Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea Diaconu. Apare des la TV, deci știm tot despre el, nu? Mare actor, fost ministru, actual europarlamentar, manager de teatru. Ei bine, nu! Știm puține despre Mircea Diaconu. Îi știm părerile, dar mai nimic despre visurile ori dezamăgiri lui. Repet: actor, manager, ministru, parlamentar, instalator, mecanic auto. Ai zice că e o întâmplare că din primul minut îți vorbeste despre Da Vinci, iar până la final ajunge la “colegul de cămin” Omar Khayam și Caragiale. Nu, nu este! Sunt reperele unui om politic în plină forță și ale unui actor care mai are multe de spus.
Doamnelor și domnilor, actorul, parlamentarul, visătorul, Omul, Mircea Diaconu!
Sabina Iosub: Mircea Diaconu este europarlamentarul, este actorul, este tatăl, este bunicul? Cine este?
Mircea Diaconu: …(rade) este instalatorul, mecanicul auto, pescarul, puțin vânătorul, cred că sunt cel mai ratat dintre vânători. Am pușca de vreo 10 ani și nu am împușcat niciun iepure la un moment dat. Și de el îmi pare rău.
Sabina Iosub: Deci, de fapt, cel mai mult sunteți omul…
Mircea Diaconu: Toate astea înseamnă un om. Un om trebuie să facă de toate, cred eu. Ultraspecializarea pe mine mă enervează rău de tot. În loc să ne uităm și noi puțin în spate, că în față ne uităm degeaba nu vedem nimic, în spate da, s-au întamplat niște lucruri, niște oameni prin niște secole, niște iluminiști, niște renascentiști care le făceau pe toate. Dacă ne uităm puțin la Da Vinci. Păi domnul ăla își băga nasul în toate. Și trebuia să-i zică cineva nu fă asta? În toate și-a băgat nasul și ce bine ne-a fost! Cam asta este. Un om cu cât cucerește mai multe camere, spații în timpul vietii lui, care este scurtă, cu atât este mai împlinit. O singură cameră toată viața ta? E cumplit când alături geme de alte spații, fie și din curiozitate, fie și din hobby poți să pătrunzi în niște spații fabuloase care te reanimă pe dinăuntru… te resetează, ca să vorbesc ca astăzi.
DE LA BULETIN DE BUCUREȘTI LA „BULETIN” DE BRUXELLES
Sabina Iosub: Mie mi-a plăcut filmul Buletin de Bucuresti și m-am tot gândit în perioada asta cum ați dat buletinul de București pe unul de Bruxelles și prin ce ați trecut…
Mircea Diaconu: Păi nu l-am dat. Chiar la modul propriu. Cu el trec încolo-încoace. Vă mărturisesc că am buletin de Bruxelles pentru că am o casă cu chirie și ca să fac contract trebuia să fac și acest bulletin. La un moment dat când am intrat în țară cu mașina, și masina era pe număr de Bruxelles, am zis să dau un act care să corespundă cu mașina si l-am dat pe ăsta. Și mi-au zis: “Fără din astea!” Și nu a zis vameșul român, ci cel ungur: „Dați-mi-l pe ăla românesc”. De unde știa vameșul ungur că aveam și unul românesc, nu știu. Așa că nu-l mai scot niciodată pe ăla de Bruxelles. Pe de altă parte, și eu ca tot românul, cu fundul în multe luntrii. Până la urmă, am avut eu așa o revelație la un moment dat în tinerețea mea într-un turneu , eram cu teatrul, și la un moment dat am zis eu în cameră: „Bă, băieți, mi-au crescut unghiile, trebuie să plecăm acasă”. Astea sunt la mine criteriile - până cresc unghiile și până îți crește părul. Acum cu Bruxelles-ul, cu unghiile nu ține, că e prea scurt, dar la păr merge. Și o dată pe lună măcar vin acasă să mă tund. Și mi-am jurat că nu mă tund decât în țară.
Sabina Iosub: Era lucru mare atunci, pe vremea lui Ceaușescu să ai buletin de București, venea buletinul ăsta cu toate favorurile, să zicem. Așa se întâmplă și la Bruxelles? Cu „buletinul” de europarlamentar?
Mircea Diaconu: Nu veneau favoruri în timpul lui Ceaușescu pe buletinul ăsta. Dar era oraș închis. Și atunci accesul la buletin de București era foarte, foarte greu. Iar eu nu am avut norocul ăsta. Eu, Diaconu. Pentru că nu am avut repartiție, nici nu puteam primi repartiție în București. Noi când terminam facultatea, regula era să pleci trei ani în provincie, undeva într-un oraș, oricare, și de-abia după aceea puteai avea acces la București. Cu profesia chiar. Cu niște excepții, și v-o spun foarte clar că erau niște colegi pentru care s-a încercat racolarea lor la securitate, că începeau de studenți, ați văzut, și fostul președinte al nostru de elev l-au întrebat unii dacă vrea. Nu știu dacă a vrut sau nu să fie informator sau securist. Nu știu, habar nu am, treaba dânsului. Dar de elev. Deci veneau în perioada asta. Și li s-a spus, asta mi-au zis ei, colegii mei de facultate, unii-alții, că li s-a promis că, mă rog, dacă intră în lumea asta, când termină facultatea au garantat apartament în București și loc de muncă în București. Deci unii dintre noi au rămas în București, deși nu se putea la vremea aceea și probabil că din pricina asta au rămas. Cert e că eu când am făcut filmul (n.r. Buletin de București) izbutisem. Dar atunci atunci izbutisem în fine să am și eu buletin de București. Era un cerc vicios. Ca să am casă, trebuia să am buletin. Și ca să-mi dea buletin, trebuia să am o casă. Deci nu aveam nicio variantă de tipul ăsta.
AMENDAT PENTRU CĂ JUCA LA BUCUREȘTI
Mircea Diaconu: Când am terminat facultatea, am fost repartizat la Turda și m-am autorepartizat acolo că puteam să iau și Cluj, poate Tîrgu Mureș, niște orașe cu teatre mai vizibile decât Turda, însă la Turda îl cunoșteam pe directorul de acolo. Ori eu urma, așa se voia, să rămân la Teatrul de Comedie. Lucian Georgescu, directorul teatrului de atunci mă voia, toată trupa mă voia, jucasem acolo un spectacol și voiau să mă țină în București. Aveam nevoie de ceea ce se numea la vremea aceea negație - adică te duceai într-o repartiție și cei de acolo dădeau o hârtie și spuneau „nu aveam nevoie de cutare absolvent”. Cu negația aia în mână veneai după aceea la București, la ministerul de resort, și ei îți puteau transforma repartiția în una de altă natură. Și se putea chestia asta. Dar să îți dea ăia negația.
Sabina Iosub: Deci trebuia să fi ori foarte prost, ori să ai pile.
Mircea Diaconu: Pile! Altfel nu. Îl știam pe directorul de la Turda, un scriitor foarte tânăr și un om de toată isprava, și am cerut Turda. Am plecat la Turda, făcusem deja vreo 2-3 filme vara, și când m-am dus la Turda toamna să cer repartiție, să vorbesc cu omul ăla, nu mai era director. Când am ajuns eu acolo era un alt domn director și care cu o voce baritonala a zis: „Nu, de ce vrei să pleci la București?” I-am explicat: „Știți, eu lucrez deja la teatru”, la Bulandra lucram deja, nu mai lucram la Comedia. Făceam O scrisoare pierdută, pe care toată lumea o vede astăzi și jucam în ea deja, fusese premieră, și eu ar fi trebuit să vin la Bulandra. Zice: „Nu! Deci cu noi aici mori, să îți fie foarte clar, nici să nu îți treacă prin cap”. Și am plecat înapoi la București să muncesc. Și munceam, nu mă puteau plăti în niciun fel, mă plăteau ca figurant pentru marile mele spectacole. Și izbuteam să scot în lunile cele mai bune vreo 300 de lei, erau mai puțin ca bursa mea de student, deci era exclus să pot trăi din banii ăștia și la fiecare 3-4 luni primeam o hârtie – amendă că nu m-am prezentat la post. Pentru că astăzi tinerii zic: „Ce bine era pe vremea voastră sau înainte când aveam post sigurat”. Păi la asemenea asigurare, mai bine să te duci în pădure. Că te trimitea la Ghimpați și mureai acolo. Și te obliga să te duci acolo, cu toate mijloacele. Cu amenzi... era infernal. Și primeam amenzi așa... de 5.000 de lei, amendă că nu m-am prezentat, de 8 mii de lei, de 11 mii de lei, care se cumulau toate. Era ceva infernal. Nu dormeam nopțile de frică, de... îți dai seama ce sume veneau pe mine. E, și după doi ani de chin de tipul ăsta, domnul Liviu Ciulei s-a dus la Cluj și a montat un spectacol la Cluj, ceea ce era o onoare pentru zonă și la final, când a fost premiera, cu primul secretar, cu toată lumea, domnul Ciulei, delicat cum era dânsul, a zis: „Am și eu o mică-mare rugăminte. Am un copil, un băiat care nu știu ce...”, i-a spus primului secretar, „care e la Turda la dumneavoastră și are o mică problemă...” și s-a rezolvat în cinci minute. Dar a fost un coșmar. Și au trecut anii și la un moment dat, acum mai puțin de un an de zile, am lansat niște cărți de-ale mele și am mers prin țară, cărți mai vechi reeditate, și una a fost la Cluj. Și la Cluj era lume, lume bună, se lansa cartea mea. Și unul dintre asistanți, un domn mai în vârstă a spus: „Eu îl știu de foarte multă vreme pe domnul Diaconu și am venit aici pentru că are o datorie față de mine”. Și eu am zis: „Ce datorie nu oi fi plătit eu, pentru Dumnezeu?” Avea o voce baritonală, pe care încet-încet am recunoscut-o, era fostul director al teatrului Turda care nu m-a lăsat să plec la vremea aceea...
Sabina Iosub: Până nu ați plătit amenda, sau cum?
Mircea Diaconu: Nu, nu amenda. Ceva mult mai grav. A spus că mi-a dat totuși negația. Păi mi-a dat negația, și mi-a sărit țandăra și am spus-o de față cu ăilalți acolo, mi-a dat negația fiindcă l-a silit primul secretar (râde) să-mi dea negația, deci nu am nicio datorie. Ba dimpotrivă! Asta a fost istoria. Și abia după aceea am putut să îmi fac buletin de București.
NU-MI IESE NIMIC DIN PRIMA
Sabina Iosub: Așa a fost toată viața? Cu piedici? Cu chin pentru orice?
Mircea Diaconu: Da, da. Am 65 de ani împliniți și mi-am dat seama la un moment dat ce se întâmplă. E ca un fel de schemă. Deci mie nu-mi iese niciodată nimic din prima. Mereu plec într-un sens, sau cred că lumea e așa, sau situația e așa, viața mea, cariera mea... și într-un punct pe care nu-l bănuiesc când vine, dar vine singur, nu știu când, totul se rupe și plec exact în altă parte. Deci nimic nu-mi iese cum m-am gândit sau din prima. Niciodată. Iar povestea cu buletinul meu de Bruxelles e ca un scenariu. În timp ce se petrecea, se derula, era o chestiune de ore, a explodat, a pornit ca un tăvălug și creștea la fiecare oră ca un tăvălug, ca un bulgăre de zăpadă și aveam senzația clară că e ca într-un film american, fără să știu finalul. De regulă filmele americane se termină bine. Acum nu știam dacă se va termina bine sau rău, dar nu conta, conta că totul parcă era aranjat de un scenarist foarte bun. Toată povestea mea, cum a venit, cu partea sa de rău, că fără J.R. (n.r. personajul din serialul Dallas) nu se mișcă nimic. Fără Salieri până și Mozart ar fi fost poate mai puțin interesant sau genial fără să îl fi avut pe Salieri al lui. Acuma nu e vorba de eu Mozart. Nu asta e problema. Dar eu cu Georgescu (n.r. Horia Georgescu, fostul șef ANI) al meu, Mozart cu Salieri al lui. Deci e nevoie de rău. De rău, de piedică. Poate că te întărește, poate soarta te verifică în felul ăsta. Sigur, eu fac un fel de filozofie amărâtă în clipa asta ca să mă spăl un pic de necazurile prin care am trecut pentru că nu mi-a fost bine deloc. Și ar fi trebuit să nu existe lucrurile astea. Să fie lucrurile normale... Iar astăzi, dacă nu se întâmplau atâtea lucruri din acest scenariu de care îți spun, în mod sigur eram la Săftica cu ale mele, eram la teatru cu spectacolele mele, cu cărțile mele, nu se întâmpla nimic zguduitor sau altfel în viața mea. Așa parcă am plecat din nou cu traista-n băț pe altă cărare, necunoscută și care nu știu unde duce mai departe, dar să zicem că e interesant.
Sabina Iosub: Cum e rolul ăsta de europarlamentar?
Mircea Diaconu: Există roluri mari, mici, depinde cum le joci, până la urmă. Mi s-a întâmplat să fac roluri foarte mici în viața mea. Vorbesc de teatru. Și care să aibă efect uluitor, chiar să îmi schimbe viața. O singură problemă am simțit eu în cursul vieții – că trebuie să îl faci cât poți tu de bine și cu credință. Pe ăla mic. Cât e el, cum e el. Să nu zici ăsta e mic îl dau deoparte, îl dau la spate, merge-așa. Nu e așa. Cel mai mic trebuie să îl faci cât poți de bine. Că pe acela îl vede cineva, îl evaluează cineva și îți dă nota de care ai nevoie ca să faci pasul următor în viață. Dacă nu, nu. Așa cred eu, Iar acest rol pe care l-am primit acu, și l-am primit de la foarte mulți, impresionant dfe mulți cetățeni ai României. Și vă spun ceva în premieră, o să dau și datele concrete, cifrele, se pare că dintre toți independenții din Europa din această legislatură, am cel mai mare procentaj. Ceea ce este o premieră cumva, românească zic eu, și cu care ar trebui să ne mândrim. Și nu eu neapărat. Să nemândrim, vorbesc de un plural civic, o fomră de plural civic.
Sabina Iosub: E un rol fără repetiție însă, nu aveți șansa să repetați înainte. Iese – bine, nu iese...
Mircea Diaconu: E ca o formă de improvizație. Și când spun improvizație, pentru un actor improvizația ar trebui să sperie. E ceva dezordonat, ceva întâmplător. Dar nu e așa, că și improvizația în meseria mea are la bază acumulări, are la bază experiențe cu care te așezi în punctul acela fierbinte, care îți provoacă și îți justifică improvizația. Și ce te împinge în față cu curaj într-o zonă de improvizație e ținta. Că ținta este cea care ne interesează și te interesează și te atrage. Și de dragul ei, și în slujba ei, faci orice efort în cadrul improvizației, chiar cu dureri, cu renunțări, cu răni, te duci până la capăt. Iar în povestea asta a mea m-am dus până la capât – capătul e la Bruxelles, și am avut o revelație pe care nu am bănuit-o în acest scenariu: am zis ajung undeva, nu știu aproape nimic, nu am în spate un partid, până la urmă totul e politic și în Europa, și în Parlamentul European cu atât mai mult, e cât se poate de politic totul, și m-am trezit cu o funcție pe care nu o bănuiam, nu o speram niciodată, și într-un domeniu pe care-l ador. Sunt vicepreședinte la comisia de cultură și am primit această funcție fără efort. Adică am fost anunțat. Nici nu am vrut să întreb în stânga, în dreapta cum s-a întâmplat lucrul acesta. Încet-încet îmi dau seama. Știți, sigur au fost negocieri politice, dar pui pe masă în negociere mai multe nume, poziții și așa mai departe. Și după aia apare un fel de cernere punctuală. Dintre cei care sunt în zona asta de cultură, educație, că ne-am verificat și ne știm între noi deja câți suntem, am CV-ul cel mai apropiat de domeniu. De regulă sunt ziariști, juriști... au alte meserii. Și într-un fel am fost lăsat. S-a decis că la mine trebuie să fie subiectele – patrimoniu, film, tradiții. Sunt lucrurile care mă pasionează și pentru care toată viața am muncit. Ceea ce până la urmă e o închidere de cerc. Că acolo nu sunt aruncat într-o zonă care nu e a mea. Ce caută Diaconu la Bruxelles? Deja pot să răspund la întrebarea asta. Înainte de a pleca sau când umblam prin țară cu mașina, cineva mă mai întreba din când în când: Dar de ce te duci acolo? Și răspunsul meu erau de toate felurile. Unul dintre ele a fost: Ca să mă cunoască doamna Reding, care era comisarul pe justiție la vremea aceea, și care lucra cu doamna Macovei și cu ăilalți în furie așa și care făcea MCV-ul care lovea România și o tăia, îi tăia picioarele, genunchii, tot ce trebuie și din care eu făceam parte integrantă. Eram o parte a MCV-ului. Ba chiar se pare că am fost un punct distinct pe lista scurtă pe care a primit-o domnul Ponta de la Barroso. Chiar și acolo eram. Și zona mea de competență pe listele astea era corupție parlamentară. (râde) Că eu eram un senator corupt. Cam asta e ieșit. În fine... eram protejat de Senat la vremea aceea. Și ca să mă cunoască mai de aproape am zis eu. Acuma vă pun foarte sincer, că e la vreo 5 metri de mine în plenul Parlamentului de la Strasbourg, nici nu mă uit în partea aia și nici nu prea mă interesează. Am senzația că nici nu prea vorbește lumea cu dânsa. Între timp am discutat cu noua comisară pe justiție și o să discut și avem o relație foarte bună și strânsă. Dar mi-am găsit locul. Adică mă simt la locul meu. Poate că e un orgoliu ce spun. Nu e un orgoliu. Deci mă ocup strict de zona pe care o ador și-n care toată viața mea am muncit. Asta e zona de cultură, de identitate, de tradiții, de folclor, de istorie a fiecăruia dintre noi care trebuie protejată prin cultură în primul rând. Și istoria nu e un lucru în sine, o înșiruire de date pe care tu le înveți al o materie oarecare. Nu, istoria înseamnă mult mai multe decât în sensul concret, o derulare de fapte. Înseamnă cine ești tu, ca nație. Adunate toate – senzații combinate cu pe ce pământ stai, cum vine soarele la tine în țară, lucrurile astea toate se amestecă și asta e istoria noastră, în sensul de povestea noastră. Povestea noastră de români trăitori pe meleagurile astea. Asta este meseria în care m-am specializat, ca să spun așa, și până la urmă ce am jucat eu, eu sunt un actor, am jucat personaje, oameni din această țară. Care trăiesc aici, există aici, au existat. Trebuia să îi înțeleg, să îi știu, să pot să îi refac, să le refac biografiile. Asta e profesia mea. Nu e alta.
HARTA PATRIMONIULUI RĂNIT
Sabina Iosub: Ajungem la zona patrimoniului rănit, de aici, din România. Încercați să construiți o hartă...
Mircea Diaconu: De 2-3 zile a început această provocare. Deja a început să se completeze în mod miraculos harta patrimoniului rănit. Și când spun asta mă refer la punctele din patrimoniu care sunt în suferință. Pentru că sunt unele protejate, iubite...
Sabina Iosub: Nu sunt cam toate în suferință?
Mircea Diaconu: Toate, cam toate sunt. Am sesizat un lucru foarte grav. Îl deschid ca subiect abia acum, încă nu sunt gata cu el total. Sunt unele în care s-au băgat bani, bani europeni, arată bine pe afară, dar sunt făcute cu materiale improprii, de firme care habar nu au să facă restaurare - care este cu totul altceva decât să construiești blocuri. Este cu totul altceva. O astfel de restaurare cu bani mulți face de multe ori mai mult rău acelui sit decât au facut o mie de ani de ploi, de vânturi, de intemperii, de huni, tătari sau ce au mai fost. Legislația europeană nu conține genul ăsta de obligații pur și simplu punctual. Acolo, mă rog, un principiu ajunge să fie lege după care legii i se adaugă norme de aplicare și tot felul de regulamente. Pe traseul ăsta apar oameni care nu au neapărat treabă cu cultura, niște oameni care stiu cifre. Și sunt seci și au si reflexul tăierii la nesfârșit. Ori dacă nu există genul ăsta de obligații și autoritățile locale nu țipă sau Ministerul Culturii tace, sigur că lucrurile nu ies bine. Iar la noi nu țipă aproape nimeni. Și sunt foarte multe dintre cele mai admirate locuri de patrimoniu din România care au suferit genul ăsta de restaurare. Aduceți-vă aminte ce a pățit coloana infinitului. Au făcut-o și au refăcut-o, au desfăcut-o și nu au știut să o facă la loc. Exact ca bătrâna pe care o treci strada și ea nu vrea. Trebuiau să o lase în pace. O mie de ani dacă nu-i făceau nimic, rămânea acolo. În fine, e ceva cu care suntem datori.
Sabina Iosub: Ce ați trecut deja pe harta asta?
Mircea Diaconu: Trec oamenii. În primul rând avem nevoie de informații. Acestea vin de la oameni care există, care văd, care trăiesc undeva și care văd acel ceva de mare calitate lăsat în paragină. Vreau informații, vreau să aflu la timp. Am fost de curând în deltă cu toată echipa mea de asistenți si am strâns autoritățile și ONG-uri ca să încercăm să le arătam oportunități de protecție culturală, de protecție a identității deltei. Vorbesc de patrimoniul imaterial de data asta. Alături, la patru kilometri de unde am fost noi am găsit un sit arheologic din secolul 4, o bijuterie și care în altă țară ar fi fost fișata, arătat exploatată, iubită. La noi, nimic.
Sabina Iosub: Bun, facem harta asta cu toții. Ce urmează?
Mircea Diaconu: În primul rând conștientizarea are și ea sensul ei. Întâi trebuie să-ți dai seama dacă ești bolnav. Și după aia mergi la doctor ca să aflii unde și, poate, de ce. Iei medicamente apoi, faci ceva ca să scapi. Dar la noi nici macar nu ne dăm seama. Ajung mari cetăți, puncte importante, locuri în care se află ADN-ul nației ăsteia, cum e Sarmisegetuza care s-au distrus. Uite Sarmisegetuza. Atâta vreme au luat oamenii pietre de acolo ca să-și facă și ei un gard... Păi grămada aia de pietre e istoria României. De fapt, nu, România e mai de acuși, acolo e istoria omenirii. Mai e ceva care m-a ars. Câtă vreme o lună și ceva am fost și ministru povestea asta m-a ars pentru că există acum un sistem de scanare – discutăm acum de dealul acela de sus unde e Sarmisegetuza Dacica și acolo sunt trei nivele de acropole românesc și m-am îndrăgostit de subiectul ăsta. Din păcate a trebuit sa plec pentru că, cred că încurcam pe toată lumea și toată lumea a vrut să plec. În fine, noi nu dăm la o parte de pe acest acropole românesc un mal de pământ. Atât avem de făcut.
Sabina Iosub: De ce?
Mircea Diaconu: Nu știu! Nu mă întrebați, că nu știu. Dacă stăteam 6 luni acolo, atât, o făceam. Ori eu aveam un proces cu ANI peste un an și jumătate când am devenit ministru. Mi se părea o formalitate procesul. Și după două-trei mișcări din astea de-ale mele aflu că procesul este peste o săptămână. Deci în trei săptămâni m-au executat. N-am avut nici avocați, nu m-am dus nici eu. Am tras concluzia pe traseu că am deranjat din toate punctele de vedere și pe toată lumea. Dar, ca să revin, avem povestea noastră de milenii, toată e aici undeva, este pământ peste ea, e neglijență - peste ea pasc oile, vacile fac baligi pe istoria noastră.
Sabina Iosub: Și noi, tot pe istoria noastră…
Mircea Diaconu: Da, și noi! Și nu ne interesează. Nu ne sperie, nu ne zguduie, nu ne emoționează. Nu ne frisonează. Pe mine mă emoționează lucrurile astea, îmi dau o stare specială. Mă înnebunesc mirosurile din țara asta care are niște mirosuri fenomenale. Sunt îndrăgostit de aceste lucruri și le respect și pentru ele am atâta energie și sper să am până la capăt.
Sabina Iosub: De acolo, de la Bruxelles, ne pot ajuta oamenii cu gândirea, iar prin intermediul dvs să și facem ceva
Mircea Diaconu: Da! Uitați cum văd eu. Acum știu cum este acolo, m-am dumirit. Eu acolo așa mă vad și așa acționez. Eu trebuie să găsesc acolo orice oportunitate în două sensuri: să trimit informațiile și posibilitățile și oportunitățile acasă ca să se știe rapid de ele și le trimit punctual, direct la instituții, la biblioteci, la muzee, nu la ministere unde se doarme mult. O să încerc să fac legăturile direct între ei și zonele finanțatoare. Trecând peste zonele guvernamentale care de regulă fac tot felul de baraje care îngreunează foarte mult mișcarea asta a fondurilor. Apoi, pe site-urile mele o să fie afișat un fel de tabel al lui Mendeleev ca să te cauți pe el, să dai click pe cine ești tu și să aflii de acolo cum poți să crești, să te finanțezi, să vezi care sunt oporunitățile, soluțiile. Doi la mână, sunt oameni în țară care au nevoie la rândul lor să puna întrebări punctuale cuiva care le poate răspunde până la capăt. Îi aduc și-i pun în fața unor experți pe domeniile respective, cărora le pot pune toate întrebările cu putință, iar acasă nu au decât să facă. Dacă nu fac, vine Diaconu și face presiune publică asupra lor, să facă. Sunt o mulțime de cărări pe care nu merge nimeni în România și sunt foarte multe oportunități de care lumea din România habar nu are. Am mai făcut o parte din ce am spus până acum. Se finanțeaza rapid itinerarii culturare și am încercat să adun într-un singur drum vechile capitale romanești. Vorbesc de zona Muntenia - Curtea de Argeș - Târgoviște și Câmpulung care se pot unii ca vechi capitale într-un singur itinerar de mare succes. Am mers în cele trei capital, am făcut genul acesta de prestație și aștept urmări. Din păcate cred ca o să mă duc curând să verific tot cu presa, cu societatea civilă locală, cu autorități locale dacă s-a făcut vreun pas pe propunerea pe care am încercat să le-o fac, asigurându-le logistica cu aparatul meu de la Buxelles pe povestea asta. Așa văd eu lucrurile. Eu sunt acolo ca să particip la realizarea legislației în domeniu, să promovez imaginea României. Dacă eu trăiesc acolo și îmi fac prieteni dintr-o mulțime de parlamentari, eu nu trebuie să spun România mea este frumoasă. Daca eu mă comport civilizat și ei mă primesc ca prieten al lor, păi e clar că mă primesc cu țară cu tot. Deci nu trebuie să mă bat eu cu pumnii în piept: România este cea mai frumoasă țară. Pe de altă parte, fac eforturi, și se va vedea în curand, să invit pe la noi, să ne cunoască de-aproape, să ne guste mămăliga noastră, să ne miroasă nucii, să ne cunoască de aproape.
Și cu Sighișoara și zona ei, până la urmă este un echilibru între părți dacă vedem harta așa. Trebuie proiecte mari, punctuale. Dacă e vorba de o regiune întreagă, regiune înseamnă Sighișoara, cu Mediaș, cu toate cetățile săsești, toată zona aia dă o anume greutate și identitate pe toată zona aia. E splendidă. Dacă discutăm despre sudul țării, sunt capitalele românești, este o altă istorie care întârzie să existe. Dacă discutăm de Moldova, cu Bucovina istorică și cu tradiția religioasă... e un echilibru patrimonial și pe partea cealalta, tot ce înseamnă Dobrogea, iar Dobrogea înseamnă mai mult decât delta - nu e adevărat câtă istorie este acolo, iar noi am săpat foarte puțin, nici nu are rost să mă gândesc să dau procente. E un echilibru între aceste patru părți ca regiune. Astea sunt proiectele mele, țintele mele. Mai sunt proiecte mari, și ceea ce mă frământa, este Roșia Montană. Mă frământă din multe puncte de vedere. În primul rând pentru că acolo am făcut primul film din viața mea și am cunoscut Roșia Montană în 71, când jumătate din muntele ăla de sus încă exista, nu-l băgase nimeni prin concasoare și buldozere. Acolo am făcut primul meu film, Nunta de Piatră și-s legat foarte mult de locul ăla. Pe de altă parte vreau să pun față în față, și asta va fi o metoda de lucru la mine, povești de succes similare – în Spania sunt niște mine din aceeași perioadă și care au cheia succesului cultural și turistic. Și o să-i pun față în față să se cunoască unii pe alții ca-n povestea aia: „Mă, tu cum ai făcut?”. „Păi uite cum fac...”. Vorba cântecului... am dormit la mândra în brațe și am făcut boboci de rață, astea toate le-am făcut de nu am mai îmbătrânit. Trebuie să-l întrebi pe altul cum a făcut. Schema se numește Ghid de Bune practici și asta o să fac la nesfârșit. O să detectez puncte asemănătoare cu cele de acasă și o să-i pun față în față să se cunoasca între ei, să se împrietenească, să se ajute între ei. Asta voi face eu ca eurodeputat, că am acces și la unii și la alții.
LUMEA MEA S-A DUS
Sabina Iosub: Vă duc puțin și-n altă zonă, în cea a familiei, care joacă un rol foarte important în toata existența dumneavoastră. Cum vă e acum, așa, la distanță?
Mircea Diaconu: Mi-e foarte greu. Asta-i singura parte grea, grea rău. Din fericire, dar prea puțin, serile și diminețile vorbesc cu ei la telefon de a crescut nota aiuritor – mă rog, am găsit altfel de soluții pe tot felul de whatsup–uri și vorbim cât putem de mult, din păcate asta este regula jocului și nu am ce să fac. Dar o dată pe lună reușesc să stau o săptămână acasă și atunci repar clanțele, tai gazonul, le fac pe toate cât pot de tare și de repede. Nu va fi așa o veșnicie. Îmi fac mandatul până la capăt, mai sunt patru ani, trec repede și iar o să fim la fel.
Sabina Iosub: De scenă vă e dor?
Mircea Diaconu: Ăsta e un subiect delicat și dacă discutăm de patrimoniu rănit, amintirele mele sunt un pic rănite în zona asta. Și vă spun asta pentru că, din păcate, sunt ani buni de când nu prea mă mai regăsesc în lumea mea. Eu am învățat profesia asta și m-am îndragostit de ea, deși am ajuns absolut accidental. Și-n meseria asta nu eram deloc pregătit și în lumea asta care mi se părea nebună și agresivă la început, m-am îndrăgostit de ea, am trăit în ea atâția ani, după care, cum spunea un om pe stradă când m-a oprit: „ domnu’ Diaconu, puțini mai sunteți în viață„. Și mi-am dat seama că așa este. La un moment dat, cand s-a prăpădit și Florian Pittiș, mi-am dat seama că din cabina 16 unde mi-am început eu meseria asta, dintre toti cei șase care eram acolo mai suntem în viață eu și Virgil Ogășanu. Cornel Coman, Mihai Mereuță, Petrică Gheorghiu, Florian Pittiș... Am mai rămas doi din generația cu care am început profesia. Și când spun asta mă refer și la un mod de a privi profesia de a te apropia de ea, de a o înțelege. Nu mă mai regăsesc astăzi decât rar. Nu mă supăr pe nimeni. Viața te schimbă. Da, de acord. Dar e ceva ce nu-mi place. E un fel de vulgarizare a argumentului scenic. Toate lucrurile, și cele urate, mereu în istoria teatrului a fost vorba și de lucruri urâte, de crime – amărâtul ăla de Shakespeare a scris Mackbeth, e ceva ingrozitor, dar problema e cum o povestești și cum o demonstrezi scenic. Nu trebuie să ne dăm pantalonii jos, pentru Dumnezeu! Nu suport lucrurile astea și nu pentru că sunt eu pudic, dar nu este scenic. E ca și cum am face teatru în baie. Nu se poate asta. Sunt lucruri diferite și din păcate, fiind director aici la teatru, la un moment dat s-a pus un spectacol – eu l-am adus pe regizor, și mi-a trântit în fundul scenei o chestie așa, un tablou, de am înnebunit. Și am zis: “domle, ce sens are asta?” În clipa în care eu trebuia să-l dau cu capul de pereți mi-a spus despre libertatea artei, despre o generatie întreagă care trebuie să se exprime... Pai ce să faca Diaconu? E doar un om. Să se pună cu chestia asta? Dacă această generație vrea să se afirme cu vulgarități de genul ăsta e dreptul ei la exprimare, cum o să o cenzurez eu? Singurul lucru pe care pot să-l fac este să mă dau puțin deoparte. Că lumea mea s-a dus! Dar nici nu pot să-mi schimb convingerile. Pe de altă parte, mai e ceva ce nu știe lumea. Meseria asta de actor are ceva din sport, în sensul puterilor. Corpul e parte din exprimarea ta scenică și el trebuie sa meargă, să-i funcționeze toate rotițele. Încep reumatismele, încep vertebrele să se supere pe tine. E foarte greu la un moment dat să te mai exprimi la nivelul la care știi că poți să o faci. Există o doză de frustare, cel puțin la mine. Eu nu pot sa fac teatru de la gât în sus, adică doar să se audă ce spun și să mai fac cu ochuil într-un colț. Nu pot asta! Corpul este un instrument, cu tine cu tot care exprimă. Și dacă el nu funcționează cum ți-ai dori sau cum îi comanzi, apare o frustrare.
DESPRE IUBIRE, RUȘINE ȘI ADEVĂR
Sabina Iosub: Câteva definiții. Iubire?
Mircea Diaconu: Este o noţiune, deşi e mult mai multe decât atât, care pleacă de la Iisus şi se întinde peste tot ceea ce poate însemna iubire. Iubire înseamnă, repet, pornind de la Iisus, ceva ce te ridică de la pământ. Te înnobilează în clipa în care eşti capabil de iubire. E un mecanism care ori funcţionează, ori nu. Şi nu am zis de dragoste, dragoste în sensul pe care-l ştim între un băiat şi o fată. Nu, nu numai asta, dar nici asta nu rămâne într-un singur fel, ea se modifică şi tot iubire se numeşte. Trece prin tot felul de etape şi transformări. Şi când ajung să se ţină de mână şi unul dintre ei să plece pe lumea cealaltă, iar celălalt îl urmează, tot iubire se numeşte. Pe de altă parte nu simţi aşa că te încălzeşte ceva când îţi scapă ochii în sus şi vezi luna într-o seară? Simţi aşa, o chestie! Ei bine, aia e iubire! Care nu are formă şi nici ţintă. E un lucru în sine, e o stare.
Sabina Iosub: Om bun?
Mircea Diaconu: Om bun nu e un om excepţional, ci un om obişnuit. Un om obişnuit trebuie să fie bun, dar în ce sens - al normalităţii, pentru că un om normal nu este tentat să facă rău, nu este tentat să înşele şi pentru asta este un om bun, pentru că trăieşte în zona aceasta. Un om bun este cel pe care vecinii lui îl acceptă şi ţin la el şi le poate fi prieten. Asta e un om bun pentru că de oamenii răi, când te apropii de ei, poate doar interesul tău te poate îndemna să stai lângă el sau să-l rabzi. Doar interesul, ceea ce înseamnă că nici tu nu mai eşti un om bun. Şi asta o spun în clipa asta neînţelegând nici astăzi cum o seamă de oameni cu toate calităţile şi cu creierul la ei l-au adulat chiar pe marele fost preşedinte al nostru, au stat lângă el și l-au sprijinit în neştire şi chiar şi când apăreau argumente zdrobitoare, jenante, continuau şi nu-şi clinteau cu nimic părerea. Asta înseamnă că mai era şi altceva. Asta putea fi doar interesul lor, ceea ce-i descalifică sau poate orgoliul lor de a nu recunoaşte că au greşit ceea ce iarăşi nu e din apanajul unui om bun, care înţelege că a greşit, zice iartă-ma şi merge mai departe.
Sabina Iosub: Ruşine?
Mircea Diaconu: E ceva pe cale de dispariție și care când e reală îți dă și o roșeață pe față. Trebuie să te și înroșești când ți-e rușine. Abia atunci te cred. Eu care sunt de meserie, sunt tentat să înțeleg când cineva te minte. Cand ești sincer corpul tău reaționează normal și te înroșești. Nu am mai văzut de mult lucrurile astea. Rușinea a fost înlocuită cu jena. O rușine mai mică, de conjunctură, ceva care trece. Azi se folosește mai mult jena decât rușinea.
Sabina Iosub: Adevăr
Mircea Diaconu: Adevarul este un subiect delicat pentru că, așa se spune, câți oameni atâtea adevăruri, dar nu e așa că până la urmă zicem că adevărul este unul singur. Spunem asta când ne referim la lucruri de peste noi, asta în măsura în care credem în adevăruri de acest nivel. Sunt oameni care cred doar în adevărul lor, imediat, și care are ca ingrediente interesul. Ăsta nu este un adevăr. Este un adevăr ajustat, modificat, conjuctural. De asta eu sunt tentat să merg spre adevăruri care sunt peste mine, deasupra mea, nu le decid eu.
Sabina Iosub: Există „cel mai important om” pentru Dvs?
Mircea Diaconu: Nu pot asta, pentru că oamenii „cei mai importanti pentru mine” sunt mulți. Nu are cum să fie unul singur. Sunt mulți care nu mai sunt, nu mai există, dar care au fost în clipa aia cel mai important om. Profesori, părinți, prieteni, cărți scrise de niște oameni. Un om foarte imporatnt pentru mine este Omar Khayam. L-am citit la un moment dat și deși ne despart o mie de ani am avut sentimentul că am fost coleg de liceu cu el. M-am simțit atât de atașat de el, de cum gândea, ce voia de la viață... M-am regăsit de parcă am stat în același cămin.
Sabina Iosub: Cumplite vremuri traim...
Mircea Diaconu: Nu mai cumplite ca altele. Am citit de curând o carte - Căderea Uriașilor - despre primul război mondial și al cărei final este împins către următorul război mondial al carui germeni au răsărit în primul. Atâtea lucruri fără sens, atâta prostie, e de neimaginat. Dicutăm de alta epoca, nu de asta. Totul putea fi facut în alt fel.
Sabina Iosub: A mai rămas ceva de furat, de arestat în țara asta?
Mircea Diaconu: De furat e tot timpul. (râde) Mai sunt găini. Tot timpul se crează ceva care poate să fie furat. Dacă țara asta brusc nu ar mai face niciun spic de grâu, poate doar atunci nu ar mai fi ceva de furat. Dar se fac mai departe. E ceva ce mă supără rău de tot pe aici. E vorba de un mod de viață pe care niște oameni care contează și sunt ascultați, mă refer la formatorii de opinie, la decidenții acestei țări, trebuie să-l înțeleagă toți. Dacă nu îndemnăm la un anume tip de comportament nu vom ajunge nicăieri. Senzația mea a fost așa... Parcă au fost lăsați să fure, plus că niște fapte concrete, oribile, ani de zile au fost lăsate să existe. S-a furat în neștire și deși se știa asta, nimeni nu a facut nimic. Eu cred că suntem într-un punct dement – știți, eu cred că încălzirea globală este o foarte bună afacere, se fac niște bani din asta de nu-i adevărat. Ei bine, anticorupția este la fel. Îi lăsăm pe unii să fure ca să putem lupta cu anticorupția. Doamne-ferește sa nu mai existe corupție... cam așa se pune problema. Noi ce mai mâncăm? Noi mai mâncăm? Ca să ne putem lupta cu corupția trebuie să o avem. Parcă special sunt facute legi care lasă culoare libere, măsuri care nu se iau. Și discut asta în zona de prevenție a furăciunii. Întâi lași toate gardurile jos, îi lași pe toți hoții din sat, pe care-i știi, să fure și după aia scoți pușca și tragi. Păi nu mai bine îți făceai gardurile de la început că să nu se întample? Măsura anticorupției de succes este în măsura în care scade corupția nu daca crește. În toate studiile corupția crește ceea ce înseamnă că lupta e tâmpită și că trebuie să faci graduri. Uite, în nebunia asta cu ANRP. Pai nu poți să schimbi legea, fratele meu? Și astăzi dacă vine unul poate face același lucru pentru că legea nu a modificat-o nimeni. E drobul de sare la nesfârșit. E cumplit. Și mai e ceva... pe fondul acestui spectacol de groază, omul obișnuit devine ușor de manipulat în sensul că cineva îi dă senzatia că se strâng hoții, iar pe acest fond se întamplă ca-n America unde pe fondul luptei antiteroriste s-au tăiat libertăți civile. Și aici la fel se întamplă. E un efort al celor care-i prind pe hoți după ce i-au lăsat să scape ani de zile încât senzația celor care privesc este că așa trebuie să fie. Eu zic că nu e așa. Și ăia care strâng hoții trebuie să o facă în anumite reguli și ăia care fac legi trebuie să nu le facă oricum. Toată lumea trebuie să-și facă cum trebuie treaba pe baza unor principii care țin de o societate ca a noastră care se află într-un sistem de valori europene și cu care trebuie să fie perfect armonica. Nu ca într-un Bantustan unde vine unul mai puternic și-i bate pe toți și după se zice „ce bine că i-a bătut, că sunt răi”.
Sabina Iosub: Vă e teama?
Mircea Diaconu: De ce?
Sabina Iosub: De felul ăsta de face lucrurile.
Mircea Diaconu: Da, mi-e teamă! Suntem într-un foarte mare pericol. Se pot distruge principii, deregla mecanisme care țin de o lume democratică. Pentru mine carta drepturilor omului este bibilia civică. Acum se pot face niște modificări foarte periculoase care intră în creierul omului obișnuit și le vrea și le cere și care nu sunt normale, sunt induse și manipulate. Dacă se modifică lucrurile astea, e foarte greu să le repari.
MESAJ PENTRU CITITORI
Mircea Diaconu: În mod fericit, se numeste jurnalul. Jurnalul era un obiect pe care bunicul meu mă trimitea să îl aduc. Însemna că mă duceam până la poștă și așteptam până venea șareta și-i aduceam bunicului jurnalul care stătea în curte, la soare, își punea ochelarii și citea Jurnalul. Eu sunt de modă veche, iar Jurnalului Național îi doresc din tot sufetul, și asta nu se poate fără cititorii săi, să continuie să fie un jurnal.
Citește pe Antena3.ro
