Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tema, tabu în istoriile bisericești oficiale sau în cel mai bun caz tratată superficial, generează o mirare esențială: cum a devenit crucea - la început simbol al suferinței, al umilinței, al martiriului și al durerii - un stindard al puterii în numele căruia s-a ucis, s-a violat, s-au pârjolit cetăți și civilizații? Până la urmă, cum s-au contopit acești termeni total opuși: împărăția cerurilor cu împărățiile de pe pământ? De aici înainte, cedăm cuvântul distinsului profesor italian Giovanni Filoramo: „Crucea pe care Iisus a murit răstignit, potrivit celei mai umilitoare osânde rezervate de romani persoanelor primejdioase pentru politica lor, s-a dovedit simbolul cel mai pregnant al propovăduirii creștine. Sminteală pentru iudei, dintre care provenea Pavel însuși, nesăbuință pentru păgâni, către care Cristos cel înviat l-a trimis - printr-o viziune - ca să le vestească evanghelia, crucea pe care Iisus a fost răstignit s-a transformat cu timpul într-o expresie a mântuirii dăruite prin moartea sa, în care individul reprezenta umanitatea întreagă. Concentrând istoria pătimirii și a mântuirii aduse de Mântuitorul, crucea simbolizează feluritele chipuri ale lui Cristos și orientează viața credinciosului: Cristos cel care a pătimit, dar și Cristosul cel înviat și biruitor asupra morții și a puterilor răului. Și nu doar atât, ci și taina unirii acestei dimensiuni divine cu cea umană, reprezentată de Iisus”.
„In hoc signo vinces”/„Prin acest semn vei învinge”
Dar cum a ajuns crucea din simbol divin, semn al puterii laice? Și, până la urmă, ce aveau atât de special două linii puse una peste alta într-o epocă a pluralității religioase? „Chiar de la debutul teologiei - apreciază Giovanni Filoramo - s-a reflectat asupra tainei cuprinse în acest simbol. Imaginea unui zeu răstignit pe o cruce, abandonat unei pedepse rușinoase crea perplexitate chiar printre creștini, alimentată și de criticile unor intelectuali păgâni pentru care cel răstignit era ținta zeflemelelor și a ironiilor. Deja spre jumătatea veacului al II-lea apologeți ai credinței ca Iustin Martirul au reinterpretat crucea și crucifixul în perspectiva simbolismului creat de cultura elenistică (crucea, la fel ca litera greacă chi, χ, reprezintă crucea cosmică ce întemeiază și leagă diferitele realități ale universului - a se vedea Cristos Pantocrator). În același timp, în viața cotidiană și în cult, începând cu botezul și sfârșind cu exorcismul - foarte important în epocă -, semnul crucii s-a impus nu doar ca un factor identitar care pecetluia accesul în comunitatea sfinților, ci și ca simbol apotropaic menit să însoțească viața credinciosului. Însă pe termen lung acestei reflecții nu i-a corespuns și o tentativă de reprezentare a crucii. Trofeul în formă de cruce pe care l-ar fi văzut Constantin înainte de bătălia de la Pons Milvius (312), grație căruia a învins în confruntarea decisivă împotriva uzurpatorului Maxentius (potrivit celebrei spuse «In hoc signo vinces»), a fost un pas înainte important și pentru posibilitatea de reprezentare a crucii”. Inclusiv pentru folosirea ei în scopuri războinice, nu?
Labarum-ul, stindardul cu cruce al soldaților lui Constantin cel Mare
„După biruință, împăratul a pus să fie întocmit un obiect în formă de cruce, labarum-ul, care îl va însoți apoi în toate campaniile sale militare. Crucea s-a transformat într-un eficient simbol politic de putere și victorie, după ce inițial era unul al smereniei și morții mântuitoare a lui Cristos. Această evoluție și-a găsit repede expresie și în arta figurativă. Printre cele mai vechi reprezentări, aceea de pe turnul de la Santa Sabina (circa 432) îl zugrăvește pe Răstignit ca neatins de suferință și moarte. Chiar dacă în alte medii, potrivit tipului de cristologie adoptat, tendința dominantă a fost de a accentua dimensiunea lui de om suferind, această străveche tradiție care îl reprezenta pe Răstignit ca biruitor al morții, cu ochii închiși și cu coroana lui Cristos rege, a cunoscut un destin impresionant”. Mai precis? „Faptul e dovedit de istoria demnității regale a lui Cristos și a uzului (și abuzului) politic al acesteia din trecutul recent”. Și așa revenim la primele și cele mai semnificative nedumeriri: Pentru ce și în ce mod crucea, simbol al suferinței și al sacrificiului, a putut să devină simbolul prin excelență al puterii? În ce fel și pentru care motive acest simbol al unei puteri transcendente, al unei împărății care nu este din lumea aceasta, a sfârșit prin a-și întretăia destinul cu puterile politice, devenind un simbol al cuceririi trupurilor și sufletelor?
Un secol scurt și decisiv pentru impunerea creștinismului
„Pentru a răspunde acestor firești întrebări - ne-a explicat Giovanni Filoramo - trebuie să istorisim evenimentele din acel «secol scurt», al IV-lea, care, de la Constantin la Teodosie, în mare între 312 (anul «convertirii» primului) și 395 (anul morții celui de-al doilea), a fost martorul transformării unui grup religios minoritar și persecutat (cel creștin) într-o Biserică de stat. După ce a fost multă vreme persecutată, ea era acum pregătită să-i persecute la rândul ei pe dușmanii din interior (ereticii și disidenții) sau pe cei din exterior (păgâni sau iudei)”. S-a învârtit roata, așa cum se întâmplă de la facerea lumii! „Da, dar Istoria, se știe, nu e magistra, nu învață nimic, nu pretinde să ofere modele de comportament, chei pentru a interpreta prezentul, și cu atât mai puțin pentru a prevedea viitorul. În plus, istoricul poate aspira să înțeleagă mai bine prezentul prin mijlocirea unei reînnoite conștiințe că trecutul pe care îl studiază este cu totul îndepărtat și foarte diferit de actualitate. Acest lucru e valabil și pentru istoria pe care urmează să o povestim. Cu o precizare totuși”. Anume? „Protagoniștii acestei istorii sunt în esență doi: Constantin și Teodosie pe de o parte, și, pe de altă parte, episcopii creștini cei mai reprezentativi, de la Eusebiu și Atanasie la Ambrozie și Augustin. Așadar, reprezentanții puterii politice și ai celei ecleziastice din epocă. În timp ce împărații în discuție nu au avut succesori, continuatorii puterii ecleziastice, după două mii de ani, sunt încă printre noi”.
Biserica, ancoră de fier între secole
Și sunt (încă) puternici. „Forța acestei instituții, capabilă de a dăinui peste veacuri, în pofida transformărilor epocale și a conflictelor dramatice cu feluriții reprezentanți ai puterii politice, ne invită sau mai curând ne constrânge să reflectăm asupra felului în care și-a continuat raporturile cu puterea politică, începând cu acțiunile Bisericii din veacul al IV-lea și cu cele, la prima vedere foarte diferite, ale Bisericii mereu mai papale și mai hierocratice a secolului XXI”. În completare: „Dezvoltarea care a avut loc în acel secol îndepărtat, noua situație în care se găsea Biserica în raport cu vârful puterii politice, căile pe care aceasta, prin cei mai însemnați reprezentanți, le-a folosit - în special în Occidentul latin - pentru a-și normaliza relațiile cu imperiul, toate erau menite să lase urme profunde și durabile în imaginea identitară pe care Biserica o avea față de sine, marcându-i istoria până în ziua de azi”.
Renașterea: episcopii devin egalii principilor
Adevărat poate, dar… „Un pic de răbdare. Când, cu 50 de ani în urmă, Conciliul Vatican II a fost inaugurat, unii dintre catolicii cei mai avizați au interpretat evenimentul ca pe un semn al timpului. Poate se bănuia sfârșitul unei epoci dominate de «Biserica lui Constantin», așadar un tip de Biserică formată după așa-zisul «punct de cotitură constantinian», care a fost legitimată prin Donația lui Constantin și al cărei apogeu a fost în Evul Mediu timpuriu, între Grigorie VII și Bonifacius VIII. Eh, această Biserică și-a început o nouă viață prin figura modernă a «suveranului pontif», în Renaștere, o perioadă în care Biserica stăpânea, deținând o putere temporală, în care papii și episcopii erau principi, având o curte, protejând artiștii și năzuind la un fast egal cu cel al Cezarilor. În sfârșit - conchide Filoramo -, această Biserică a cunoscut noi începuturi neo-temporale cu papi ca Pius IX și Pius XII. «Bunul» papă Ioan XXIII, inaugurând conciliul, părea să-i fi decretat moartea definitivă”.
Citește pe Antena3.ro
De la Biserica lui Petru la Biserica nimicitoare a lui Augustin
Și n-a fost așa, nu? Istoricul italian e prompt (și ușor ironic): „Astăzi ne putem îndoi că lucrurile ar fi stat cu adevărat astfel. Dar problema care trebuie să ne intereseze acum este alta. Ce înseamnă cu adevărat «Biserică constantiniană»? Ce tip de Biserică s-a format efectiv în cursul secolului al IV-lea? Cum a fost posibilă trecerea de la Biserica evanghelică și profetică a lui Simon Petru, umil pescar de oameni, de la Biserica persecutată a martirilor la o Biserică de felul celei a lui Ambrozie și Augustin, care justifica o atitudine coercitivă la adresa ereticilor și a disidenților, invocând recursul la brațul secular pentru a-i converti pe cei care se încăpățânau să nu fie creștini și pentru a-i pedepsi cu asprime pe schismatici? Până la ce punct această evoluție este consecința unei alegeri politice înfăptuite de Constantin mai întâi, apoi de Teodosie, care au văzut în creștinism religia capabilă de a restitui unitatea și soliditatea unui imperiu dezbinat și sfâșiat de lupte interne? Și până la ce punct această evoluție a fost rezultatul unui proces care își are rădăcinile în modul în care creștinismul, încă de la început, s-a situat în raport cu puterea politică? Care sunt personalitățile politice care au jucat un rol determinant în această schimbare? Care sunt forțele care au susținut-o, care sunt forțele care au criticat-o și au încercat să o împiedice?”.
Între două lumi: cetatea cerească și cetatea pământeană
Sarabanda jocului inversat m-a bulversat. Din fericire, Giovanni Filoramo are pregătite și răspunsurile: „De vreme ce nu e cu putință să înțelegem transformările din veacul al IV-lea fără a avea o viziune sintetică a contextului politico-religios în care s-a născut și s-a răspândit creștinismul, precum și o perspectivă asupra motivelor care i-au favorizat izbânda și a celor care au condus la persecuție, vom zugrăvi caracteristicile generale ale lumii religioase imperiale în care s-a propovăduit evanghelia”. Cum arăta, deci, în linii generale, acea lume? „Vorbim despre un context politico-religios foarte diferit de al nostru. Doar dacă-i înțelegem trăsăturile particulare putem să explicăm conflictul dintre Imperiul Roman și mișcarea adepților lui Cristos, care au culminat cu persecuțiile sistematice din veacurile al III-lea și al IV-lea. Comunitatea creștină era un nou tip de comunitate religioasă, cu o identitate aparte ce asigura o coeziune puternică a celor care credeau în Cristos. Vorbim despre o comunitate care trăiește «între două lumi», din moment ce membrii săi se bucură de o dublă cetățenie: aceea adevărată, de natură religioasă, înrădăcinată în cetatea cerească, și cea vremelnică, politică, pământească. Acest statut politico-religios este unul dintre motivele fundamentale ale succesului său dar în același timp și unul pentru care autoritățile politice și intelectualii păgâni au văzut în creștinism un potențial pericol pentru integritatea imperiului ducând, în cele din urmă, la persecutarea creștinilor”.
Cum au ajuns creștinii să-i persecute pe disidenții religioși
În procesul care a dus la formarea unui nou tip de structură ecleziastică, destinul Bisericii imperiale s-a întrepătruns mereu cu cel al imperiului. Nu numai Constantin, ci și fiii săi, mai ales Constantius II, au avut un rol decisiv în acest sens. Dar - și acest aspect trebuie evidențiat - nu toți împărații orientali au susținut creștinismul. Dimpotrivă! Are din nou cuvântul profesorul Giovanni Filoramo: „Restaurarea păgânismului încercată de Iulian - pe care creștinii l-au numit cu dispreț «Apostatul» - nu este o simplă paranteză în istoria unui imperiu cârmuit de împărați creștini. Deși falimentară, tentativa sa de a nimici creștinismul de la rădăcină a pus în lumină radicalitatea înfruntării, ajutându-i, în mod paradoxal, pe episcopi să înțeleagă faptul că unicul mod de a înfrânge păgânismul era să-l elimine”. Ce verticalizare! „Atacul decisiv asupra păgânismului a avut loc sub Teodosie. Dar domnia sa constituie o veritabilă despărțire a apelor și în privința relațiilor dintre Biserică și puterea politică. În acest sens este de preferat să vorbim de «Biserică teodosiană» mai curând decât de «Biserică constantiniană»”.
Căutarea unei ortodoxii unitare
Mai limpede? „Istoria formării și structurării acestui nou tip de Biserică este strâns legată de căutarea unei ortodoxii unitare. În acest punct converg interesele împăraților creștini, de la Constantin la Teodosie, în căutarea unei unități religioase a feluritelor facțiuni aflate într-un continuu conflict doctrinal, dar și interesele episcopilor fideli Crezului stabilit de Conciliul de la Niceea din 325, călăuziți de Atanasie, patriarhul de Alexandria, doritori să înfrângă definitiv erezia ariană sub diversele ei forme de manifestare. Deznodământul acestui proces l-a reprezentat Conciliul de la Constantinopol, din 381, care a fixat dogma trinitară și a impus, grație lui Teodosie, credința ortodoxă biruitoare la Conciliu ca pe un adevăr doctrinar pentru toți supușii imperiului”. Ce-a însemnat, concret, acest „adevăr doctrinar”?
„A ucide în numele lui Dumnezeu”
„O transformare decisivă: pentru prima oară un adevăr dogmatic era impus ca lege de stat și, în consecință, disidența religioasă se transforma în crimen publicum (n.r. - delict public). Acum ereticii puteau fi și era necesar să fie persecutați ca pericol public și ca inamici ai statului. Incriminarea ereticului apare astfel ca un nou și funest capitol din istoria creștinismului, în special în Occidentul creștin”. Din păcate, unul extrem de dens… „Moartea lui Priscillian și condamnarea schismei donatiste ca erezie constituie două cazuri revelatoare pentru această evoluție. Într-un imperiu care își găsise o aparentă unitate doctrinală, ratificată de lege, nu se mai putea concepe existența unei forme religioase alternative ca păgânismul. Persecuția antipăgână, începută, în forme timide și intermitente sub Constantin cel Mare, continuată cu mai mare virulență sub fiul său, Constantius II, a devenit foarte eficientă sub Teodosie”. Ultimele tușe: „Firește, nu toți creștinii au devenit persecutori ai păgânilor, gata să-i elimine fizic pe cei care nu se converteau, însă faptul că s-a putut ajunge la «a ucide în numele lui Dumnezeu» un adversar considerat primejdios era un semn evident al acestei profunde transformări survenite între timp”.
Un erudit în slujba istoriei religiilor
Giovanni Filoramo (n. 1945) este profesor de istoria creștinismului la Facultatea de Litere a Universității din Torino și președintele Centrului pentru Știința Religiilor din cadrul aceleiași universități. A scris numeroase volume, care l-au consacrat ca pe un mare specialist în istoria religiilor și mai ales a creștinismului: „Il risveglio della gnosi, ovvero diventare Dio” (1990), „Cristianesimo e società antica” (cu S. Roda, 1992), „L’attesa dellafine. Storia della gnosi” (1993), „Civitas peregrina. Radici cristiane dell’idea di straniero” (1999), „Che cos'è la religione” (2004), „Veggenti, profeti gnostici. Identità e conflitti nel cristianesimo antico” (2005), „La Chiesa e le sfide della modernità” (2007), „Il sacro e il potere” (2009), „Ipotesi Dio” (2016), „Il grande racconto delle religioni” (2018), „Il grande romanzo dei Vangeli” (cu Corrado Augias, 2019). A coordonat lucrarea „Storia delle religioni” (1994–1996; „Istoria religiilor”, 5 volume, Polirom, 2008) și, împreună cu D. Menozzi, volumele din „Storia del cristianesimo” (1997). La Humanitas a mai publicat, în 2004, „Manual de istorie a religiilor”, împreună cu Marcello Massenzio, Massimi Raveri și Paolo Scarpi.
„După biruință, împăratul Constantin a pus să fie întocmit un obiect în formă de cruce, labarum-ul, care îl va însoți apoi în toate campaniile sale militare”, Giovanni Filoramo, profesor
„Crucea s-a transformat într-un eficient simbol politic de putere și victorie, după ce inițial era unul al smereniei și morții mântuitoare a lui Cristos”, Giovanni Filoramo, profesor
Labarum-ul era un stindard imperial roman, purpuriu, pe care Constantin cel Mare a dispus să se reprezinte crucea și monograma lui Isus Hristos.
„Într-un imperiu care își găsise o aparentă unitate doctrinală, ratificată de lege, nu se mai putea concepe existența unei forme religioase alternative ca păgânismul”, Giovanni Filoramo, profesor
„Atacul decisiv asupra păgânismului a avut loc sub Teodosie. Dar domnia sa constituie o veritabilă despărțire a apelor și în privința relațiilor dintre Biserică și puterea politică”, Giovanni Filoramo, profesor
Persecuția antipăgână, începută, în forme timide și intermitente sub Constantin cel Mare, continuată cu mai mare virulență sub fiul său, Constantius II, a devenit foarte eficientă sub Teodosie.
Conciliul de la Constantinopol, din 381, a fixat dogma trinitară și a impus, grație împăratului Teodosie, credința ortodoxă.
