Elitele româneşti, în viziune pariziană

ROMĂNIA LA PARIS ● Tranziţia noastră, în dezbatere europeană
Ultima apariţie a editurii pariziene l’Harmattan este "La Roumanie post 1989". Istoricul Catherine Durandin sintetizează portretul elitelor româneşti prezentat, în amintita carte, cititorilor francezi.

ROMĂNIA LA PARIS ● Tranziţia noastră, în dezbatere europeană
Ultima apariţie a editurii pariziene l’Harmattan este "La Roumanie post 1989". Istoricul Catherine Durandin sintetizează portretul elitelor româneşti prezentat, în amintita carte, cititorilor francezi.

• Jurnalul Naţional: În mediile ştiinţifice sînteţi apreciată ca unul dintre cei mai buni specialişti în istoria României şi relaţiilor ei euro-atlantice. De unde acest... interes?

Catherine Durandin: Interesul meu pentru România este foarte vechi, cu începuturi în studiile mele de istorie de la finele anilor ’60. Trăiam atunci într-o ambianţă marcată de De Gaulle prin deschiderea către URSS şi Europa Răsăriteană. Am făcut studii de istorie la Sorbona şi am fost sedusă de cursurile de română de la Institutul de Limbi Orientale predate de Alain Guillermou. Am obţinut o bursă pentru un stagiu de limbă pe timpul verii lui 1967, la Sinaia... Descopeream cu pasiune, în cursurile ce ni se ţineau, o ţară comunistă, foarte naţionalistă, un gen de propagandă emfatică. Şi-am vrut atunci să înţeleg: cum poţi trăi într-un asemenea sistem, în această lume închisă? Mă întrebam ce poziţie aş fi adoptat dacă aş fi fost româncă!?! Exilul? Am revenit apoi în fiecare an în România pentru cercetările de doctorat. La Bucureşti, oraşul pe care l-am iubit şi îmi place încă. M-a tulburat apoi decembrie 1989 şi am revenit la Bucureşti în timpul alegerilor din mai 1990. Am cunoscut, prin urmare, extraordinarele seri de discuţii, de cîntece, de "Jos comunismul!", Piaţa Universităţii. Am participat la reuniunile Grupului de Dialog Social din Calea Victoriei. Iar din 1990 încoace încerc să analizez modalităţile de dezvoltare, mutaţiile şi să sesizez povara memoriei, istoriile complicate de viaţă.

• Cinism sau tragedie interioară?

De ce a pierdut atît de repede România capitalul de simpatie francez dobîndit în decembrie 1989 ?
România – la modul dramatic şi sumbru al răsturnării lui Ceauşescu în decembrie 1989 – a emoţionat Franţa. Contrastant cu speranţa de reformă ce-o reprezenta Gorbaciov, după 1988, Ceauşescu apărea în presa franceză ca un monstru – Dracula din Carpaţi. Curajul tinerilor revoltaţi, Piaţa Universităţii au fost apreciate. Prea repede apoi au apărut îndoielile. Jurnaliştii trimişi pe teren au înţeles că fuseseră manipulaţi, că realitatea unei lovituri de stat fusese ascunsă printr-o enormă minciună... Iar compasiunea şi simpatia s-au preschimbat în suspiciune.

• Cine erau aceşti oameni, Iliescu şi echipa sa?

Mai mult încă, procesul şi execuţia lui Ceauşescu fuseseră îngrozitoare. Secvenţele cu Elena Ceauşescu strigînd să nu fie legată au şocat. Nu era simpatie pentru Ceauşeşti, ci jenă şi dezgust faţă de asemenea execuţie. În ceea ce mă priveşte, am fost extrem de surprinsă să văd instalîndu-se în vîrful puterii nişte oameni care deţinuseră funcţii însemnate înainte de 1989.    

• Cum aţi "portretizat" dvs. în cartea  "La Roumanie post 1989" elitele noastre actuale?

România n-a cunoscut epurarea post-1989. Dar o schimbare de limbaj s-a impus: în 1990, democraţia liberală şi economia de piaţă au alcătuit o nouă limbă de lemn. Cum evoluează o societate care în 1989 accepta discursul naţional-comunist al lui Ceauşescu, iar din 1990 jură doar pe valorile democraţiei liberale? Problema elitelor postcomuniste constă în această fractură care presupune mult cinism... sau tragedie interioară. Istoria generaţiilor născute sau formate după 1989 este desigur diferită. Ele n-au cunoscut această conversiune, sinceră sau forţată. Sînt libere.            

• Cum s-au "conservat" şi protejat unele pe altele elitele manageriale, culturale şi politice?

Nu cred că elitele post-1989 au avut nevoie să se "protejeze". Erau complice unele cu altele. Rupturile – cea a FSN în 1992 – care-i opun pe Iliescu şi Roman s-au produs din ambiţii şi dezacorduri interpersonale. E interesant şi semnificativ astăzi că PSD şi PNL puteau să se înţeleagă... Sînt istorii de familie! Toată generaţia de personaje politice etc ... între 50 şi 70 ani iese din aceleaşi facultăţi de dinainte de 1989. Majoritatea au beneficiat de stagii în străinătate: burse Marshall Fund şi altele. USAID a lucrat bine la adoptarea metodelor de gestiune occidentală de către aceste reţele. Foştii deţinuţi politici, foştii liberali sau ţărănişti din 1945 sînt astăzi foarte puţini şi foarte în vîrstă.

Intelectualii şi puterea

• Ce explicaţii aveţi pentru relaţiile intelectualilor români (scriitori, artişti, universitari) cu politicul înainte şi după 1989, comparativ cu mediile similare din Cehia, Polonia ori Ungaria?

Mi se pare că intelectualii au avut un rol minor în România înainte de 1989 sau că au fost siliţi să se exileze. Nu a fost un caz 1956 la modul unguresc, nici un 1968 ca în Cehoslovacia, nici anii 1980 în maniera Walesa din Polonia. Intelectualii rămaşi în România au avut un rol important după căderea regimului, între 1990 şi 1996. Ei au animat mişcările de reflecţie şi acţiune în jurul unor reviste precum 22 şi Dilema. Ei au tradus textele liberalismului politic  în română. Apoi şi-au găsit un loc în talk-show. Dar, încadrată în economia de piaţă, după 2000 viaţa intelectuală s-a banalizat. Se descurcă fiecare cu editorii şi televiziunile.    

• În general, defectele societăţii româneşti (implicit ale elitelor sale) sînt puse în contul moştenirii comuniste. De ce acei 40 de ani de "tranziţie spre comunism" să fi avut un atît de mare impact în mentalul românesc?

Lunga istorie a secolului al XX-lea şi anii comunismului din România explică situaţia post-1989. Momentele de veritabilă dezbatere democratică au durat puţin: anii 1920-1938. Pe deasupra, societatea românească era caracterizată de marea distanţă între oraşele strălucitoare, cosmopolite (cu o importantă burghezie evreiască, precum la Iaşi) şi ruralul evoluînd în propriul spaţiu şi timp. Comuniştii au vrut să construiască o societate omogenă, distrugînd prin colectivizare specificitatea satelor. Diferenţele au fost negate, trecute sub uitare. Reapar astăzi cerîndu-şi dreptul la cuvînt (precum tema Holocaustului). Dar educaţia anilor comunişti a lăsat urme comune întregului bloc socialist. Mentalităţile colective sînt alcătuite din straturi şi repere foarte compozite. O dezarticulare ce alcătuieşte bogăţia extremă a identităţilor româneşti actuale. Fără îndoială, această strălucire a reperelor este înfăţişată cu cel mai mare talent de tînăra cinematografie românească.   

Temă de cercetare – România

Istoricul Catherine Durandin este profesor la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris şi expert la Ministerul Apărării din Franţa, fiind pasionată de epoca "Războiului Rece". Dintre lucrările sale de referinţă menţionăm: "CIA în război" (Grancher, 2003), "România, o capcană?" (Hesse, 2000), "Bucureşti, memorii şi plimbări" (Hesse, 2000), "Trădarea românească" (L’Aube, 1996), "Istoria românilor" (Fayard, 1995), "Istoria naţiunii române" (Complexe, 1994), "Ceauşescu, adevăruri şi minciuni despre un rege comunist" (Alvin Michel, 1990).