Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Orice dans, chiar şi cel al cuvintelor, începe cu o invitaţie. Mi-a acceptat-o! Am pornit pe acorduri de studii chopiniene, în timpul cărora povestea ne-a purtat către anii săi de început. Apoi a năvălit un tango pasional, care-o împarte între iubirea de drum lung, scris şi televiziune. Am privit cu tristeţe partitura desfăşurată la relanti a cântecului de lebădă pentru ceea ce a fost TVR Cultural. Au urmat paşi de contemporan, prin contemporaneitate, răsfoindu-i cărţile tipărite, dar şi cele din gând. Mi-a mărturisit că, în scris, personajele sale dansează tocmai pentru că ea e stângace cu realitatea. Însă dansul prin cuvinte al Danielei Zeca Buzura este coregrafia perfectă care te conduce către definiţia omului frumos. Alles Walzer!
■ Eveline Păuna: V-aţi născut pe întâi noiembrie, la şase luni şi trei săptămâni. Spuneaţi, acum ceva timp - “am lăsat în pântecul mamei, încă neîmplinite, foarte multe abilităţi”. Ce mai aveaţi de desăvârşit?
■ Daniela Zeca Buzura: Cred că sunt o femeie cu două mâini stângi, pentru că am dificultăţi în a conduce bine o maşină, deşi mă încăpăţânez să o fac. În copilărie, dacă mă urcam pe patine sau pe role... asta însemna sigur genunchi distruşi. Toate aceste abilităţi naturale ale unui copil, ale unui adolescent, au fost, pentru mine, nişte perseverenţe care nu au dus nicăieri. Totdeauna m-am uitat cu drag, dar şi cu jind, la copiii foarte liberi, care puteau să facă uşor orele de lucru manual din şcoală, apoi la tinerii şi oamenii de orice vârstă care dansau uşor, care schiau uşor – gesturi la care eu am râvnit şi pe care nu le-am avut niciodată decât mimându-le cu efort. Or asta nu înseamnă că te mai bucuri!
■ Care erau şansele la viaţă pentru un copil născut atât de prematur? A fost primul miracol din viaţa Dvs.?
■ Foarte mici! Un miracol de care nici măcar nu mi-am dat seama... A fost un miracol pentru bunicii şi părinţii mei. Eu nu l-am realizat şi nici nu m-am simţit datoare pentru el. Probabil că mi-a parvenit cu uşurinţă şi mi s-a părut că mi se cuvine. Abia atunci când am început să devin un om matur şi să înţeleg lucruri pe care nu le cercetam mi-am dat seama că, de fapt, mi s-a făcut un Dar.
■ De ce credeţi că v-aţi grăbit?
■ Nu ştiu, m-am întrebat totdeauna. Când am o oarecare emfază a zodiei - fără să fiu ocultă, mi se pare că scorpionii sunt speciali, atunci când mă întreb eu însămi de ce m-am grăbit, am senzaţia că zodia asta controversată, autodistructivă uneori, tenace... m-a chemat, pur şi simplu. Poate acesta este misterul, dar nu am un răspuns complet.
■ Aţi fost un copil introvertit, nu vă plăceau păpuşile...
■ Da, aşa este. Iar după această tăcere de profunzime sau de monolog neauzit am trecut în latura cealaltă. Mi-am dat seama că cel mai mult în viaţa mea îmi place să întâlnesc oameni, că am o curiozitate benignă în privinţa modului în care oamenii se bucură sau înţeleg împrejurul lor. Asta mă fascinează şi cred că nu m-aş plictisi niciodată să stau în preajma unor oameni, din toate generaţiile, alături de care să povestesc. Asta mi se pare o bucurie perpetuă şi, totodată, un mare mister într-o viaţă.
■ “Am fost un copil fragil, cu o sensibilitate aproape maladivă” – sunt gânduri care vă aparţin. De unde vă luaţi resursele pentru o nouă zi? De regulă copiii aceştia au un univers propriu, cu două posibilităţi – de a rămâne acolo sau, cum a fost şi cazul Dvs., de a evada.
■ Cred că m-a salvat faptul că am stat în jurul unor oameni mult mai în vârstă. Şi părinţii mei... şi bunicii mei... Sunt un copil “de bătrâneţe” cum s-ar zice astăzi. Dar toţi din jurul meu erau creativi şi optimişti. Şi asta m-a salvat. La un moment dat, între 16 şi 20 de ani, îmi doream foarte mult să devin medic geriatru tocmai pentru că începusem să înţeleg, să cred că bătrâneţea poate fi făcută frumoasă, salvată de suferinţe. Îmi doream să mă implic cumva în această prelungire – nu neapărat a vârstei. Sunt oameni de o anumită vârstă care par ridicoli sau demni de compătimit pentru modul cum nu îşi înţeleg retragerea, evoluţia... Dar eu mă gândeam cum poţi să prezervi tonusul, bucuria, încrederea că mai ai lucruri de făcut.
■ Aţi învăţat de atunci să vă temeţi de Timp? Pentru că timpul aduce cu el sfârşitul...
■ Da, am o oarecare crispare, nu ştiu dacă teamă... sper să nu evolueze în teamă. Am o îngrijorare în privinţa timpului meu – ce fac cu el... cum îl risipesc, să nu îl risipesc!
■ Revenind la fetiţa care nu se juca cu păpuşi... Vă jucaţi cu pietre preţioase. De unde le aveaţi?
■ De la bunica mea. Erau câteva doar... Erau bijuteriile ei. Nici nu realizam că sunt nişte bijuterii sau nişte ornamente, cu atât mai puţin nişte obiecte de putere. Eu cred că bijuteriile sunt nişte obiecte de putere. Mă jucam cu ele prin grădină, prin nisip, bunica le recupera după. Dar cred că trimiteau asupra mea o fascinaţie pe care am realizat-o aproape douăzeci de ani mai târziu şi m-am lăsat să alunec în ea, pentru că aşa am scris “Demonii vântului” – aproape sub o obsesie şi sub o convingere a faptului că gemele, care vin dintr-o mare depărtare subterană şi nu ne aparţin, ne dau inspiraţie sau putere sau visare... Depinde.
■ Ce piatră sunteţi?
■ Fiind guvernată de Marte şi de Pluto – care sunt planete controversate – una e a Morţii, alta e a Războiului, într-un fel sunt a diamantului dar şi a negrului hematit - o piatră fragilă, întunecată, care, atunci când se sparge, din negru profund îşi arată un miez roşu-sânge.
■ La 13 ani vă vedeaţi peste timp, ajunsă la 30 - “un autor cu operă”.
■ Da, îmi doream asta foarte mult! Adică îmi doream, de foarte devreme, să scriu o carte. Nu mă gândeam la o mulţime de cărţi, ci la o singură Carte, nu foarte groasă, pe care să o citească toată lumea. Aveam foarte clar asta în minte – voiam ca acea carte să li se pară una pe care ar fi scris-o fiecare cititor şi n-a avut ori timp, ori posibilitate să o facă. Voiam să şi-o asume ca pe o carte pe care a întâlnit-o şi pe care ar fi vrut să o scrie.
■ O armă în lupta cu timpul?
■ Cred că postmodernitatea a anulat şi conceptul de posteritate, şi clasamentele. Nu mă gândeam şi nici acum nu mă mai gândesc cu seriozitatea cu care mă gândeam la douăzeci de ani la lucruri care rămân. Eu cred că totul - urgenţa tehnologiilor, felul în care s-au restrâns distanţele prin tot ceea ce facem digital, virtual, nu mai poate fi încadrat în ideea asta statornică de a rămâne peste timp. Nu se ştie...
■ Aveţi încredere în amintiri?
■ Da, mi se par bagajul cel mai important şi preţios şi totdeauna când mi se întâmplă ceva deosebit tresar şi spun :”acesta este încă un bagaj pe care să-l iau cu mine”. Cred că tot ceea ce ne rămâne, de fapt, dincolo de obiecte, de resentimente, de acumulări tranzitorii... sunt amintirile.
■ Cea mai frumoasă amintire?
■ Mi-e foarte greu să fac clasamente pentru că de îndată ce mă exprim, rămân o mulţime de altele în urmă. Dar cred că aceea care a creat în mine o stupoare care a ieşit din limite a fost întâlnirea cu deşertul. Practic, mi s-a părut că m-am întâlnit cu un fel de mare întoarsă. Am văzut Sahara dimineaţa devreme şi noaptea târziu.
■ La ce vârstă?
■ Destul de târziu, după 30 de ani. Dar pur şi simplu cred că a fost o revelaţie care m-a apropiat de alte senzorialităţi, de alte înţelegeri. Acela este un moment pentru care mă simt datoare, în tot ce am trăit.
■ Rămânând în jocul nostru cu timpul, adolescentă fiind, vă visaţi “autor cu operă” şi nu mireasă. De regulă fetiţele se visează mirese, prinţese... De ce aţi fugit de visul acesta?
■ Nu ştiu, m-a intimidat. Mi s-a părut că o mireasă, de fapt, e o prinţesă. Şi toate miresele se mişcau, în bucuria lor de a fi prinţese, cu o naturaleţe pe care eu n-am avut-o niciodată. Şi atunci mi-am dorit ca momentul acesta să fie departe de mine pentru că îl simţeam foarte artificial şi mă intimida. Şi atunci... N-am avut niciun fel de nostalgie, cu atât mai puţin de dorinţă să fiu vreodată mireasă.
■ Aţi fost vreodată prinţesă?
■ Nu. N-am avut acest vis. Am avut o hiperluciditate - faţă de mine, în primul rând, uneori şi faţă de ceilalţi, aproape intransigenţă adesea, care nu mi-a dat voie să fiu un personaj cu virtuţi supranaturale, cu atât mai puţin prinţesă, zână... Nu... Poate că am pierdut ceva prin asta. Dar e o matrice în care nu m-am putut stabili...
■ Aţi optat, în anii facultăţii, pentru Facultatea de Litere. Erau atunci 23 de locuri şi 300 de candidaţi. De ce Litere?
■ M-am gândit că mă voi întâlni cu foarte mulţi oameni, ca profesoară. Îmi place foarte mult să fiu profesoară. Iar atunci era singura variantă potenţială de a scrie – nu literatură, de a scrie cândva, printr-o şansă extraordinară, la un ziar sau la o revistă. Pentru că la aşa-zisa şcoală de jurnalism de atunci, care era o şcoală de partid, nu aveam nicio şansă... Nu mă încadram deloc nici cu convingerea, nici cu descendenţa. Bunicul meu era deţinut politic... Filologia mi s-a părut foarte aproape de ceea ce voiam să fac. Şi nu am regretat. A fost o şcoală de elită.
■ Apoi a urmat Facultatea de Jurnalism, “nou-înfiinţata şcoală a lui Coman”...
■ La care m-am dus în primul rând pentru că mi se părea că nu poţi să ratezi într-o viaţă şansa asta extraordinară ca, în şcoala aia de partid care crease oameni de o anumită atitudine, să vină toţi tinerii, fără traume, plini de speranţă după 1989 şi, pe aceleaşi holuri, în acelaşi spaţiu, să facă altceva. Asta mi s-a părut extraordinar.
■ Visaţi atunci să schimbaţi lumea?
■ Da, atunci da, aveam această încredere dublată de inconştienţă şi de un pic de naivitate. Dar care m-a ajutat foarte mult. Pe atunci făceam şi radio, mi se părea că - aşa, în genul lui Jean Cocteau, vocea umană este instrumentul perfect de îmblânzire, de domesticire, a oricărei provocări inumane şi credeam că generaţia mea, prin lucruri bine făcute, cum ar fi să vorbeşti inspirat şi profesionist la radio, va îmblânzi toate agresiunile. Acum mi se pare destul de utopică această convingere, dar nu am renunţat de tot la ea.
Bunica a murit cerând şampanie
■ Cum a fost familia în care v-aţi format?
■ Bunica mea a fost un model iesit din comun. Un personaj... Bunica mea a fost un personaj! Cred că, la un moment dat, va strâbate toate ceţurile în care e scufundată şi va ieşi la suprafaţă chiar ca un personaj. Este... a fost – mi-e foarte greu să spun “a fost” deşi a dispărut de mai bine de zece ani, o femeie care şi-a pus inelul de logodnă sub limbă atunci când a fost deportată împreună cu cei trei copii şi apoi, la aproape 90 de ani, după foarte multe traume şi îndârjiri, rezistenţe cu care a întâmpinat tot felul de disfuncţii ale vieţii ei, a spus, într-o zi, “am să mor în câteva zile”. Mie mi s-a părut că e o glumă proastă. S-a pieptănat, s-a aranjat... A fost tot timpul o femeie foarte atentă cu sine, de un tip special de eleganţă, care a dispărut azi. Pur şi simplu s-a gătit ca o doamnă care trebuie să plece la o mare petrecere şi a şi murit aşa. Şi înainte de asta, după ce şi-a scos bigudiurile din păr şi s-a parfumat a zis: “aş bea nişte şampanie”. Eu eram studentă la Litere, cred că prin anul al treilea. Era vară, spre sfârşit de august. Am băut nişte şampanie împreună şi ea, după două ore, chiar a murit. Multă vreme am răsturnat în minte acest episod care mi se pare absolut ficţional şi, pentru că nu îi realizez nicicum sensul, tot aştept ca bunica să se întoarcă de undeva.
■ Nu cumva pentru bunica aţi fost prinţesă?
■ Poate că da, deşi ea îmi amenda toate efuziunile de posibilă prinţesă pentru că avea o eleganţă severă, foarte severă – să ai unghiile scurte şi lăcuite, de pildă...
■ ...Iar această idee aţi păstrat-o şi astăzi...
■ Da... Bunica era o persoană pe care n-am surprins-o niciodată, în aproape 90 de ani, în vreo neglijenţă de vreun fel. Nu ştiam când se dichisea. Se trezea dimineaţa, înaintea tuturor, ca să îşi aranjeze faţa, părul. Era tot timpul ca şi cum ar fi fost pregătită de plecare în oraş. Într-un mod pe care eu, oricât l-am pândit, n-am reuşit să văd zonele ei de slăbiciune. Ea era bunica din partea mamei. Bunica din partea tatălui era un personaj la antipodul acestei femei care a murit cerând şampanie. Cealaltă bunică, care a fost şi mai longevivă – a trăit 93 de ani, la 76 călărea, se îmbrăca numai în negru – eu aşa mi-o amintesc, şi era tot timpul ca o văduvă. De sub hainele ei foarte lungi ieşeau tot felul de broderii complicate de borangic, spunea ea, dar eu nu ştiam ce înseamnă asta. Aveam să aflu mai târziu.
■ Iar părinţii?
■ Tatăl meu era un tată de duminică, pentru că lucra pe şantier şi uneori şi lipsea din ţară. Şantierul acesta era migrator şi umbla peste tot. Era un eveniment când se întorcea – numai duminica. În răstimpul acesta foarte scurt mă întreba ce am mai citit şi ce note am luat. Şi apoi totul se termina. Nu mai aveam timp pentru alte lucruri. De aceea el a avut tot timpul o neînţelegere timidă faţă de mine, s-ar fi bucurat să fiu medic, să fac mult sport, lucruri pe care nu le-am făcut absolut deloc. Să ştiu să desenez, să fac, poate, arhitectură... Nu aveam niciun fel de aptitudine pentru desen. Nu puteam nici să trag o linie dreaptă, totul era stângaci, totul era inapt. Apoi s-a resemnat – aşa am avut tot timpul senzaţia, că s-a resemnat total faţă de vocaţiile mele şi aştepta mereu să se întâmple ceva spectaculos în cronologia mea personală şi nu se mai întâmpla. Era prea lent pentru modul lui de a se grăbi.
■ Mama vă era confidentă?
■ Mama trăieşte, ... i-am dedicat o carte în 2010. Mi-era confidentă – da şi nu, pentru că ea a moştenit exigenţa bunicii. N-a existat noţiunea de confesiune pentru că i se părea că o limită a bunei creşteri şi a decenţei te face să nu te confesezi. Cred că acum regretă, dar aşa m-a crescut, într-un mod de a păstra sub muţenie gândurile foarte intime. Dar poate că asta m-a ajutat să scriu, aşa mă gândesc.
■ Tatăl Dvs. a apucat să vadă că aţi devenit Cineva?
■ Nu, s-a stins destul de devreme, dar începusem să dau semne (glumesc!) , iar eu cred – poate că doar mă mângâi cu această idee, nu e sigură, cred că el ştia că se va întâmpla, deşi avea momente de nerăbdare. Totuşi nu erau de lipsă de speranţă. Eu cred că a dispărut dintre noi cu încrederea că va fi aşa cum am crezut eu, sau cum a crezut el.
■ Ce aţi vrea să ştie despre Dvs.? Despre omul de succes care sunteţi?
■ Nu ştiu... Nu mi se pare că am făcut lucrurile prea repede. Şi mi se pare că sunt destul de departe faţă de ceea ce ar fi vrut, de fapt, să fac sau să spun. Îmi doresc mult să mai am nişte ani în care să micşorez distanţele, dar nu sunt deloc în deplinătatea ideii că aş avea îndrăzneala să-i spun că ceva e gata în ceea ce mă priveşte. Nu cred că, la un bilanţ instantaneu, aş avea curajul să spun “uite, am făcut asta şi asta”. Cred că ar fi o obrăznicie.
■ Aţi fost singură la părinţi?
■ Nu, mai am o soră, total diferită de mine. Şi ca atitudine. A făcut avocatură. Toată lumea este mirată că am crescut în aceeaşi familie, ea e dinamică, e de un pragmatism admirabil. Se orientează, e prietenă cu realitatea, cu eficienţa.
■ Revoluţia din 1989 v-a prins în anii facultăţii.
■ Da, pentru mine a fost momentul de turnură al existenţei. Mă bucur că l-am trăit! O singură zi am fost pe stradă. Doi colegi şi buni prieteni de-ai mei, frate şi soră, au murit atunci sub gloanţe. Pentru mine a fost un episod greu de uitat... De fapt, nu l-am uitat! În fiecare decembrie îl retrăiesc şi multă vreme m-am ruşinat că alţii au făcut Revoluţia mai mult decât mine. Eu cred că Revoluţie adevărată a fost, dincolo de tot ceea ce s-a suprapus peste momentul din 1989 – nu mi-e clar nici acum, dar e cert că s-au suprapus provocări, întorsături ale istoriei, scenarii. Pentru primele zile ale Bucureştiului de după Timişoara de multe ori m-am gândit că poate trebuia să fiu mai mult acolo, să fiu mai mult cu generaţia mea... Deşi am participat. Dar, după primele momente de violenţă, m-am retras. Nu pentru că m-am speriat, ci pentru că am fost foarte îndurerată. Momentul meu de retractilitate a fost acela când am văzut arzând Biblioteca lui Carol şi Muzeul de Artă. Atunci am avut o deznădejde... prima şi cea mai mare din viaţa mea! Mi-am pus întrebarea “dacă lumea asta rămâne fără artă şi fără cărţi, ce o să mă fac?”. Mi s-a părut că nu o să mă pot descurca după. A fost un moment de maximă dilemă care, apoi, s-a confirmat într-un fel, dacă ţinem cont de consumerismul de astăzi, de graba cu care ne tabloidizăm până şi în viaţa intimă, nu neapărat la televizor sau la radio. Dar mai sunt oaze de speranţă!
■ Dacă astăzi ar mai fi un episod asemănător cu Revoluţia din 1989 aţi face mai mult? Sau aţi face altceva?
■ E o întrebare care mă surprinde, o întrebare pe care nu mi-am pus-o niciodată. Nici nu ştiu cum aş reacţiona, dar, în mod sigur, ar fi un barometru extraordinar de necruţător care mi-ar spune cât sunt de obosită, cât mai sunt de încrezătoare, cât mai sunt de puternică. Nu ştiu... În orice caz, îmi doresc sincer să nu se mai întâmple niciodată în jurul nostru revoluţii de violenţa şi de neînţelegerea de care noi am avut parte în 1989.
Tata spunea că nu mă mişc suficient de uşor şi că sunt o persoană împleticită, pe care sigur o calci pe pantofi
■ Anii facultăţii au însemnat şi anii primei mari iubiri?
■ Nu neapărat...
■ Sunteţi astăzi o femeie frumoasă şi probabil că aţi fost astfel dintotdeauna. Se făcea coadă la uşă?
■ Nu... mi-am dorit aşa de mult să fac alte lucruri... Eu am descoperit foarte târziu acest miraj despre care se tot vorbea – prima iubire, romantismul... Anii mei de studenţie erau ani de frică, de duplicităţi. Puţinii mei colegi se gândeau tot timpul la media lor, la ce vor face după, în ce sătuc vor ajunge de la Litere... şi foarte puţini am avut răgaz pentru mari iubiri, din păcate.
■ Poate că dacă atunci aţi fi fost invitată la dans... Aţi fi ştiut astăzi să dansaţi mai bine? Poate că nu v-aţi exersat dansul în anii aceia şi astfel personajele Dvs. dansează...
■ Da, în mod sigur ar fi fost aşa. Singurul partener de dans, care nu era decât atât, un partener de dans, a plecat atât de repede din România - astăzi e o somitate la o mare universitate americană, încât în mod sigur, exact aşa, dacă atunci am fi dansat mai mult poate ştiam mai bine să o fac şi astăzi şi poate se năştea o idilă, habar n-am.
■ V-a invitat vreodată tatal la dans?
■ Da, e un moment extraordinar de tulburător pentru mine. Dar el spunea că nu mă mişc suficient de uşor şi că sunt o persoană împleticită, pe care sigur o s-o calci pe pantofi. Deci aşa a fost rezolvarea acelui moment.
■ Primul job?
■ Primul job a fost la catedra unui liceu din Bucureşti şi, simultan cu acest job, a fost cel de la radio, pentru care mi-aş fi dat viaţa, pur şi simplu. Am trăit jobul acela cu o patimă care a fost chiar ca un joc de artificii – dovadă că apoi m-a sedus atat de uşor ideea de televiziune, după ce îmi promisesem că nu voi face decât radio, toată viaţa.
■ Cum aţi ajuns la radio?
■ Printr-un concurs. Radio România a făcut un concurs în anii ̕90. Şi la Televiziune am intrat tot prin concurs, în 1994. După aceea am avut senzaţia, sincer, că în Televiziunea Română a fost singurul moment de maximă deschidere şi de libertate. Apoi au început să crească în jur ziduri chinezeşti, condiţionări pe care nu le-am mai înţeles, turbulenţe... Profesioniştii au rămas de atunci, dar sunt ca nişte suferinzi într-un azil, pentru că, din păcate, sunt cotropiţi şi de alte prezenţe, de alte figuri. Dar, în special, de neînţelegere.
■ Cât timp aţi mers în paralel cu radioul şi catedra de la liceu?
■ Aproape patru ani. Apoi am renunţat la catedra liceului pentru că m-am înscris la un doctorat şi după doctorat am trecut la catedra de la Universitate, unde mă aflu de 15 ani. Am luat-o cu paşi mici, de la preparator, asistent... A fost un drum făcut pe jos, cu meticulozitate. Dar sunt mândră de el pentru că mi-a adus întâlniri admirabile cu oamenii tineri în care cred foarte mult. An de an am învăţat foarte mult despre ceea ce se întâmplă cu realitatea României, prin studenţii mei. Şi lucrurile chiar s-au schimbat.
■ Dacă ar fi să alegeţi astăzi între Televiziune şi Universitate, ce aţi alege?
■ Nu pot să fac alegerea, dovadă că tranzitez de 15 ani, împărţindu-mă fără să mă împart, de fapt. E o alegere grea. De fapt e o prelungire a unui moment într-altul, pentru că toţi studenţii mei şi masteranzii sunt aproape jurnalişti. Predau doar la anul al treilea, deci an terminal, şi la master. Ei sunt aproape jurnalişti, practic sunt colegi mai tineri. Pentru mine asta este foarte tonic – să văd tot timpul ce vine din urmă.
■ Şi ce vine din urmă?
■ Cred că vin oameni care au multe de spus şi de împlinit şi care vor avea războaiele lor.
■ Mai au loc în piaţă?
■ Da, în mod sigur. Cei care cred în vocaţia lor cu siguranţă au loc. Şi mai e ceva – au un fel de demnitate foate bine câştigată, pe care generaţia mea nu a avut-o. Felul în care cei foarte buni nu fac compromisuri cu profesia lor mă încântă nespus. Sigur, absolvă serii de câte o sută de oameni. Dar pentru acel pluton de opt sau zece care sunt cu adevărat intelectuali şi jurnalişti merită să fac totul. Şi pentru ei rămân, de fapt.
■ V-au întrebat vreodată studenţii de ce s-a închis TVR Cultural?
■ Totdeauna mă întreabă.
■ Şi ce le spuneţi?
■ Evit să vorbesc despre asta... Pentru că inevitabil ar însemna să desemnez nişte ţapi ispăşitori şi cred că nu e cazul. Un jurnalist adevărat recurge le evaluări mai subtile. Şi atunci spun, pur şi simplu, că a fost o conjunctură istorică nefavorabilă, nepotrivită, iar astfel de conjuncturi au oameni nepotriviţi. Şi atât!
■ Ce aţi simţit când aţi ajuns în postura de manager al unui post TV cultural. Cel mai important din România – TVR Cultural? În prima zi!
■ În prima zi euforie şi, după două luni, o durere profundă pentru că îmi lipseau emisiunile pe care le realizam eu însămi. Visam că fac emisiuni şi era foarte dureros. Cel puţin doi ani din acest manageriat de opt ani şi jumătate am fost chinuită, deşi refuzam să accept, de ideea că sunt în altă zonă – de administrare, de prognoză. Iar eu voiam să fiu şi acolo şi dincolo.
■ V-aţi îndoit vreodată că puteţi face asta?
■ Sincer, nu! Pentru că era un vis al lui Iosif Sava, care a fost mentorul meu. Am avut câţiva mentori care vor merge în gândul meu toată viaţa, el a fost unul dintre ei. M-am gândit tot timpul, când deznădăjduiam sau când aveam îndoieli, că dacă un om ca el a crezut înseamnă că pot. Şi un altul care a crezut a fost Valentin Nicolau, care era un om incomod pentru foarte mulţi alţii şi care avea anumite inconsecvenţe, ca orice artist. Dar încrederea lui a constituit încă un suport al propriei mele încrederi că va trebui să merg mai departe.
■ Când aţi ajuns acasă, după ultima oră de emisie a postului TVR Cultural, ce aţi făcut?
■ A fost dificil pentru mine, atunci mi-am promis că, o vreme, nu mai vreau să fac emisiuni culturale. Din două motive: ca să arăt că sunt un jurnalist complet, care poate să facă un viraj spre altceva şi ca să mă feresc de ceea ce m-ar fi încărcat enorm sufleteşte – de acuze, de reproşuri, de resentimente faţă de anumite persoane.
■ Pe holurile TVR sunteţi respectată, lumea se înclină când vă vede. Vă doriţi ca oamenii să vă iubească sau să se teamă de Dvs.?
■ Nu, teamă nicidecum! Nu vreau decât un singur lucru – să se poarte si să gândească despre mine exact cum eu mă port şi gândesc despre ceilalţi. Atât. Dacă asta mi se întâmplă, e cu asupra de măsură.
Cred că în istoria literaturii române trebuie să fie un singur Buzura
■ În 1999 v-aţi contrazis visul din copilărie şi v-aţi căsătorit. De ce el? Şi de ce atunci?
■ Pentru că era atât de mult asemănător cu mine – dovadă că suntem de 15 ani împreună. Şi pur şi simplu este singurul bărbat, sunt convinsă de asta, cu care mă pot înţelege din priviri şi care mă poate îndura. Cred că sunt o persoană dificilă uneori, într-un mod nedistructiv, dar inconfortabil. Cred că e singurul care a putut să îndure asta trecând la a doua zi, a treia zi, la anul următor.
■ Care a fost cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care v-a făcut-o?
■ Mi-a făcut atât de puţine, încât le-am uitat. Soţul meu este, de fapt, un ochi, nu e o voce, este, pur şi simplu, un ochi, un mod de a vedea lumea. Asta îmi place foarte mult şi atunci, el făcând aproape totul prin imagine, este şi a fost o relaţie puternică şi atipică între noi, în care există puţine cuvinte, puţine gesturi. Este un fel de statornicie, care e un alt cadou al vieţii mele. Pentru că e foarte rar, aşa cred.
■ Numele soţului vine cu o poveste interesantă şi cu rezonanţă. E o etichetă greu de dus?
■ Da, şi pentru mine, şi pentru el. Faptul că Mihai Adrian Buzura este, într-un mod maxim, introvertit îi vine din apăsarea acestei descendenţe a lui Augustin Buzura. Iar pentru mine, pe cât a fost de onorant, pe atât a fost de accidentat. Foarte mulţi dintre neprietenii socrului meu, neputând să-l lovească pe el, m-au lovit pe mine. Am suportat şi asta...
■ Au fost oameni care au spus că parte din succesul Dvs. se datorează acestui nume adăugat?
■ Bineînţeles, au fost şi oameni care, cu o gravitate stupefiantă mi-au spus “nu-i aşa că Augustin Buzura îţi scrie cărţile?” Şi eu, cu ceeaşi gravitate am răspuns - iar ei au crezut, “da, eu pun doar titlul, de fapt le scrie el”. Îmi aduc aminte acest episod şi liniştea cu care oamenii care m-au întrebat au primit răspunsul, ca pe o confirmare.
■ Aţi avut timp pentru familie?
■ Familia mea e la purtător, soţul meu are aproape aceeaşi profesie, deci avem un timp comun, în mare parte profesional. Vreme de 14 ani am avut o ţestoasă, care a murit. Acum avem un pisic şi asta e familia noastră, de fapt.
■ De ce n-a fost să fie... să aveţi copii?
■ N-am avut niciodată încredere, nici eu, nici soţul meu, că am putea fi nişte părinţi buni. Ni se pare că cea mai grea profesie din lume – realmente cea mai grea din lume şi mai încărcată de răspundere e aceea de părinte. Şi am considerat că noi suntem mereu fragili şi nepregătiţi pentru asta. Nu e egoism, a fost un fel de sfială pe care o am şi acum. Şi întotdeauna, când întâlnesc un părinte care e părinte cu adevărat, pur şi simplu mă înclin, mă emoţionează, mi se pare că a făcut cel mai mult din tot ce se poate face într-o viaţă.
■ A dat vreodată peste Dvs. gândul acesta de a avea un copil? V-aţi întrebat ce-ar fi fost dacă...
■ Nu. Nici nu am avut timp, pentru că am primit foarte multe compensaţii: am atât de mulţi copii ai altora în jurul meu – mici, mari, adolescenţi, studenţi, preşcolari... Tot timpul viaţa mi-a adus tot felul de copii, cu care m-am jucat, m-am bucurat şi m-au ajutat să fiu o companie bună în cele cateva momente pe care le-am trăit alături de ei. Decât să fiu un părinte mediocru, mai bine am fost un companion episodic, dar de treabă.
■ Semnaţi ca “Daniela Zeca” opera de ficţiune, iar pentru toate celelalte scrieri sunteţi “Daniela Zeca Buzura”.
■ Da, din nouă motive. Pentru că eu cred că în istoria literaturii române trebuie să fie un singur Buzura şi pentru că scrisesem şi semnasem cu “Daniela Zeca” cu zece ani înainte de a deveni şi Buzura. Cred că lucrurile aşa trebuie să se întâmple.
■ V-aţi împlinit visul primilor ani de viaţă, acela de a deveni “un autor cu operă”. Aţi publicat zece cărţi.
■ Eu ştiu dacă... Mă întreb, în fiecare zi, câte cărţi trebuie să scrie un autor adevărat, când trebuie să se oprească, ce înseamnă ideea de şansă, de noroc într-o profesie ca literatura, într-o vocaţie ca literatura. Nu am această emfază că am scris una, patru sau zece cărţi pentru că mă gândesc întotdeauna că fiecare scrie cât crede că trebuie.
■ De la prima carte, din 1994 – o carte de poezie, până la “Omar cel orb”, în 2012, cum s-a schimbat Daniela Zeca. A murit poezia?
■ Totul s-a schimbat. Poezia n-a murit, a devenit un fel de stea căzătoare şi îngropată. Ea vorbeşte de sub jar, n-a murit, ci s-a încorporat în frază. În loc să rămână în vers s-a pus în frază de proză. Practic am asimilat-o, n-am pierdut-o!
■ În majoritatea interviurilor în care v-am citit vorbiţi despre opera Dvs., de aceea eu nu o să vă întreb despre cărţi. Vreau să ştiu, simplu, cine eşti TU, Daniela?
■ Cred că sunt o persoană norocoasă pentru că a primit nişte Daruri şi de atunci am început să mă îngrijesc de ele. Atât!
■ Spuneaţi, cu altă ocazie, “Femeia Daniela Zeca Bucura este anostă, funcţionează programat”...
■ Da, persoana mea civilă e... de treabă. Te poţi baza pe ea. Dar persoana mea secretă, cumva, ca să nu zic intimă, persoana aceea pentru care trebuie să sapi puţin măcar cât să dai vălurile cu unghia, s-ar putea să fie mult mai interesantă.
■ Acum aveţi încredere în Dvs.?
■ Da. Cea mai mare încredere a mea a fost ca, după nouă ani de tăcere, să mă întorc la literatură.
■ Când lumea credea că nu o mai puteţi face.
■ Da, toată lumea credea asta, inclusiv apropiaţii mei.
■ Inclusiv Dvs.?
■ Nu, eu credeam că da, dar mă speria asta. Eu ziceam că am să pot, iar acum, după ce două din cele trei romane pe care le-am scris s-au reeditat, unul dintre ele ajungând la al optulea tiraj, cred că sunt datoare să nu dezamăgesc şi să mă încred. Probabil că orice autor se sperie de pasul următor, nu există siguranţă în literatură, tot timpul debutezi. Dar măcar am nişte motive de încurajare.
■ Care este cel mai frumos lucru la Dvs.?
■ Cred că modul în care încerc să-i înţeleg pe cei din preajma mea. Mi-am perfecţionat această curiozitate care a devenit înţelegere. şi cel mai mult îmi doresc ca în următorii ani să mă înţeleg pe mine, pentru că sunt sigură că, în acest fel, o să am o lentilă curată pentru tot ce este Celălalt din jurul meu.
■ Spuneţi “o femeie cu adevărat puternică ştie ce să aştepte într-o relaţie de cuplu. Anticipăm cu suficientă luciditate cam cât ne costă”. Aţi anticipat bine?
■ Da, cred că da. Pentru că existau prietene, voci din preajma mea, care îmi spuneau că nu am trăit mari pasiuni, flama aceea de la 19-20 de ani. Dar eu cred că am aşteptat, de fapt, să-l întâlnesc pe cel cu care trebuia să fac un drum lung şi tot ce, în viaţa reală n-am jucat, ca să zic aşa, am compensat în literatură, trăind foarte multe vieţi care nu erau ale mele. Asta mă fascinează când scriu – că pot să intru, pur şi simplu, în viaţa oricui am poftă. Uneori eşuez pentru că nu mă port bine şi nu ştiu rolul. Dar, în cea mai mare parte din cazuri, atunci când intru în pielea la care râvnesc, am toate compensaţiile. E ca şi cum mi s-ar fi dat mai multe vieţi.
■ Dacă ar fi posibil să vă scrieţi singură propriul destin, aţi schimba ceva, aţi adăuga ceva?
■ Nu aş schimba decât un lucru. Un mod de a mă grăbi mai mult. Cred că am avut anumite comodităţi şi un anumit fel de lene pe care nu am cenzurat-o la timp. În mod sigur aş încerca să ies mai mult în întâmpinarea întâmplărilor. Am avut nişte ani de studiu intens, ori acum studiul nu înseamnă neapărat să rămâi între pereţi şi în faţa computerului. De fiecare dată când îi văd pe tineri că sunt captivi în această capcană îi rog cumva să se trezească. E singurul lucru pe care cred că l-aş face altfel.
Îmi place să fiu personaj principal
■ În cartea aceasta în care suntem cu toţii şi pe care o numim “realitate”, sunteţi personaj principal?
■ A... mă străduiesc! Pentru că n-am ipocrizii – îmi place să fiu personaj principal. şi nu reuşesc totdeauna. Dar încerc!
■ “Nu ştiu destul să mă bucur, am bucurii imprecise sau reprimate”...
■ Aşa e!...
■ De ce nu ştiţi să vă bucuraţi?
■ Pentru că atât de multă energie aloc ideii de a fi personaj principal, încât, atunci când sunt... aproape nu mai am plăcerea. Jocul e plăcerea. Momentul în care ai atins şi consumat miza cred că este satisfăcător, dar nu mai are atât de multă intensitate.
■ Care este cel mai recent lucru pe care l-aţi făcut pentru Dvs.? Un lucru ce nu i-a implicat pe cei din jur, o dovadă de egoism frumos.
■ Chiar azi, cand vorbim? Mi- am cumparat o carte pe care în urmă cu o lună şi ceva am mai cumparat-o o dată, am citit-o, apoi am dăruit-o, cum fac de multe ori, pentru ca nu mai am spaţiu unde să păstrez cărţile. Este vorba despre romanul lui John Williams, "Stoner"- considerat un roman total şi pe care, după ce m-am despărţit de el, am descoperit caăvreau neapărat să îmi rămână aproape. Texanul Williams a murit în 1994, iar această carte a sa, publicată în 1965 şi devenită abia acum un bestseller al Europei a fost şi pentru mine o revelaţie. Mă bucur că am recuperat-o.
■ Sunteţi o femeie frumoasă. V-a ajutat asta în viaţă?
■ Nu m-am considerat frumoasă, ci interesantă. Dacă aş fi apăsat prea mult pe această acceleraţie aş fi fost dezamăgită pentru că felurile de frumuseţe sunt atât de multe şi de diverse încât, dintr-o lăcomie pe care o am într-un fel – apropo de rolul principal, m-aş fi lăsat afectată de tot felul de neputinţe. Căci nu poţi fi frumoasă totdeauna. Există, în mod sigur, un fel de frumuseţe subtilă pe care l-am văzut la toate marile actriţe, la marile profesoare. Şi cred că acolo vreau să ajung. E un fel de frumuseţe care vine din înţelegere şi care e atât de cuceritor! Toate aceste persoane care aveau 70 de ani, 90 de ani şi erau de o frumuseţe unică, se înţelegeau atât de bine cu cei din urma lor încât ceea ce numim foarte grăbit “frumuseţe de ecran”, de pildă, rămânea în urmă. E o capcană pe care am învăţat-o la tinereţe. Televiziunea îţi spune că, la un moment dat, “ţii la prim-plan” şi după aceea... “nu mai ţii”. Nu, este o restricţie a televiziunii locale româneşti, în care parcă nu există femei de 60 de ani, ca Oprah. E ca şi cum vârsta înţelegerii noastre vizuale s-ar opri pe la 35 de ani. Şi nu e aşa. Pur şi simplu am smuls din rădăcină şansa şi surpriza unei expresivităţi care nu trebuie să fie numai decorative, ale unor femei care au şi 45 şi 50 de ani şi 60 de ani. Femei a căror strălucire deocamdată o recuzăm. Sper să ajungem la deschiderea în care să ştim să o punem în valoare. Aştept acest moment.
■ Aveţi o distincţie aparte. Investiţi, în egală măsură, în bibliotecă şi în dressing?
■ Aş vrea să fac asta. Da, aş vrea să pot! Dar nu pot totdeauna. Şi când trebuie să aleg, aleg întâi biblioteca. Nu e deloc un orgoliu cultural sau o poză socială în ceea ce spun. Aleg lucruri bune şi clasice când e vorba de dressing, ca să câştig un an-doi purtându-le, timp în care să compensez cumpărând literă pe hârtie.
■ Aţi fost vreodată săracă? Într-atât încât să vă sperie ziua de mâine?
■ Nici acum nu sunt bogată. Nu am fost ceea ce se cheamă “sărac”. Mă sperie asta. şi cred că primul lucru pe care un intelectual trebuie să-l evite toată viaţa este un mod de sărăcie sub limită. Eu cred că sărăcia sub o anumită limită te constrânge la compromisuri. şi dacă nu la compromisuri, la o îngustare a atenţiei, a valorizării de sine.
■ Dacă doar aţi scrie aţi ajunge la o sărăcie sub limită?
■ Da, categoric. Mi-aş dori să pot să fac numai asta – să scriu. Am fost foarte atentă la toţi autorii care trăiesc numai de pe seama scrisului. Dar am înţeles totuşi că, sub această libertate a trăirii doar din scris, au o frică pe care eu nu aş putea să o stăpânesc – aceea de a nu ajunge la o sărăcie disconfortabilă.
■ Pentru a scrie aţi călătorit foarte mult. De unde bani?
■ Am călătorit numai din banii proprii. Nu sunt un om cu un cont gras Sunt o persoană oarecum vulnerabilă pentru că nu are rezerve în bani. N-am putut să le fac. Tot ce aş fi reuşit cumva să agonisesc am dat pe călătorii. Şi aşa o să fac totdeauna.
■ Poate că, privit din afară, pare fascinant, iar unii îşi imaginează că aţi ales întotdeauna hoteluri de cinci stele, că aţi călătorit doar la business-class...
■ Nu, nu am călătorit niciodată la business-class, dar am stat în hoteluri bune pentru că, pentru mine, scrisul înseamnă şi confort. Înseamnă să nu mă gândesc dacă sunt furnici pe terasa hotelului oriental, pentru că asta m-ar constrânge să nu mă mai gândesc la nimic altceva.
■ Plus că “stelele” noastre diferă de stelele lor.
■ Da, e adevărat. Din păcate nu sunt o persoană care pleacă cu cortul. Mi-a plăcut deşertul şi îmi place mult să mă întâlnesc cu natura, dar nu în fuziuni exagerate şi totdeauna sub siguranţa că mă pot întoarce într-un hotel bun sau într-o casă confortabilă. Îmi place ca aventura în natură să fie limitată şi pregătită. Dacă cineva m-ar constrânge la o astfel de experienţă cu lungă durată nu ştiu dacă aş rezista.
■ Dacă ar fi să vă treziţi mâine cu portul acela tradiţional, care vă ascunde părul, care vă ascunde faţa, aţi putea trăi într-o asemenea realitate, într-o altfel de tradiţie?
■ Nu, cred că nu. Am înţeles această realitate, dar nu am putut să mi-o asum. E o diferenţă. Câtă vreme gândeşti în altă limbă şi ai “convingerile de risc”, aşa cum le numesc eu – convingerile din situaţiile de criză sunt altele decât ale acelor femei cu văl, atunci nu-i decât o suprapunere în tot ce ai înţeles, nu e o asimilare de profunzime. Şi aş trişa, e clar!
■ Ce înveţi, ca femeie, de la o alta care nu are un decolteu adânc?
■ La suprafaţă înveţi altfel de tactici de seducţie. Femeile cărora li se văd numai ochii au un mod atât de exersat şi de intim de a se face admirate! Am probat asta şi m-a uluit. Apoi, într-un strat mai profund, înveţi să fii foarte atent la tine. Ceea ce noi, în europocentrismul nostru, aproape am uitat şi nici nu mai exersăm. Vrem atât de mult să fim la modă, să fim eligibili, să fim în ritm cu ceea ce se cere şi să fim adaptabili şi competitivi, încît aproape că nu mai ştim ce se întâmplă cu noi!
■ Dacă ar fi fost să întâlniţi un bărbat dintr-o altă cultură şi să vă îndrăgostiţi, ar fi putut fi “un drum lung”?
■ Nu cred. Nu. Pe toţi bărbaţii de altă cultură pe care i-am întâlnit i-am contrariat. Şi acest lucru a fost încă o probă a faptului că aş trişa dacă aş îndrăzni să cred că am asimilat total o altă cultură. Asta a fost prima oglindă – m-am întâlnit cu foarte mulţi bărbaţi de toate condiţiile, de toate convingerile şi m-am văzut în oglinzi întoarse. Ar fi fost doar o chimie de scurtă durată.
■ În calitate de manager aţi stat la masa negocierilor cu foarte mulţi bărbaţi importanţi. Când o femeie întinde mâna către un bărbat, există încă prejudecata că “e femeie”? Trebuie să porţi pantaloni într-o lume a bărbaţilor?
■ Nu cred că o femeie trebuie să poarte pantaloni în lumea lor. Abia acolo începe cedarea – când te deprinzi să porţi pantaloni doar ca să îţi amendezi feminitatea. Bărbaţii cei mai liberi în convingeri şi mai încrezători în puterea şi în voinţa unei femei sunt cei care privesc femeile cu feminitatea lor veritabilă – cu tocuri, cu fustă, cu părul aranjat. Foarte multe femei-manager şi femei de succes se uită mai puţin în oglindă decât celelalte. Şi e păcat! Că nu de aici vine problema.
■ Dar dicţionarul ne amendează. O femeie e “jurnalist”, “medic”, “manager”...
■ Aşa e. Această masculinizare a profesiei e ceva cu care trăim. S-ar putea să fie perpetuă. Eu cred că nu ar trebui să ne revolte asta. Este o etichetă şi atât.
■ Scrieţi la computer sau de mână?
■ Şi la computer, şi de mână. Depinde. De pildă, dacă scriu un episod cum a fost acela al morţii mamei lui Omar, din “Omar cel orb”... l-am scris de cinci ori, numai de mână. Nu puteam altfel. Sau, când în “Demonii vântului” l-am omorât rapid pe guvernator. L-am şi bocit! Până la urmă, după ce l-am omorât mi-a fost milă de el că a trăit atât de puţin. Asta nu puteam să fac pe tastatură. Dar, când vorbeam de toţi ceilalţi îmbogăţiţi de sistem şi de revoluţie, de după anii ̕90, într-o ţară din est... a mers pe clape.
■ Paginile scrise de mână sunt păstrate undeva acasă? Sau le aruncaţi periodic, după ce cartea e tipărită?
■ Nu pe toate. Pe unele le păstrează soţul meu, care este foarte interesat de schimbările de literă, de pildă – dacă scriu spre dreapta sau spre stânga, dacă literele sunt mai grase sau mai ascuţite, mai mici sau mai mari. Există câteva salvate, de altele mă despart. Oricum trăim într-o casă burduşită de hârtii şi asta mă obligă să fiu mai radicală.
■ Scrieţi frumos? Ca formă...
■ Nu, pentru că având ochelari... scriind cu ochelari tot timpul – asta cumva anulează ideea de caligrafie. Dar, când mă uit peste umăr, sunt situaţii în care îmi dau seama din scris dacă eram obosită, dacă eram îndârjită. Asta da, sunt nişte fişe de temperatură, de autoevaluare, de introspecţie.
■ Stelele spun despre cei născuţi pe data de întâi că sunt “puternici, independenţi, că au vocaţie de lider, că au inventivitate, ambiţie şi oroare de rutină”. Cum mai sunteţi?
■ Eu cred că fac parte din categoria celor care sapă tunelul şi după aceea vin ceilalţi. şi cred că aşa am rămas. Uneori am mici tresăriri, că mă întreb “iarăşi să fac asta?! Nu pot să mă duc şi eu pe un tunel pe care l-au făcut deja şi eu să pun podoabele?!”. Dar nu. Se pare că e un soi de adamism al acestei cifre cu care e mai bine să te împrieteneşti decât să o refuzi. şi aşa am făcut. Asta e! Trebuie să sap tunelul.
■ Şi cât de greu vă e, de aici înainte?
■ Păi nu ştiu, că o întâmplare nu seamănă cu cealaltă, tocmai asta e promiţător – că uneori sapi kilometri de tunel şi nu găseşti nimic. Atunci se dovedeşte dacă eşti puternic sau nu, dacă te jeleşti după cât ai săpat şi ai obosit. Alteori faci o groapă mică şi, dintr-o dată, găseşti.
■ Care a fost cea mai frumoasă comoară pe care aţi descoperit-o?
■ A fost aceea a lumilor posibile din cărţi. O comoară care nu s-a terminat şi pe care sper să o am toată viaţa mea. Niciodată lumile din cărţi nu seamănă. Şi nici nu cred că sunt epuizabile. Eu cred că vieţile noastre sunt limitate, dar vieţile suprapuse din orice fel de carte sunt atât de multe încât nu o să le acoperim niciodată.
■ În procente – cât la sută trăiţi în realitate şi cât la sută în ficţiunea din cărţile Dvs.?
■ Ooo, trăiesc foarte mult în realitate. Şi abia la sfârşitul zilei este un soi de gimnastică secretă... să mă retrag... De foarte multe ori nu pot să mă ridic de la sol. Sunt o persoană eficientă şi lucidă. Tocmai asta e paradoxal pentru unii – că par orientată în context, dar există o zonă anume, care e chiar ca o decolare de avion, ca o teleportare. Uneori nu reuşeşte. Un zgomot fin sau o zgârietură în aer te aduc cu brutalitate de unde ai plecat. Dar atunci când reuşesc să rămân, să planez în zona liberă şi foarte a mea, abia atunci cred că pot să termin o carte.
La taclale cu idolii
■ Aţi terminat o carte, de curând. Despre ce este vorba?
■ Este o carte de teorie, am lucrat doi ani şi jumătate la ea. Este o carte de media, nu e destinată numai studenţilor. O carte pentru care nu a trebuit să decolez, ci, dimpotrivă, să rămân foarte ancorată. Uneori tot acest exerciţiu de ridicare de la sol îmi crează capricii, pentru că atunci când nu trebuie să eşapez în niciun fel realitatea şi-mi vine să o fac, nu e în regulă. Nu poţi să scrii despre talk-show-ul de televiziune gândindu-te la nemurirea sufletului. E catastrofal!
■ Ce schimbă cartea Dvs.?
■ Explică, în primul rând, că talk-show-ul este un format total, cu aparenţă de lejeritate, de familiaritate, cu o emergenţă mai mare decât are, de fapt. Toată lumea crede că improvizezi, ca la jazz, că te aşezi la pupitrul de moderator şi uneori spui ce ai chef pentru că emisiunea trece şi trebuie să fii carismatic. Dar asta este o aparenţă sub care stau foarte multe premeditări. De fapt, orice talk-show bun e un joc reglementat, un protocol al dispozitivului mediatic, cu foarte multe condiţionări. şi cu cât le ştii mai bine şi le înţelegi, cu atât vei fi mai profesionist. Şi vei putea să îi dai celui de acasă, din faţa televizorului, această aparenţă spumoasă de spontaneitate, de colocvialitate, de conversaţie. Cartea pe care am scris-o acum se cheamă “La taclale cu idolii” – priveşte talk-show-ul european, american, dar şi românesc, în secvenţele importante – pentru partea românească, cele de după decembrie 1989. Cred că originalitatea acestui studiu vine din două perspective de interpretare – o investigaţie constructivistă, după noile metode occidentale de cercetare şi una pe care o râvnesc de mult şi pentru care m-am pregătit aproape 15 ani – punerea talk-show-ului sub un releu ceremonial, o grilă a antropologiei media. Cred că deja tot ce înseamnă media în momentul ăsta este o structură de interfaţă, de interstiţiu, pe care nu o mai poţi privi numai semiotic sau sociologic, sau semiologic, ci trebuie să pui acolo din toate. Şi din hermeneutică, dar, mai ales din antropologie. Sunt lucruri care se ocupă de om, în oate manifestările lui. Talk-show-ul asta face – valorifică o prezenţă la televizor. Gestual, ca voce, ca atitudine. Ceea ce lipseşte este un punct de vedere al antropologiei, peste ritualul mediatic. şi cred că asta am încercat să descifrez.
■ Pe site-urile care ajută studenţii să treacă de sesiune sunt postate şi cursurile Dvs. Aţi intrat vreodată să le vedeţi?
■ Da, am văzut şi eu. Uneori le-am întâlnit şi în unele teze de disertaţie sau de licenţă. Nu mai aveau paternitate, studenţii nu citiseră cărţile direct de la sursă, ci descărcaseră referate de pe internet, în care multe nu mai aveau amprentă auctorială, erau ale tuturor. Eu îi trimit cu răbdare şi înţelegere să le confrunte şi să vadă ce luat cu copy-paste.
■ Vă temeţi că şi această carte va ajunge pe site-urile de referate?
■ Nu, într-un fel este şi o dorinţă să ajungă. Înseamnă că ea a devenit utilă. Tinerii care fac asta ori nu vin în profesie niciodată cu adevărat, ori se trezesc, au un moment de branşare la jurnalismul adevărat.
■ Scrieţi fără a vă promova într-un fel anume. De ce vinde Daniela Zeca?
■ Îmi place să cred că sunt un autor vândut exact pentru acea dorinţă pe care am avut-o de la 13 ani – că uneori pot să spun lucruri pe care oricine ar vrea să le spună, dar constată că nu e atât de uşor, că nu îi e atât de la îndemână. ţin foarte mult la cititorii mei, cred că suntem datori cu o reală gratitudine pentru un om care, necondiţionat, alocă din bugetul şi timpul lui ca să citească 200 de pagini.
■ Eu cred că, poate, inconştient, puştoaica aceea de la 13 ani a scris o carte bună. Destinul Danielei Zeca Buzura. Dacă ar fi s-o întâlniţi pe Daniela cea mică, i-aţi spune că a meritat?
■ Da, dacă aş putea să o întâlnesc cu o detaşare care să-mi servească, pentru că acum nu o am, cred că aş putea să îi spun un cuvânt bun. I-as spune “ăsta-i drumul, mergi pe el!”.
■ Ce le spuneţi oamenilor care vă cumpără cărţile, care vă ţin în bibliotecă, oamenilor care revin la anumite pagini pentru că i-aţi inspirat... Oamenilor care nu au îndrăznit să vă oprească pe stradă sau, poate, nici nu ştiu cum arătaţi?
■ Am avut această încercare de dialog, uneori izbutită, pe reţelele de socializare. Deşi cititorii nu sunt pe Facebook. Dar cei care sunt au avut întrebări atât de umane şi de pertinente! Două dintre cărţile mele au pagină de Facebook. Pagini pe care nu le-am făcut eu – pe una nici nu pot să intru pentru că nu ştiu cine a editat-o. Pagina lui “Omar cel orb” a făcut-o Cipriana Barna, integralistă de 10, de la Litere din Iaşi şi tot ea o şi gestionează. Eu doar mă uit cu mare încântare că Omar are pagină de Facebook.
■ Vă recitiţi cărţile?
■ Nu pot. Când încerc, mi se pare că sunt atât de puţin faţă de ce am vrut să fie încât nu suport! şi pentru asta îmi menajez impulsul că următoarea carte, de fapt, e cea mai bună. Faptul că nu imi pot reciti cărţile are un singur plus, acela al nădejdii că următoarea va fi ce-am vrut să fie.
■ Care va fi următoarea?
■ Am un roman în lucru, poate va fi gata la toamnă. E un roman care nu are de-a face cu spaţii exotice. E un roman despre noi – despre România, despre Bucureşti.
■ Dar o carte despre Dvs. ar vinde?
■ Nu cred că aş putea să o scriu. Nu mă împac cu această limită. În clipa în care încep să vorbesc la persoana întâi mă blochez şi mă ruşinez şi nici nu mi se pare interesant.
■ Aţi putea fi sinceră până la capăt, în carte?
■ Da, dar nu cred că ar interesa pe nimeni.
■ Ce titlu i-aţi da?
■ Nu m-am gândit serios... Deşi, în urmă cu zece ani am făcut încercarea de a găsi un titlu. S-ar fi putut numi “Soare pe zăpadă”. Dar am abandonat şi titlul ăsta!
Citește pe Antena3.ro
