Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născută într-o zonă săracă din inima Moldovei, într-o familie cu 7 copii, trimisă la muncă la numai 16 ani, la brutăria din sat și apoi la un coafor de la marginea Capitalei, Maria Jarda a găsit puterea să-și urmeze visul și s-a apucat de facultate la vârsta de 30 de ani. În 2014, a absolvit Universitatea Națională de Arte, București, Facultatea de Arte Plastice, Secția Pictură, clasa profesorilor Horea Paștina și Mihai Sârbulescu. A plâns în ziua în care câteva dintre tablourile sale au fost selectate pentru a fi expuse. Și-a continuat studiile și a obținut și o diplomă de master tot în cadrul UNArte. În prezent, este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru pictură? Când ai realizat că ai talent?
Am avut o copilărie care nu promitea prea mult, mergeam pe câmp, la pădure, aveam grijă de animale. Arta nu este încurajată prea mult la țară, unii chiar mă percepeau ca pe un copil mai ciudat. Eram mai rezervată, îmi plăcea să desenez mult, dar nu aveam cele necesare pentru a-mi dezvolta pasiunea. Totul se derula în imaginația mea, iar în imaginația mea aveam tot ce mi-aș fi dorit, lucru care m-a ajutat foarte mult; e o formă abstractă de a picta ceva figurativ. Mă inspiră toamna, pictam în imaginație, nu aveam culori, dar făceam trecerea de la închis la deschis. Astăzi am culori, însă nu mai am pădurile, dealurile și culorile toamnei. Dacă atunci aveam motivul în față și nu aveam culori, astăzi am culori și nu mai am acea temă. Atunci pictam în imaginație, astăzi pictez din imaginație.
Cine e prima persoană care te-a încurajat să te apuci de pictură?
În locul din care vin eu, din inima Moldovei, nu am fost încurajată să merg spre artă. Îmi amintesc bine că profesorul de desen era la bază matematician. Nu îmi amintesc să fi mers vreodată la vreun muzeu, iar dacă s-ar fi organizat ceva, sigur mama nu m-ar fi lăsat. Cu siguranță am fost încurajată, sau mai bine zis forțată, să fac covoare și alte lucruri în care eu nu mă regăseam deloc. Mereu am știut că aceasta este calea mea, dar la fel de bine știam că e foarte greu să fac asta. Visam cu ochii deschiși, asta mă făcea fericită, dar acest vis a reușit cumva să mă ducă pe drumul potrivit.
Ți-a rămas în minte o întâmplare care te-a marcat în acest drum al tău?
Citește pe Antena3.ro
În clasele primare, la ora de istorie, profesoara ne vorbea de „Răscoală de la 1907”. În carte, era o pictură a lui Octav Băncilă, cu un țăran care aleargă pe câmpul de luptă, iar eu îmi imaginam cum aș putea să redau griurile colorate, umbra arsă și bejurile de pe hainele alea rupte țăranului. Atât de furată eram de peisaj, încât nu mai eram prezentă în clasă, motiv pentru care am luat un mare 4. Mult timp am rămas cu acea imagine în minte, până am făcut cunoștință cu pictura maestrului Nicolae Grigorescu, tot din poze. De data aceasta, era o poză pusă în ramă pe peretele unei rude, la mine în sat. Am rămas atât de impresionată de fetița cu basma roșie care stătea la portă… Petele de lumină ce cădeau printre frunze te duceau parcă într-o poveste de-a lui Ion Creangă. Atunci am știut că și eu pot face asta.
Cum ai găsit curajul să te apuci de facultate la 30 de ani?
Atunci a venit momentul. Îmi cumpărasem un mic apartament cu credit de la bancă, aveam toate condițiile pentru a improviza un mic atelier în colțul casei, aveam nevoie să îmi duc visul la bun sfârșit, și cum altfel dacă nu mergeam la facultate? A fost cea mai mare bucurie din viața mea de până atunci. Mi-am luat 3 zile libere de la muncă și m-am dus să dau examen. Am intrat ultima pe listă la buget, adică fără taxă. Nu știam că trebuia să mă înscriu în vară să fac pregătire, dar nu visam eu să intru nici pe locurile cu plată. Am avut norocul să ajung la clasa profesorilor Horea Paștina și Mihai Sârbulescu, două nume mari în pictura românească. După facultate, am intrat și la master, tot la buget, de data aceasta, mai sus pe listă, pe locul 11, din 35 de locuri.
Cât de dificil a fost să te dedici pasiunii tale? Se poate trăi din artă în România?
A fost destul de greu să și lucrez în același timp, dar nu mi-am propus să fiu cea mai bună din facultate, ci mai degrabă să învăț ceva. Scopul meu era clar pictura. De mai bine de 10 ani, lucrez că make-up artist la Antene, așa mi-am permis să îmi cumpăr culori și pânze, să îmi plătesc cazare sau un bilet de avion pentru a participa la expozițiile internaționale. După terminarea facultății, am început să vând. Sunt momente când vinzi foarte multe lucrări, dar sunt și momente când nu vinzi nimic. Așa că ai nevoie de o sursă de venit care să îți asigure un echilibru financiar. În cele mai multe zile, mă trezesc la 4 dimineața, încep munca la ora 5, aranjez prezentatorii pentru știrile de la ora 6. Plec de la serviciu la ora 13.00, îmi rămâne timp și pentru studiu și pictură până seara, și mai pictez și în zilele libere. Am norocul că mai pot face studiu și la serviciu, am multe colege drăguțe care acceptă să stea câteva minute pe post de model pentru mine. Cred că lipsa timpului a generat o dorință și mai mare de a lucra cu atenție și de a mă încadra cumva în timpul pe care îl am.
Cât de greu este pentru un artist plastic să își facă lucrările cunoscute?
Profesorul meu Horea Paștina mi-a făcut cunoștință cu cei care dețin Galeria Romană. Emil Ene și Monica Andronic m-au recomandat mai departe pentru diferite expoziții, am participat cu ei la Gala Capital, unde am donat o lucrare care s-a vândut cu 800 de euro, pentru niște oameni săraci. Acolo, am fost alături de Grupul Prolog, din care fac parte și profesorii mei. Momentan, am o expoziție la Muzeul din Râmnicu Sărat, organizată de familia Alexandru și Victoria Măciucă. Consider că Dumnezeu mi-a dat cel mai mare ajutor, trimițând oameni buni lângă mine.
Unde ai avut prima expoziție?
În timpul facultății, am expus la Palatul Parlamentului, în sala Brâncuși, apoi la Palatul Cotroceni, la Muzeul hărților și cărților. Expoziția de la Cotroceni a fost o deschidere pentru mine, „Marina în pictură românească”. Au făcut și catalog, mă aflam lângă mari pictori cum ar fi Pallady, Luchian și alții. Atunci am realizat că sunt aproape de visul meu. Prima expoziție personală a fost la Muzeul Ion-Ionescu Quintus, în Ploiești. Prefer expozițiile de grup. Îmi place să văd o singură temă abordată de artiști cu idei și stiluri diferite.
Cum te-au primit ceilalți artiști plastici?
Am fost apreciată de profesorii mei Horea Paștina și Mihai Sârbulescu, care fac parte din faimosul grup Prolog, de colegii lor Cristian Paraschiv și Valentin Scarlatescu și alte nume mari, cum ar fi Vasile Popa și Gheorghian Radu, pictori care au deja un renume și expoziții internaționale.
Cum ai ajuns să participi la expoziții internaționale?
Organizatorul Bienalei de la Roma, Pino Chavaro, m-a invitat la o preselecție. Mi-a spus că a fost atras mult de florile mele în vas de lut și de faptul că păstrez încă tradiția picturii și asta mă face mai deosebită față de ceilați. La Roma, am intrat într-un cerc de pictori, iar cineva mi-a recomandat să trimit o lucrare și pentru Bienala de Artă de la Veneția, organizată de criticul de artă Giorgio Grasso, și colaboratoarele lui Maria Palladino și Giada Tarantino. M-a contactat chiar Giorgio Grasso, să mă anunțe că lucrarea mea a fost selectată pentru expoziție. Nu știam cine este, n-am crezut când un coleg mi-a spus că Italia are doi mari critici de artă, iar Grasso este unul dintre ei, celălalt fiind Vittorio Zgarbi, fost ministru al Culturii. Când am realizat cine mă sunase, nu am dormit două zile de fericire. M-am dus cu 7 lucrări la Veneţia, la Palazzo Zenobio erau expuse în jur de 2.000 de tablouri. Lucrările mele au avut succes, au rămas acolo din iunie până la sfârșitul lui octombrie. Am fost invitată să particip și în Milano, la expoziția „La Fabbrica del Vapore”, la un centru cultural unde se află o retrospectivă a lui Leonardo da Vinci. Tabloul „Apus în pădure la Harsa”, care a fost prezent la Bienala de la Veneția, a fost selectat de o altă galerie din Milano pentru o expoziție personală, tot în prima parte a anului 2020. Mai am lucrări și în spațiul M’arte, din Milano, Berara. Pe 17 ianuarie, am o expoziție în sudul Italiei, mă pregătesc și pentru Matera, unde particip cu „Iarnă în Moldova”.
Unde ți-ar plăcea să trăiești, pentru a te putea manifesta artistic la adevărată ta valoare?
Într-un loc unde există o deschidere mai mare către artă, care să îmi dea posibilitatea să duc tradiția picturii mai departe. Mi-ar plăcea să locuiesc pe lângă Veneția, să pot merge cu șevaletul și să o pictez așa cum este ea, cu bucuria pe care o am atunci când mă întâlnesc cu ea. Veneția arată ca un tablou deja compus, trebuie doar să îl pui pe pânză. Prima dată când mi-am cumpărat culori în ulei, am pictat o Veneție într-un clar-obscur, după o poză. Arta mea începe cu Veneția și iată că am ajuns să expun la Palazzo Zenobio din Veneția. Acolo, arta e la ea acasă. Toată Italia este un muzeu, o muză care te provoacă fără oprire. Totuși, nu aș putea să părăsesc România de tot. Din tradiția picturii românești se naște și pictura mea, de acolo am plecat, și la ea mă raportez.
Ce ai descoperit diferit la Veneția, la Milano?
Oameni calzi, frumoși și fără un ego prea mare. Am cunoscut mulți artiști care îmi cer să îmi arunc o privire peste lucrările lor și să le dau un sfat. În România, mai rar se întâmplă așa ceva.
Ce surse de inspirație ai?
Toamna mă inspiră mereu, pentru mine rămâne cel mai frumos anotimp; sunt cele mai frumoase culori și cea mai frumoasă Lună plină. Mă inspiră maeștrii picturii românești. România are pictori mari, Andreescu, Tonitza, Grigorescu, Luchian, Pallady și mulți alții. Un pictor din SUA a venit la muzeu și era atât de impresionat de pictura românească, nu îi venea să creadă că într-o țară atât de mică pot exista pictori atât de mari. „În unele lucrări, Grigorescu atinge nivelul lui Rembrandt”, mi-a spus. România are pictori mari, încerc și îmi doresc să duc mai departe această tradiție pe care am învățat-o de la profesorii mei, dar și din muzeu. Pentru a merge mai departe și a-ți descoperi drumul, trebuie să înveți cu sfințenie și să respecți ceea ce ți s-a dat.
A fost cineva care te-a descurajat?
Sunt foarte greu de descurajat, atât timp cât eu fac cu bucurie ceea ce fac. Am simțit că asta este calea mea, la fel cum cred că modul în care lucrez, care se raportează la tradiție, este cea mai bună alegere. Nu țin cont de trendurile picturii, nu încerc să fiu ceea ce nu sunt. În pictură, trebuie să fii sincer. Arta este o emoție pe care dacă nu o transmiți cu sinceritate, nu ajunge la privitor.
„Cele mai bune lucrări ale mele sunt făcute în foarte scurt timp. Nu ai mereu inspirație să lucrezi, dar când vine, trebuie să te prindă lucrând. Atunci, Dumnezeu îți dă acea bucurie pe care o întâlnești în copilărie, de care spune Hegel, și care te eliberează de toate și timpul nu există, iar tot ceea ce ai trăit în acel scurt moment este așezat pe pânză”.
Maria Jarda, artist plastic
