Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Igor Bergler este cel mai vândut autor român de după Revoluţie. Prima sa carte, „Bibila pierdută”, a depăşit 130.000 de exemplare, iar noua sa carte, Testamentul lui Abraham, ar putea doborî acest record. Autorul este la fel de apreciat şi în străinătate. Aproape 30 de ţări au cumpărat drepturile pentru a publica prima sa carte, printre care şi edituri prestigioase din Statele Unite.
Ce descoperim în Testamentul lui Abraham? Ce mai face profesorul Charles Baker?
E mai spectaculoasă această carte decât prima, deşi nici “Biblia pierdută” nu suferea de vreo lipsă în sensul acesta. E mai groasă în primul rând, are cu 200 de pagini mai mult şi atunci am putut să ne desfăşurăm mai amplu. Cert e că oamenilor le place foarte tare şi avem nişte feedbackuri de-a dreptul uimitoare. Agenţii şi editurile care au luat deja „Biblia pierdută” şi citesc acum „Testamentul lui Abraham” spun că le place foarte mult. O vor şi pe aceasta.
Chiar voiam să vă întreb cum decurg dicuţiile cu editurile din străinătate. Ştiu că încercaţi să intraţi pe piaţa din America, dar şi pe cea din Italia la prestigioasa editură a lui Umberto Eco.
La nave di Teseo a fost înfiinţată de Umberto Eco. A fost o editură creată de el împreună cu alte nume mari din Italia pentru cărţile lui, în primul rând, pentru că se săturase de Bompiani. Aceşti oameni şi-au propus să nu publice literatură de proastă calitate chiar dacă se vinde. E onorant să fii invitat de La nave di Teseo şi mai ales să-ţi plătească să-ţi cumpere cartea. Este excepţional. Înainte de La nave di Teseo, cărţile mele s-au vândut în mai multe ţări, 15 au fost cu Italia. Şi recent am primit o veste şi mai bună. O editură foarte mare de limbă spaniolă care face parte din grupul Penguin Random House tocmai a cumpărat cartea pentru Spania şi pentru toată America latină. Din Mexic până în Peru, din Chile până în Argentina, din Uruguay până în Venezuela. Iată că am adăugat la cele 15 ţări încă vreo 12. Ne apropiem de 30 de ţări în care am vândut cartea pentru publicare.
De ce credeţi că alţi scriitori români nu reuşesc să ajungă cu romanele în străinătate? Este ceva ce ţine strict de scriitură şi de valoarea cărţii sau şi de echipa pe care o are un scriitor în spate?
Nu aş vrea să vorbesc despre alţii. Mai ales despre scriitorii români nu vorbesc în general. E foarte greu să ajungi în afară. Aceste e adevărul. Trebuie să te baţi singur. În primul rând trebuie să-ţi găseşti un agent, ceea ce e foarte greu. Eu am avut noroc. Gândiţi-vă că o agenţie mare cum e Tridentul care mă reprezintă pe mine pentru „Biblia pierdută” primeşte câteva mii de mailuri pe zi. Ei au peste 50.000 de mailuri noi pe lună, 50.000 de titluri noi pe lună. Sunt o mână de oameni acolo. Dacă unul scapă un pix pe jos, pierde 100 de mailuri. În primul rând e foarte greu să ajungi să te vadă, după aceea trebuie să-i stârneşti interesul dintr-o scrisoare de câteva rânduri. În afară de faptul că trebuie să ai o carte bună, trebuie să ai şi un noroc absolut incredibil să te vadă. Dacă e o carte bună, ea va merge mai departe. Trebuie să fii obişnuit cu refuzuri. Autorul român trebuie să ştie că trebuie singur să se lupte pentru succes. Şi avem o şi o problemă de limbă. Trebuie să faci eforturi de a o traduce în engleză, dar nu poţi să faci traducerea, aşa cum se crede, cu un nenativ, cu un traducător neprofesionist. Englezul - editorul sau agentul - nu-şi pune problema că tu eşti din altă ţară şi că ţi-ai găsit un traducător care ştie engleză aproximativ. Pe ei îi interesează să sune ca o carte pe care să vrea să o deschidă. Ceea ce e extrem de dificil. Concurenţa e enormă. Dacă reuşeşti să treci de asta, mai rămâne să le placă şi cartea. Ceea ce e şi mai greu. E un drum imens, refuzuri peste refuzuri. Te demoralizează, dacă n-ai nervii tari.
Citește pe Antena3.ro
Debut la 45 de ani
Ştiu că aţi studiat regia de film, marketingul. Cum aţi făcut pasul spre scrisul de cărţi? Cum v-a venit ideea să-l creaţi pe Charles Baker?
Au venit natural. Te tot învârţi în zona asta a filmelor, literatură, teatru, arta spectacolului, naratologie, toate lucrurile pe care le-am făcut. La un moment dat m-am întrebat unde e până la urmă locul meu. Eu mi-am căutat foarte mult timp locul şi sunt un debutant târziu, la 45 de ani. Alţii încep de la 20, dar eu în timpul acesta am făcut foarte multe lucruri. Publicitate, filme, teatru. Căutându-mi locul am zis până la urmă că acesta trebuie să fie locul meu. Tot ce ai învăţat, tot ce ai adunat trebuie undeva să se vadă. Cred că în cărţi se vede. E şi mai uşor decât cu filmele. Financiar, e mai puţină lume implicată, la film trebuie să găseşti producători. Aici eşti tu cu tine însuţi.
Găsim foarte multe referinţe culturale şi literare în cărţile dumneavoastră. Se vede că sunt informaţii bine documentate, nu sunt aruncate la grămadă. Vă place partea de documentare? Cât de grea este?
Îmi place foarte tare. Aş prefera să nu fac, dar nu am încotro. Cercetând şi săpând ţi se schimbă şi cartea. Chiar dacă înainte ai un plan narativ, un fir al poveştii, aflând lucruri noi din ce citeşti şi povestea se duce în altă parte. Mi s-a întâmplat şi la „Biblia pierdută”, şi la „Testamentul lui Abraham”. Lucrurile pe care le-am aflat m-au obligat să duc povestea într-o altă zonă. Cercetarea este şi nu este anevoioasă. Aş zice că este mai degrabă costisitoare. Iarăşi există o prejudecată, că ce mare lucru, te pui să scrii o carte, ce te costă. Păi costă foarte mult. Cele personale în care îţi aşterni gândurile poate că sunt mai ieftine, dar o carte de soiul acesta, mai ales dacă faci o cercetare serioasă, nu din Wikipedia, costă mult. Trebuie să mergi în biblioteci, să cauţi manuscrise vechi, complicate, îţi trebuie abonamente. Eu am fost în ţările despre care scriu, m-am documentat serios la faţa locului, am trecut prin peripeţii la limita infarctului. De exemplu, despre Lincoln am găsit o carte care descrie zi de zi ce a făcut, oră de oră. Atât cât au putut să reconstituie. Am citit-o oră cu oră. Acolo te ia cu ameţeală. Trebuie să ştii mai multe lucruri decât ştie cititorul.
Îmbinaţi foarte mult istoria cu ficţiunea. Şi umpleţi prin cărţile dumneavoastră anumite goluri, ne daţi o variantă probabilă. Aţi avut feedback şi de la specialişti, istorici poate?
Este o observaţie excepţională. Exact asta fac. E foarte multă istorie reală. Îi încurc foarte mult pe unii cititori care se întreabă care e adevărul, unde e adevărul. Am primit din Italia de la cea care îmi traduce cartea în italiană un mesaj în care mă întreabă cât e adevăr, că e nedumerită. Asta e grozav la o astfel de carte. Să o faci atât de bine încât cititorul să fie dus de nas şi să-şi imagineze că absolut tot ce faci tu e realitate. E ficţiunea perfectă, dar să fie şi spectaculoasă în acelaşi timp.
E multă incompetenţă şi multă prostie
Este şi multă teorie a conspiraţiei şi că vorbim de acest lucru vă invit puţin în lumea reală. În România trăim conspiraţii programate sau ce vedem în jur este doar incompetenţă?
Am zis că nu scriu cărţi despre ce se întâmplă acum. Mai ales despre România, pentru că orice eveniment istoric are nevoie de timp ca să înţelegi de fapt ce a fost cu el. Da, e multă incompetenţă şi multă prostie. Nu numai, e şi rea-credinţă. Sunt metehnele tradiţionale ale României. Dacă te uiţi în istorie, aşa am fost tot timpul. De când este România modernă, a fost permanent jocul acesta între necinste, minciună şi oameni nepregătiţi, deşi am avut momente de la 1848 încoace când câteva generaţii au reuşit să modernizeze România, dar alea s-au pierdut demult.
Aş vrea să lămurim o controversă. Aţi fost de multe ori acuzat sau criticat că îl copiaţi sau imitaţi pe Dan Brown. Cum le răspundeţi celor care vă critică?
E inutil să mai şi răspund. Cine zice asta fie nu m-a citit pe mine, fie nu l-a citit pe Dan Brown. Fie n-are discernământ, nu are capacitatea să înţeleagă. Nu numai că nu îl copiez, dar îl iau peste picior. Cum se zice în limbaj colocvial chiar fac mişto de el. Pavel Şuşară care este printre primii mei cititori şi unul dintre cei mai mari susţinători ai mei, mare critic de artă, a şi spus: e o carte în răspăr faţă de scrierile lui Dan Brown şi este exact o parodie imensă. Nu numai faţă de Dan Brown, pentru că apar atâţia scriitori, sunt atâtea referinţe cum bine aţi zis. Inclusiv Umberto Eco este luat peste picior, care e unul dintre intelectualii mei preferaţi. Personajul principal, Charles Baker, îl sună la un moment dat la telefon. Nu are nicio legătură cu Dan Brown. Asta a fost la început pentru că li s-a părut că prima copertă de la „Biblia pierdută” semăna cu tăietura din „Codul lui Da Vinci”. Lucru pe care l-am făcut special. De altfel se şi face referire la profesorul lui Brown, tot în cheie parodică. E un profesor care suferă de claustrofobie, eu nu sufăr, spune Charles în „Biblia pierdută” pe la începutul cărţii.
Cu referire la Robert Langdon.
Exact. Tocmai, este parodie. Ori când eşti parodic trebuie să faci nişte referiri la modelul pe care îl parodiezi. Suntem în interiorul unui gen pe care nu l-a inventat Dan Brown şi nici măcar el nu este vârful absolut al lui. Până la urmă nu mai poţi să inventezi mare lucru astăzi, în nimic. Cum zicea profesorul meu de estetică: şi leul se hrăneşte cu berbeci dar îi devorează. Eu cred, sper, că am reuşit să-l devorez pe Dan Brown şi pe cei ca el şi să fac o altfel de carte.
Că tot vorbim de Dan Brown. L-am întâlnit pe Dan Brown la Târgul de Carte de la Frankfurt şi la un moment dat a fost întrebat de jurnaliştii din sală dacă este scriitor sau este scriitor de bestselleruri. Aici bestseller având o conotaţie oarecum negativă. Vă întreb şi eu pe dumneavoastră. Cum e cu ideea asta de valoare literară şi bestseller?
Există oameni care zic aşa: cu cât vinzi mai bine, cu atât eşti un scriitor mai prost. Cei geloşi sunt scriitorii rataţi care nu vând deloc şi atunci vin şi îţi spun că totul e comercial. Există rostirea acestui cuvânt comercial cu dispreţ. Adică tot ce e comercial şi se vinde e prost. E o dezbatere lungă pe care nu o putem lămuri aici şi se poate discuta pe tema asta, dar pe logica lor înseamnă că ai valoare cu cât vinzi mai prost astfel încât eşti cel mai mare scriitor dacă nu vinzi nici măcar o bucată. Aici se ajunge dacă împingem logica asta până la capăt. Cine decide valoarea literară? Axiologia în literatură care se dovedeşte după ani să fie greşită sau canonul stabilit de o generaţie nu înseamnă că trebuie să fie valabil la altă generaţie? Unii scriitori sunt uitaţi. Se întâmplă şi asta, să fii depăşit de vreme. Stendhal a fost mare pe vremuri, după părerea mea e un autor pentru femei de serviciu. Fetele care lucrau la casele nobililor francezi, în cămăruţa lor se retrăgeau şi visau la „Mănăstirea din Parma”. Astăzi nu mai poţi citi Stendhal dacă ai peste 10 ani. Este literatură care dispare şi literatură care rezistă. Timpul decide asta plus că se mai întâmplă un fenomen destul de ciudat în lume, dar şi în România, critica profesionistă literară a cam dispărut. Au mai rămas câţiva şi sunt din ce în ce mai neinteligibili după părerea mea.
Este o mare dezbatere în România. Cred că aţi mai fost întrebat. Se citeşte sau nu?
Nu ştiu. Trebuie o măsurătoare pentru asta. Singura măsurătoare care există este vânzarea şi se vinde prost. Probabil că nu prea se citeşte. Şiţi că nu orice carte care se vinde e o carte citită. De exemplu, în cazul lui Umberto Eco pentru „Numele Trandafirului” s-a estimat că, în America, din câteva zeci de milioane de exemplare mai mult de jumătate n-au fost deschise niciodată. Iar dacă se citeşte e mai puţin grav decât crede lumea, dar e mult mai grav decât în alte ţări. Asta din cauză că jumătate din corporaţia României, după părerea mea, este analfabetă. Funcţional sau real. Şi din cauză că şcoala s-a degradat în halul acesta şi din cauză că modelele sunt... vedeţi cine ne conduce. Oamenii ăia n-au citit nicio carte.
Autorul român trebuie să ştie că trebuie singur să se lupte pentru succes. În afară de faptul că trebuie să ai o carte bună, trebuie să ai şi un noroc absolut incredibil să te vadă. Dacă e o carte bună, ea va merge mai departe. Trebuie să fii obişnuit cu refuzuri.
Este literatură care dispare şi literatură care rezistă. Timpul decide asta plus că se mai întâmplă un fenomen destul de ciudat în lume, dar şi în România, critica profesionistă literară a cam dispărut. Au mai rămas câţiva şi sunt din ce în ce mai neinteligibili după părerea mea.
