdeauna la aceeaşi temperatură. Mie ajunsese să-mi placă la 42 de grade când în mod normal noi românii probabil că suportăm 36 de grade. Trebuia să ajung să-mi placă temperatura apei la 44 de grade. N-am putut rezista. Am încercat. Cineva îmi pregătea baia şi era presărată cu flori dar acolo nu trebuia să te speli, era doar un loc de meditaţie. Practic stăteai şi meditai. Trebuia să intri şi cu un membru al familiei, lucru pe care eu nu l-am acceptat niciodată. Am spus baia eu o voi face singură, doar eu cu mine. Acest lucru iarăşi a cauzat probleme pentru că era un obicei de familie.

Cu sinceritate despre bărbaţii di viaţa ei

Cu toate acestea ai ţinut piept familiei lui Ken. Îmi vine în minte pasajul acela cu copiii. Toată lumea te întreba de ce nu vrei copii şi le-ai răspuns.

Pentru mine anumite lucruri au fost întotdeauna foarte clare. Nu mi-am dorit copii când eram tânără pentru că trebuia să-mi justific existenţa. Voiam să am o carieră, nu făcusem o facultate doar ca să am o diplomă, am muncit pentru acea diplomă şi voiam să folosesc mai departe cunoştinţele pe care le acumulasem şi ce consideram eu a fi un oarecare talent artistic. Pentru această familie de nobili care avea nevoie de un moştenitor lucrurile erau foarte clare: trebuia să am copii, aveam deja 25 de ani. Şi nu numai că am ţinut piept. Eu sunt româncă, am sângele de Traian, întotdeauna mi-a zvâcnit în vene şi am această mândrie pe care eu o consider românească. Această putere de a te lupta foarte politicos.

Spuneai că te-ai întâlnit cu el după foarte mulţi ani şi ai făcut într-un fel pace cu trecutul. Femeile în general trec mai greu peste anumite suferinţe. Cum ţi-a fost?

Nu ştiu. Când spui femeile în general poate că ai dreptate. Să zicem că eu mi-am permis şi încă îmi permit să fiu o excepţie şi poate că pentru asta e nevoie de curaj. De exemplu, gândeşte-te în felul următor. Eu sunt aici cu tine, în România, vorbind despre căsnicia şi iubirea cu primul soţ, în timp ce actualul meu soţ, american, al treilea, este prezent. Pentru români aşa ceva este de neconceput. Este considerată un fel de obrăznicie la adresa acestui popor. Eu cred că este o insultă asupra poporului român să-i obosim cu vedete şi persoane de carton, de plastic, spre deosebire de oameni care au trăit peste tot şi care pot vorbi despre România şi pot reprezenta valorile româneşti aşa cum ar trebui ele făcute. Eu am acest curaj să vin cu rochia desfăcută, pentru că eu în America lucrez ca model pentru categoria mea de vârstă, ceea ce este iarăşi de neconceput pentru Europa. Ken este un om pe care l-am iubit, un om care m-a iubit şi când vorbim de acea iubire pură, curată, profundă, peste ce să trec? Eu l-am părăsit pe el şi l-am făcut să sufere foarte mult. N-am vrut, nu mi-am dorit acest lucru şi m-a durut că a fost atât de greu, dar trebuia să-l las.

Că tot vorbeai că eşti o excepţie şi că soţul tău este aici alături de noi. Îmi vine în minte un alt pasaj din cărţile tale. Erai în România şi trebuia să mergi la „Dimineaţa cu Răzvan şi Dani” iar lumea îţi spunea ba să mergi, ba să nu mergi şi nu ştiai ce să faci. Şi l-ai rugat pe soţul tău să te lase să-l suni pe Ken. Şi el a zis da, transmite-i salutări din partea mea. Mi se pare incredibil.

Ştiu. Pentru europeni, nu numai pentru români, este incredibil, dar noi trăim în America. Trăim într-o ţară a libertăţii, a democraţiei. Asta nu înseamnă că aici nu există aceste lucruri. Eu am depus un jurământ când am devenit cetăţean american şi mi-am însuşit aceste lucruri. Pentru Ken a fost la fel de neconceput. Eşti sigură că soţul tău vrea să mă cunoască? I-am răspuns că binenînţeles pentru că nici nu aş concepe să ne vedem fără ştirea lui. Noi discutăm foarte deschis. Nu a fost nicio problemă. Ei s-au cunoscut, am luat masa împreună cu toţii. Am râs, am făcut glume, ei se plac, se respectă unul pe altul şi înţeleg că amândoi au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie şi sper că unul încă mai este.

O viaţă trăită fără inhibiţii

Vorbeai despre vedete de carton. Tu eşti o femeie educată, rafinată, scrii cărţi dar arăţi şi foarte bine, eşti foarte frumoasă. Ai fost de multe ori criticată pentru că nu te ascunzi această frumuseţe. Ai pozat chiar şi în bikini. Cum le răspunzi celor care te critică?

Nu le răspund. La vârsta mea, la 45 de ani, am trăit pe trei continente, în mai multe ţări. Ar fi necinstit din partea mea să mă aştept ca un om care este monocultural să înţeleagă. Eu sunt multiculturală, iar aici ar fi o discuţie mai largă; multiculturalismul pe care eu l-am obţinut merge pe definiţia unui antropolog american de origine finalandeză care a vorbit prima dată de şocul cultural. Cele cinci etape prin care trece fiecare om, finalitatea fiind biculturalitatea. Eu am trecut prin acest şoc cultural şi în Japonia, şi în America. Chiar spunea ambasadorul României la Washington: Ioana Lee chiar nu are nicio inhibiţie. E adevărat, nu am. Înţeleg că poate contrazic multe tradiţii, eu nu mai pot redeveni românca pură care eram acum 20 de ani.

Cum este România pentru tine acum? Ce înseamnă România şi cum o vezi?

Eu sunt îndrăgostită de Bucureşti. Sunt de fel din Vălenii de Munte, judeţul Prahova, care îmi este în suflet. Am călătorit forte puţin din păcate în restul ţării, însă în Bucureşti am venit încă de când eram mică. Veneam cu părinţii, veneam la teatru, veneam la Operă. Am toată familia aici. Verişoare, mătuşi, unchi. Întotdeauna am iubit Bucureştiul, chiar şi când mă enerva, mi se părea gri, când eram obosită. Mă uitam în jur şi spuneam: Lasă, măi, e frumos oraşul ăsta, aici mi-am făcut studiile. Venind în Bucureşti după atâţia ani mi se pare foarte mult schimbat în bine. Mi se pare foarte frumos, mi se pare că au apărut foarte multe lucruri, multe restaurante, mult mai multe magazine, mai multe posibilităţi de a trăi la un nivel european. Şi-a păstrat şi sper să continue să-şi păstreze farmecul românesc. Ar fi păcat ca această ţară să se americanizeze complet. E adevărat că trăim într-un sistem de globalizare, nu putem evita anumite lucruri, depindem unii de alţii din punct de vedere economic, pe urmă prin Internet. Cred că ţine de fiecare ţară în parte să-şi păstreze identitatea naţională şi spiritul românesc, să nu uite că sunt români. Asta e o mândrie. În străinătate, în America, pentru mine şi pentru românii americani pe care îi cunosc este o mândrie. Şi eu am fost discriminată că sunt româncă dar asta mai mult m-a întărit, mai mult m-a făcut să vreau să dovedesc prin comportament, prin fapte concrete, prin vorbe că a fi român este o mândrie.

Mi se pare extraordinar că spui asta pentru că ştii că noi românii ne plângem. Ne plângem de Bucureşti, de ţară, de tot. Vrem o ţară ca afară.

Da, ştiu. Şi ne vorbim şi foarte rău unii pe alţii. Români cu români. Pentru mine e foarte trist ce spun acum. Există această discordie între românii de acasă şi românii plecaţi. Nu vreau să judec pe nimeni, dar mă doare sufletul că nu ne iubim unii pe alţii. E adevărat că cei plecaţi nu mai pot fi ca cei de acasă. Noi nu mai putem fi, dar şi cei de acasă aş vrea să înţeleagă că nu suntem nici îngâmfaţi, nici arivişti, nici ajunşi şi nu ne mai respectăm ţara. Poate că sunt şi astfel de exemple de oameni care vin aici în ţară şi flutură paşapoarte străine şi joburi cu titluri imposibil de pronunţat, dar suntem mulţi români care luptăm pentru ţară, fiecare în felul lui, dar concret.

Când citeşti? Ai timp să citeşti? Citeşti mult? Vreau să mărturisesc că ai avut puţin de aşteptat până am început interviul şi când venit după tine, citeai. Stăteai într-un colţ şi citeai.

Citesc încontinuu. Am întotdeauna cu mine, pe Kindle, cel puţin 4-5 cărţi pe care le citesc, cărţi care sunt din domenii diferite. De şase ani studiez serios domeniul comunicării transculturale. Studiez de una singură. Sunt efectiv şase ani în care îmi fac zilnic timp pentru două ore de studiu. Am acest lux, este un lux pentru că am timp, iar scriind îmi pot controla singură timpul. Chiar şi când merg la evenimente sau fac ceea ce fac, dacă am timp liber, citesc sau dacă îmi vine o idee de scris, sincer nu mă interesează ce se întâmplă în jur. Las tot ce fac şi mă apuc de scris într-un colţ, indiferent că scriu pe telefon sau pe şerveţele de hârtie. Cer şerveţele ca să nu uit ideile şi să am emoţiile proaspete de la evenimentul la care am fost, oamenii pe care i-am cunoscut şi circumstanţele pe care le-am trăit în momentul respectiv.

 Venind în Bucureşti după atâţia ani mi se pare foarte mult schimbat în bine. Mi se pare foarte frumos, mi se pare că au apărut foarte multe lucruri, multe restaurante, mult mai multe magazine, mai multe posibilităţi de a trăi la un nivel european. Şi-a păstrat şi sper să continue să-şi păstreze farmecul românesc

Eu cred că este o insultă asupra poporului român să-i obosim cu vedete şi persoane de carton, de plastic, spre deosebire de oameni care au trăit peste tot şi care pot vorbi despre România şi pot reprezenta valorile româneşti aşa cum ar trebui ele făcute. Eu am acest curaj să vin cu rochia desfăcută, pentru că eu în America lucrez ca model pentru categoria mea de vârstă, ceea ce este iarăşi de neconceput pentru Europa.