Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: În cadrul dialogului precedent evocam, stimate domnule Cristian Păunescu, împrejurările în care Tezaurul României a ajuns să fie ascuns la Mănăstirea Tismana, ferit astfel din calea înaintării armatelor bolșevice și din bătaia retragerii păguboase a germanilor de pe teritoriul țării noastre, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În siajul acestei chestiuni: la pachet cu cele 190 de tone de aur românesc, din București au ieșit și 2,73 de tone de aur polonez, nu? Ce ne puteți spune despre acest mic tezaur încredințat de Polonia spre păstrare României? De altfel, tezaurul mare al Poloniei - alte 80 de tone de aur – luase calea Constantinopolului prin portul Constanței...
- Cristian Păunescu: Un moment important din istoria comună a României și a Poloniei a avut loc în septembrie 1939, după invazia germană în Polonia. Atunci, guvernul polonez a luat decizia salvării Tezaurului Băncii Poloniei prin evacuarea acestuia în România și apoi într-o zonă aflată în afara pericolului german. Guvernul român a luat toate măsurile pentru reușita acestei acțiuni, precum și pentru primirea refugiaților polonezi, în ciuda protestelor repetate ale lui Hitler. La 10 septembrie, autoritățile poloneze au solicitat dreptul de tranzit. Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine, a dat un acord verbal, pentru un singur transport, cu un vapor gata pregătit la Constanța. Nu se admitea depozitarea aurului în România, deoarece acest fapt i-ar fi înfuriat pe nemți.
„Enigma” a tranzitat țara noastră
- Germanii decideau în locul nostru, deși, teoretic, eram aliați.
- În noaptea de 13 septembrie, în gara din Sniatyn, a început încărcarea rezervei de aur a Bank Polski. În câteva ore garnitura de tren a ajuns în România, unde a circulat fără oprire, prin Buzău, până în portul Constanța. Aici aurul a fost încărcat pe nava „Eocene”, sub pavilion britanic. A fost evacuat apoi până în Franța, trecând prin Turcia și Liban și cu puțin timp înainte de capitularea Franței a fost expediat în Africa. De acolo, a fost trimis la Londra și la New York și la câțiva ani după război o parte a acestuia a ajuns înapoi în Polonia. Tot prin România, au fost evacuate tezaurul artistic al Poloniei, arhiva Ministerului de Externe polonez, bunurile Fondului Apărării Naționale și o copie a mașinii de cifrat germane „Enigma”, realizată de polonezi. Mașina, perfecționată de britanici, a permis Aliaților să citească toate transmisiunile cifrate ale autorităților germane.
Citește pe Antena3.ro
Aur leșesc în subsolul Băncii Marmorosch Blank
- Interesant.
- Dar nu tot aurul Bank Polski fusese evacuat cu singurul transport autorizat de partea română. Când Tezaurul Bank Polski se afla încă pe teritoriul Poloniei, armata polonă obținuse aprobarea să oprească 70 de casete cu aur pentru nevoile sale. După prăbușirea statului polon și retragerea autorităților și armatei polone în România, acest aur, din care mai rămăseseră 51 de casete, trebuia salvat. Casetele, care conțineau 2,73 tone de aur, au ajuns la 24 septembrie 1939 la București și au fost depozitate în subsolul clădirii fostei Bănci Marmorosch Blank, care era acum proprietatea BNR. Casetele au fost predate BNR pe bază de chitanță, numeric, fără să fie deschise. După cum am mai spus, acest aur a fost ascuns la Tismana, pentru a nu fi capturat de trupele germane în retragere sau de trupele sovietice în ofensivă. În 1947, a fost readus la București, împreună cu Tezaurul BNR și a fost restituit autorităților poloneze.
244 de tone de aur la ieșirea din Al Doilea Război Mondial
- Cinste României! În continuare, elucidați, vă rog, o chestiune: România a ieșit din Al Doilea Război Mondial cu cea mai mare cantitate de aur din istoria sa – 242 de tone, și asta în ciuda faptului că tezaurul depozitat în primele două decenii ale secolului XX la Moscova fusese pierdut. 190 de tone au luat calea Tismanei - corect? -, dar diferența, cele 52 de tone unde erau ascunse? Și-apoi, în aceste 242 de tone de aur era socotit și aurul primit de România de la nemți în contul hidrocarburilor și al cerealelor, aur pe care, după Război, am fost nevoiți să-l returnăm țărilor jefuite de nemți? Până la urmă, toate aceste tone de aur, toate aceste tezaure au ajuns tot la ruși, ca despăgubiri de război, nu?
- Pentru a răspunde întrebărilor dumneavoastră mă voi folosi de datele publicate recent într-un volum coordonat de domnul guvernator Mugur Isărescu, „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României” (1880-2020).
- Vă rog.
- În lucrarea respectivă, care valorifică numeroase surse documentare inedite, specialiștii Băncii Naționale a României au stabilit că, la sfârșitul anului 1944, aveam 244 tone de aur, din care 190 de tone aur fin au fost depozitate la Tismana. Restul de 54 de tone erau distribuite după cum urmează: două tone au rămas în centrala băncii de la București și în sedii pentru operațiunile curente, iar restul de aproape 52 de tone se aflau în străinătate: la Banca Angliei, la Federal Reserve Bank din New York și în Elveția la Banca Națională a Elveției, la UBS Zurich, la Banca Reglementelor Internaționale.
Clearing, filtrul relațiilor comerciale româno-germane
- Acum, legat de aurul cu care nemții ne-au plătit grâul și petrolul...
- Da, în aceste 244 de tone era și aurul primit de la Germania în contul petrolului și al cerealelor exportate de România. Înainte de a vorbi mai mult despre acest aur, ar trebui să amintim că relațiile comerciale româno-germane în anii celui de-Al Doilea Război Mondial s-au desfășurat prin clearing.
- Pe înțelesul tuturor?
- În esență acest sistem presupunea compensarea obligațiilor de plată izvorâte din comerțul reciproc prin deschiderea unor conturi de clearing la Casa Germană de Compensații și la Banca Națională a României. În conturile respective importatorii germani, respectiv cei români depuneau valoarea mărfurilor cumpărate, din sumele astfel rezultate fiind achitată exportatorilor din cele două state contravaloarea mărfurilor vândute. În mod normal plata sumelor cuvenite exportatorilor nu se realiza decât în limita sumelor achitate de importatori, astfel încât cele două conturi să fie echilibrate.
58,2 tone aur în cinci ani
- Și în mod excepțional?
- În primii ani ai derulării clearingului româno-german s-a reușit menținerea acestui echilibru. Ulterior, pe măsură ce s-a mărit necesarul resurselor reclamate de evoluția războiului, au crescut și livrările solicitate României în hidrocarburi și cereale. Ca urmare, balanța clearingului româno-german s-a dezechilibrat înregistrând un sold debitor în favoarea țării noastre. Urmărind echilibrarea clearingului româno-german, dar și asigurarea acoperirii în aur a emisiunilor de lei realizate de BNR în contul exporturilor destinate Germaniei, conducătorii de atunci ai României au reușit după îndelungate negocieri să obțină ca o parte a soldului debitor despre care vorbeam să fie acoperită de Germania prin livrări de aur. Astfel, în perioada 1940-1944, s-a primit din partea Guvernului german cantitatea totală de 58,2 tone aur.
România, singura în pagubă
- Bucurie multă, inimă ruptă!
- Din păcate, ulterior s-a dovedit că o parte din acest aur fusese sustrasă de hitleriști din țările cotropite de ei și, în consecință, a trebuit să fie restituită după terminarea războiului. Astfel, pe fondul negocierilor purtate în cadrul Conferinței de pace de la Paris, Aliații au solicitat României restituirea către Franța și Belgia a 6 vagoane de aur deoarece la Banca Reich-ului au fost descoperite documentele care demonstrau că metalul prețios respectiv provenea din băncile centrale ale celor două țări ocupate de Germania. În cursul tratativelor, experții români au încercat fără succes să demonstreze că metalul prețios aflat în dispută a fost dobândit în urma unor tranzacții comerciale, România, prin Banca Națională, fiind un dobânditor de bună credință.
- Cine să facă dreptate României... Ori națiunilor-colonii jefuite de-a lungul timpului de Franța, Belgia, Spania...
- Recuperarea aurului furat de Germania nazistă de la băncile centrale din țările europene ocupate s-a realizat conform prevederilor Convenției privind reparațiile ce trebuiau achitate de Germania, semnată la Paris, la 14 ianuarie 1946. Potrivit acesteia, SUA, Marea Britanie și Franța au înființat în septembrie același an, la Bruxelles, Comisia Tripartită pentru restituirea aurului monetar, care urma să primească revendicările din partea celor care se considerau îndreptățiți în acest sens și să asigure redistribuirea aurului recuperat. În cele din urmă, România a predat acestei comisii 18 tone din aurul primit de la Germania. Documentele vremii precizează că în septembrie 1947, Banca Națională a fost autorizată prin jurnal al Consiliului de Miniștri să scoată această cantitate de aur din activul bilanțului său.
Foametea de după război a fost „stinsă” cu aur
- Am fost trași în piept de Germania, care ar trebui să-și plătească până la urmă datoriile.
- Legat de această istorie aș vrea să mai amintesc următorul episod. Este cunoscut cititorilor că în acei ani, 1945-1947, o cumplită secetă și urmările războiului au adus foametea și în România. Pentru a asigura o minimă aprovizionare a populației, autoritățile comuniste de la București au inițiat negocieri pentru cumpărarea de cereale atât din SUA, cât și din URSS.
- Așa.
- Tratativele purtate la începutul lunii februarie 1947, la Washington, cu privire la procurarea de cereale au fost condiționate de onorarea angajamentelor asumate de România prin Tratatul de pace, printre altele de angajamentul autorităților de la București că vor restitui aurul adus de germani în România. În cele din urmă, s-a convenit restituirea a două vagoane de aur, SUA angajându-se în numele guvernelor interesate că nu vor mai fi ridicate alte pretenții în această problemă.
Lădițele cu aur de pe scaunele avionului
- Apoi?
- Aurul pus în discuție a fost trimis în Elveția pe calea aerului în primăvara anului 1947 cu avioanele Societății Transporturi Aeriene Româno-Sovietice (TARS). Despre cum s-au realizat aceste transporturi, fostul demnitar comunist Gheorghe Gaston Marin își amintea că au fost utilizate avioane de pasageri, pe fiecare loc fiind așezată o lădiță cu câte 50 kg lingouri de aur. Aurul destinat restituirii a fost depus în depozit la Banca Națională a Elveției fiind efectiv predat Legației SUA de la Berna la data de 4 martie 1948. Transferul respectiv a fost menționat mulți ani mai târziu și în raportul prezentat de secretarul Comisiei Tripartite a aurului cu prilejul încheierii activității forului amintit în decembrie 1997. Documentul preciza că România se număra printre statele care au contribuit la fondul comun de aur destinat satisfacerii solicitărilor țărilor al căror aur a fost luat de naziști în cel de-Al Doilea Război Mondial.
- Subțire consolare. Până la urmă am pierdut mare parte din aurul pe care eram îndreptățiți să-l primim în schimbul petrolului și al cerealelor livrate Germaniei naziste. Metalul prețios a ajuns la ruși.
- Repuneți în discuție o afirmație pe care o întâlnim adesea în ultima vreme, anume că aurul pe care România reușise să-l adune la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns tot la ruși sub pretextul despăgubirilor de război. La această întrebare aș putea să vă răspund: Și da și nu.
Acoperirea „nevoilor”
- Țintit?
- Pentru a explica mai bine, trebuie să recurg iar la volumul pe care l-am menționat anterior. În paginile acestuia se precizează că la sfârșitul anului 1944, Banca Națională a României avea 244 tone de aur, iar 10 ani mai târziu, la sfârșitul anului 1954 doar 52 de tone. În mod firesc apare întrebarea ce s-a întâmplat cu cele peste 190 de tone de aur dispărute din tezaurul BNR, la care se adaugă aurul rezultat din producția internă a acelor ani.
- Exact.
- Adevărul este că aurul Băncii Naționale a fost utilizat pentru a acoperi multiple nevoi: achitarea obligațiilor stabilite prin Tratatul de pace, obținerea de credite pentru realizarea importurilor de alimente, cumpărarea materiilor prime și a tehnologiilor moderne pentru îndeplinirea obiectivelor primelor planuri economice, precum și pentru procurarea mijloacelor necesare refacerii potențialului de luptă al Armatei române.
Aur românesc în conturile URSS, via Elveția
- Opac, prea opac.
- Desigur, nu vom putea urmări pas cu pas cum a fost cheltuit aurul de la Banca Națională a României în acei ani, am să mă opresc totuși asupra câtorva exemple. Astfel, în anii 1946-1947, aproximativ 55,6 tone au ieșit din stocul de aur, din care 40 de tone ca rezultat al aplicării prevederilor Tratatului de pace. Aici putem include metalul prețios cedat guvernului SUA pentru stingerea pretențiilor asupra aurului de proveniență germană, precum și cel blocat în străinătate și apoi cedat pentru acoperirea pierderilor suferite de proprietarii britanici și americani în urma trecerii bunurilor lor în proprietatea statului român. Celelalte 15,6 tone au fost vândute pentru procurarea resurselor necesare mai ales achiziționării de cereale și materii prime destinate reluării activității economice. De exemplu, 7 tone de aur au fost transferate în contul Băncii de Stat a URSS, deschis la Banca Națională a Elveției pentru achitarea a 80 de tone de cereale vândute României.
- Adică am plătit 80 de tone de cereale de la ruși cu 7 tone de aur românesc.
- Ritmul vânzărilor de aur s-a menținut constant și în anii următori, dar obiectivele cărora le erau destinate resursele obținute pe această cale sunt adesea greu de precizat. În documentele Băncii Naționale a României la rubrica privind scopul în care a fost folosit aurul ieșit din tezaurul băncii apare în acești ani următoarea mențiune: „Pentru Ministerul Comerțului Exterior în introducerea tehnicii noi și pentru acoperirea importului”.
Aur în ceață: primul plan cincinal
- Și mai opac!
- Ce se ascundea în spatele acestor cuvinte? Este foarte probabil ca cel puțin o parte din aceste vânzări și cedări de aur să fie legată de livrarea unor echipamente necesare construirii mai multor termocentrale și hidrocentrale, precum și pentru procurarea de echipamente industriale necesare îndeplinirii obiectivelor economice care se regăseau în primul plan cincinal. Totodată, importante cantități de aur au fost alocate pentru achitarea achizițiilor de armament și echipament militar, deoarece în ianuarie 1951, Stalin, în cursul unei întâlniri cu liderii statelor comuniste, a cerut reînarmarea țărilor-satelit din Europa de Est.
Aurul României la 22 iulie 1944
Documentul încheiat între Romulus Roman, casier central la BNR, și șeful Controlului general, din care rezultă că după ce au fost depuse la Tismana:
- 1.241 casete cu monede aur, numerotate de la 226-800; 1.001-1.370 și 1.401-1.696, greutate 50.186,60658 kg aur fin;
- 1.372 casete cu lingouri tip internațional, numerotate de la 1-1.372, greutate 67.761,31306 kg aur fin;
- 1.006 casete cu lingouri standard, numerotate de la 1-1.006, greutate 53.488,75980 kg aur fin;
În total 3.619 casete cu 171.436,67944 kg aur fin;
Plus 51 casete aur polonez, în greutate brută de 3.057,450 kg;
În Tezaurul central au mai rămas 400 casete cu 17.388,996 kg aur fin;
- 200 casete monede lire sterline aur, în greutate de 8.786,904 kg aur fin;
- 200 casete cu mărci germane aur, în greutate de 8.602,092 kg aur fin.
Datele ne-au fost puse la dispoziție de Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului Băncii Naționale a României.
În noaptea de 13 septembrie, în gara din Sniatyn, a început încărcarea rezervei de aur a Bank Polski. În câteva ore garnitura de tren a ajuns în România, unde a circulat fără oprire, prin Buzău, până în portul Constanța”, Cristian Păunescu, consilier BNR
La sfârșitul anului 1944, aveam 244 tone de aur, iar zece ani mai târziu, doar 52 de tone. În mod firesc apare întrebarea ce s-a întâmplat cu cele peste 190 de tone de aur dispărute din tezaurul BNR, la care se adaugă aurul rezultat din producția internă a acelor ani”, Cristian Păunescu, consilier BNR
În perioada 1940-1944, România a primit din partea Guvernului german cantitatea totală de 58,2 tone aur”, Cristian Păunescu, istoric
244 de tone de aur conținea Tezaurul României la sfârșitul anului 1944, cea mai mare cantitate de aur (susținută cu acte) deținută de români în istoria lor; zece ani mai târziu, rămăseserăm cu 52 de tone!
România a predat Comisiei Tripartite 18 tone din aurul primit de la Germania”, Cristian Păunescu, istoric
În anii 1946-1947, aproximativ 55,6 tone au ieșit din stocul de aur, din care 40 de tone ca rezultat al aplicării prevederilor Tratatului de pace”, Cristian Păunescu, consilier BNR
Desigur, nu vom putea urmări pas cu pas cum a fost cheltuit aurul de la Banca Națională a României în acei ani (n.r. - imediat după încheierea războiului)”, Cristian Păunescu, consilier BNR
7 tone de aur au fost transferate în contul Băncii de Stat a URSS, deschis la Banca Națională a Elveției pentru achitarea a 80 de tone de cereale vândute României”, Cristian Păunescu, istoric
Ritmul vânzărilor de aur s-a menținut constant și în anii următori, dar obiectivele cărora le erau destinate resursele obținute pe această cale sunt adesea greu de precizat”, Cristian Păunescu, consilier BNR
Importante cantități de aur au fost alocate pentru achitarea achizițiilor de armament, deoarece în 1951 Stalin a cerut reînarmarea țărilor-satelit din Europa de Est”, Cristian Păunescu, istoric
