Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: După trei volume de proză scurtă - „Săptămâna merelor coapte” (Vremea, 2012), „No, Thank You” (Herg Benet, 2014), „Kyparissia” (Litera, 2020) - și o carte pentru copii („Oranjeria”, Editura pentru Artă şi Literatură, 2023) iată-te și autoare de roman (deși spuneai odată că preferi proza scurtă, și asta pentru că toată lumea se aruncă să scrie roman)! Oricum, sincere felicitări, Alexandra, (și) pentru „Lior”, carte publicată de Editura pentru Artă şi Literatură și lansată chiar în această toamnă. Ți-a venit rândul la șuetă, așa că nu-mi mai rețin prima curiozitate: cum ai ales titlul romanului, te-ai pricopsit inițial cu acest cuvânt bizar și melodios și apoi ai conturat povestea, ori titlul s-a impus pe parcurs? Scrii, undeva la începutul romanului, că „Lior” ar însemna în ebraică „lumină pentru mine”…
- Alexandra Niculescu: Titlul este o treabă dificilă pentru mine. Ca tot scriitorul, analizez titlurile cărţilor, şi unele sunt foarte simple, ca „Zăpada”, „Căderea”, „Apeirogon”, „Castelul”, „Magicianul”, „Miramar”, „Labirint”, iar altele ajung să fie foarte complicate, ca „Un lup atârnă în cais, cu capul în jos”, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”, „10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie”.
(Dez)avantajele unui titlu
- M-ai prins cu cele simple: „Zăpadă” (Orhan Pamuk), „Castelul” (Kafka), „Magicianul” (John Fowles)…
- Eh, unele surprind esenţa cărţii, altele şochează, unele atrag şi altele aproape n-au legătură cu romanul/volumul de proză scurtă. Nu cred că există titlul perfect pentru fiecare carte, sigur că un titlu bun, dacă e găsit, face o favoare şi lumea e mai curioasă, dar în final tot conţinutul contează, nu poţi să ai succes cu un titlu excelent şi un roman mediocru, invers sunt şanse.
- Fără îndoială. Întorcându-ne la „Lior”.
- Întâi a fost ideea cărţii şi a lichidului miraculos care poate să rezolve ceva/nu. Apoi am vrut un cuvânt care nu există în română, cum nu există nici lichidul, sub forma asta, şi, fireşte, am căutat ceva care să-mi sune mie bine. Am alcătuit o listă întreagă de cuvinte în multe limbi şi în fiecare zi mă răzgândeam şi mi se părea că altul e mai potrivit, dar până la urmă a rămas lior, care e scurt, asta a contat mult, e melodios, şi da, înseamnă „lumină pentru mine”, pentru că fiecare personaj din roman are nevoie de o lumină. Am auzit deja păreri, cum că rimează cu fior sau cu dor şi că te face să te gândești la lichior, dar astea sunt de-acum interpretările cititorilor, peste care nu mă bag, doar le aştept.
Dinspre proza scurtă spre roman
- Ha, ha, ha! Să fii sănătoasă și frumoasă, chiar m-ai făcut să râd! Fior, dor, lichior - ce combinație… Acum, revenind la primele mirări: ai trecut de la povestiri și proză scurtă la roman. Ce te-a determinat să faci acest pas - evoluția firească a propriei scriituri, ambiția, curiozitatea, ori „Lior” e pur și simplu un pariu cu tine?
Citește pe Antena3.ro
- Îmi place proza scurtă în continuare, s-o citesc şi s-o scriu, găsesc acolo de fiecare dată câte un grăunte din care se poate naşte ceva extraordinar, poate asta e, într-un fel, fiecare povestire te lasă să-ţi creezi propriul roman mai departe. Tot am auzit ideea asta că nu eşti scriitor adevărat dacă nu scrii roman, eu nu sunt de acord, totuşi am zis: de ce nu?
- Chiar așa, de ce nu?
- Cred că e mai uşor şi mai plăcut pentru cititor să se ataşeze de un roman decât de o proză care se termină prea repede, abia începi să cunoşti personajele, intri în atmosferă, te acomodezi, ţi s-a trezit curiozitatea şi gata, următoarea, este un pic frustrant, ba uneori răsare întrebarea: ce-a fost asta? E mai multă muncă din partea cititorului când e vorba de proză scurtă, deşi la prima vedere poţi să zici că nu-i mare lucru, chiar parcurgi câte una într-o staţie de metrou.
Provocare oranj
- Mie, unul, nu-mi pare chiar simplu să scrii proză scurtă.
- Așa-i? Vezi tu, aveam Complexul, aveam deja prea multe personaje şi atunci era imposibil să fie doar o povestire, poate dacă rămânea un singur personaj, dar eu am vrut să le dau şansa tuturor să-şi privească problemele mai atent, şi e nevoie de spaţiu de desfăşurare.
- Așadar, nicio legătură cu ambiția de a scrie roman?
- Ambiţie? Cred că a fost mai multă atunci când am ales să scriu cartea pentru copii, acolo provocarea a fost mare, pentru că e total diferită abordarea.
- Te referi la „Oranjeria”, nu?
- Exact. Eh, romanul e mai pretenţios decât povestirea, asta e clar, cere timp, e posesiv, e năzuros, vrea toată atenţia, vrea să fii dedicat/ă şi ordonat/ă, să nu te distragi şi să nu abandonezi (deşi câte romane n-au fost aruncate la gunoi?). Faptul că sunt multe personaje te solicită foarte mult şi dacă într-o zi nu vrei să scrii despre unul dintre ele, încerci cu altul, în funcţie de dispoziţie şi de inspiraţie.
Emoții, ambiții, visuri (nu vise!)
- O idee demnă de a fi reținută.
- Aşa se numeşte o carte a lui Philip Roth: „De ce scriem”…
- Publicată în România de „Polirom”, mi-am întărâtat și eu curiozitățile cu ea.
- Deci, răspunsul ar putea fi un volum de câteva sute de pagini, dar eu sintetizez: scriu pentru că îmi place, asta e varianta infantilă şi cea mai sinceră. Scriu sperând că într-o zi voi scrie cum visez, şi, mai mult, că ce scriu va şi ajunge la cititorii care caută ce scriu eu.
- Frumos spus.
- Sunt fragmente din unele cărţi care mă fac să mă opresc şi să le recitesc şi să spun „cât de frumos e scris”. Aceeaşi emoţie vreau s-o aibă cititorii mei, am şi eu cititorii ideali, cum spunea Alberto Manguel, nu? Asta mi-ar fi suficient, dacă s-ar opri la un fragment şi ar zice în gând sau chiar cu vocea tare „măi, ce frumos a scris aici”, chiar dacă restul cărţii nu s-ar ridica la înălţime.
Frustrare, enervare, oboseală… plăcere
- Manguel - mare iubitor al cărților (tocmai ce mi-a sosit, prin curier, dinspre „Nemira” (mulțumesc), a doua ediție a Bibliotecii nopții - o bijuterie)! Dar spune-mi, Alexandra, de ce scrii? Ce-ți dăruiește (și ce-ți răpește) această indispensabilă și nobilă îndeletnicire? Cum te simți când scrii, când simți că din mintea și mâinile tale învie o poveste?
- Scrisul nu-mi răpeşte nimic, poate alte activităţi îmi răpesc din timpul de scris. Deşi am vorbit despre plăcere, nu sunt totuşi în culmea extazului mereu în timp ce scriu, sunt multe zile în care nu reuşesc să scriu ceva care să mă mulţumească, e multă frustrare, e şi enervare, e şi oboseală, e şi îndoială dacă scriu ce sau despre ce trebuie sau e cazul s-o iau de la început. Plăcerea e mai mult când recitesc şi mi se pare că nu e chiar aşa rău sau că vreo frază se apropie de imaginea pe care voiam s-o redau. Cu alte cuvinte, scriu pentru ca cineva să simtă acelaşi lucru pe care-l simt eu când citesc o carte care mi se pare bună. Nu scriu ca să rezolv ceva, nici ca să descurc ceva, nici ca să mă eliberez eu de cine ştie ce, nici ca să dau speranţe sau mesaje optimiste cuiva, sună egoist, nu?
Vine vorba despre Cortázar
- Sună plauzibil.
- Scriu nu pentru mine, cum spun unii, asta mi se pare chiar prea ciudato-egoist, scriu pentru alţii ca mine sau foarte diferiţi de mine, dar care au suficientă empatie să înţeleagă şi alte tipuri umane.
- Înapoi la „Lior”: îmi pare, citindu-l, (și) un omagiu adus absurdului și exuberanței lui Julio Cortázar. Ai rămas, cred, conectată, ca autoare, deliciilor de cititoare. Greșesc?
- Mi-ar plăcea ca romanul să fie văzut ca un omagiu adus lui Cortázar, deşi nu e atâta absurd cât aş vrea eu în carte. Că tot suntem la rubrica omagii pentru Cortázar, unul mult mai explicit i-a adus Enrique Vila-Matas scriind Montevideo, o carte unde totul se declanşează pentru că există o povestire de Cortázar despre o uşă într-un hotel şi naratorul pleacă pe urmele uşii, sigur că ce descifrează el diferă de ce şi-a imaginat Cortázar, dar e o încercare plină de admiraţie, şi m-a cucerit romanul lui tocmai pentru fascinaţia faţă de o proză scurtă. Apoi, nu poţi să fii scriitor fără să fii cititor, bine, ştiu că sunt excepţii, sunt scriitori care pur şi simplu au avut talent şi au avut ceva de spus şi nu i-a interesat cum o spun ceilalţi, sau sunt cei care cred că au citit suficient şi, de la un punct încolo, doar scriu, nu mai au chef de citit, dar eu nu sunt în categoriile astea, din fericire, cititul îmi aduce multă bucurie şi chiar multă inspiraţie.
Mai întâi - ascultătoare, apoi - cititoare
- Chiar așa, Alexandra: cine sunt scriitorii tăi preferați (știu sigur că-i îndrăgești pe Gabo și Pamuk…)? Dar cărțile care ți-au modelat/influențat/redimensionat exigențele gândirii?
- Toţi din boom-ul latino: Gabo, Carlos Fuentes, Cortázar şi Vargas Llosa, apoi Pamuk, fireşte, pentru că datorită cărţii lui am început eu să scriu, Pavese, Bryce Echenique (deşi e controversat, dar „Grădina iubitei mele” şi „O lume pentru Julius” tot mi se par extraordinare), Camus, Juan Marsé, Marguerite Yourcenar, Doris Lessing, Nabokov, Pasternak, Steinbeck, Jonathan Coe, Valeria Luiselli, sigur am omis câţiva, mulţi. Acum la cărţi: toate ale lui Pavese, inclusiv jurnalul, de fapt, cu atât mai mult jurnalul: „Meseria de a trăi”, „Istanbul”, „Love” a lui Roddy Doyle, „Şotronul”, „Lolita”, „Paradisul de după colţ”, „Dragostea în vremea holerei”, „Parisul nu are sfârşit”, „Ulise” (da, chiar am citit-o), „Nouă povestiri” (J.D. Salinger).
- Dacă ai finalizat „Ulise”, ce-ar mai fi de adăugat… Ești o cititoare-sadea, Alexandra. Dar cum ai devenit cititoare?
- Ca mai toată lumea, odată cu şcoala, dar poate mai întâi am devenit ascultătoare şi asta a contat. Cititoare am devenit destul de încet, nu mă atrăgeau aşa mult cărţile cât timp existau jucăriile şi bărcuţele din parc. Sigur că lucrurile s-au schimbat în timp, am fost aşa mândră când am citit „Frații Jderi”, pentru că ştiam că nimeni din clasă n-o mai citise, la fel când am citit „Fraţii Karamazov” sau „Tess d’Urberville”. Dar cred că abia când am ajuns la „Vara” lui Camus am devenit o cititoare atentă şi m-am gândit la cum se scriu cărţile astea care-mi plăceau.
Giumbușlucuri și atracții
- Schimbând registrul: ce te enervează cel mai mult (și de ce) în peisajul literaturii românești contemporane?
- Scriitorul ar trebui să-şi vadă de treaba lui, să facă ce face cât poate de bine, şi pe urmă lucrurile să meargă lin, dar nu se întâmplă aşa, asta mă deranjează, că trebuie să facem tot felul de giumbuşclucuri ca să atragem atenţia asupra „produsului muncii noastre”, că trebuie să fim mai ceva ca vânzătorii din piaţă care strigă „aici, aici, vă dau o legăturică de pătrunjel” pentru ca o carte să ajungă la cititori, şi aşa foarte puţini. Eu sunt mai calmă şi mai optimistă, nu sunt ca Nastasia, personajul din „Lior”, ea are tot felul de păreri despre grupuleţele de scriitori, e foarte vehementă împotriva lumii literare şi vrea să schimbe ceva, dar mie mi se pare că oricum fiecare are un loc al lui şi că o carte bună ajunge la cine are nevoie de ea. Cred că există o atracţie între cărți şi cititori în funcţie de natura fiecăruia.
Papionul lui Patapievici
- Alexandra, tot scotocind după cartea ta de debut - „Săptămâna merelor coapte” -, am dat peste o amintire depănată chiar de autoare și m-a amuzat (și m-a bucurat) curajul cu care povesteai că i-ai oferit lui Patapievici un exemplar, undeva la un târg, fără a-i menționa că autoarea volumului respectiv e chiar în fața lui. Îi fixai rușinată papionul… M-au cucerit fragilitatea, modestia, sinceritatea… Dar spune-mi, Alexandra, cum te descurci ca jurist, cum te transformi, cum reușești să-ți lepezi vulnerabilitățile pentru a înfrunta o lume dură, nu?, cum e avocatura? Ai absolvit Dreptul, ai fost stagiară, de altfel într-o sală de judecată ai și început să te joci de-a scriitoarea. Ori n-ai practicat niciodată această meserie - se spune - bănoasă?
- Am fost avocată puţin timp, dar suficient încât să ştiu că nu e de mine. Despre episodul cu papionul, da, ştiu că a fost ceva ridicol, poate toţi ne punem singuri într-o situaţie penibilă la un moment dat, ştim că n-are ce să se întâmple decât să ne facem de râs, şi totuşi o facem. N-a fost unicul episod de genul ăsta, i-am dat un exemplar şi lui Baricco, pentru că la momentul respectiv mi se părea un scriitor genial, chiar am scris o povestire imitând oarecum stilul lui şi cineva m-a întrebat: e după Saramago? Evident că italianul n-avea ce să înţeleagă, fiind în română cartea mea, dar tot a fost foarte încântat de cadou, asta după ce s-a asigurat că nu e vreo bombă.
- Fabulos! N-am epuizat mirările, să știi: ce-a păstrat, ce-a lepădat scriitoarea Alexandra Niculescu din stagiara în avocatură care contura cândva personaje și povești în sălile de judecată ale Bucureștiului?
- Am păstrat tot, am păstrat mai ales curiozitatea faţă de ce se întâmplă deosebit în jur, plăcerea de a scrie cu pixul în carneţele şi întrebările pe care mi le puneam de-atunci.
Libertate și iubire (pe ocolite)
- Două grele: ce-i libertatea, Alexandra? Dar iubirea?
- O să mă limitez la literatură sau scris, pentru că altfel e un subiect prea vast chiar pentru un roman sau două. Ştiu că sunt autori care scriu având un cititor anume în minte, poate e bine, poate nu, poate uneori e inevitabil, dar cred că asta îţi ia din libertate. Când ştii că X o să citească, imediat te gândeşti şi cum o să interpreteze, cum ai vrea să vadă cartea, şi atunci ajungi să schimbi lucruri, să ajustezi, să finisezi altfel, deci se cam duce ceva şi din libertate, nu? E uşor şi idealist să spun: eu când scriu nu ţin cont de nimeni şi de nimic, evadez pur şi simplu, şi acolo, da, în scris, găsesc libertatea totală, pot să fiu oricine, să fac orice, fără nicio grijă. Cam aşa m-am simţit când am scris „Oranjeria”, cartea pentru copii. Spunea Pamuk, dacă tot l-am menţionat, că şi-a ridicat în cap toată familia după ce-a scris „Istanbul”…
- Eram convins că-l vei readuce în discuție.
- Eh, toţi s-au simţit trădaţi într-un fel, şi nu i-au mai vorbit mult timp, e un risc pe care şi l-a asumat, sigur că pentru cititori a fost bine, pentru el, nu ştiu, pentru familia lui, nu ştiu. E bine să te simţi liber, dar se ştie că trebuie să fii precaut/ă când ai un prieten scriitor, pentru că te poţi trezi oricând personaj. Mie îmi place să păstrez totuşi nişte limite şi să pun mai multă ficţiune decât realitate.
- Iubirea?
- Despre iubire e povestirea din cartea lui Carver: „Despre ce vorbim când vorbim despre iubire” (e un text foarte trist sau aşa l-am perceput eu). Aş putea spune, ar fi frumos să pot spune că cineva care nu ştie ce e iubirea nu poate fi un scriitor bun, dar nu e aşa.
Începuturi, naivități, drăgălășenii
- Oare?
- Hai să rămân la literatură: normal că există o poveste de iubire între autor şi carte, între autor şi personaje, chiar dacă sunt nereuşite, simplul fapt că ele apar reprezintă o dovadă de iubire din partea scriitorului. Sunt şi personajele alea foarte dezagreabile şi atunci vine întrebarea: cum să le iubească autorul? Aşa e cazul lui Giro, personaj aventurier (eufemistic spus) din „Lior” - mi-a mărturisit o studentă că l-a urât, pur şi simplu, îi venea să-l ia la bătaie (din fericire, paginile cărţii au împiedicat-o) deci m-a întrebat: cum să-l iubeşti? Ei, uite că se poate, sigur că n-ai vrea să ai de-a face cu el, dar construcţia lui, experienţele prin care trece şi el, porţia lui de suferinţă, care poate îl face mai brută, toate astea le-am adunat cu atenţie şi empatie pentru tipul ăsta de om. Ştiu că există autori care îşi reneagă operele de început, fiind siguri că au ajuns la alt nivel şi strâmbă din nas: nu mă mai reprezintă, nu mai sunt eu. Dar n-ai cum să le negi existenţa, de exemplu, văd şi eu stângăciile din prima mea carte de povestiri, în acelaşi timp însă mi-e foarte dragă, chiar dacă ar trebui să rescriu mare parte din ea ca să fiu mulţumită.
- Te referi la „Săptămâna merelor coapte” - un titlu excelent, de altfel.
- Mulțumesc. Eh, există acolo, în cele mai rudimentare cărţi, calităţi pe care un scriitor cu experienţă poate le-a pierdut, ca inocenţa sau sinceritatea sau naivitatea sau dorinţa de a construi personaje total anapoda, poate prea melodramatice, poate prea de pe altă lume.
Sticla, ca ghid al cărții
- Te pisez în continuare cu iubirea.
- Despre iubire în ce scriu: cred că n-am făcut excese, dar am lăsat câteva personaje să se desfăşoare, cum sunt Nastasia şi Xenia în „Lior”. N-am scris doar despre iubirea dintre oameni, sunt şi sticlele în carte, sunt chiar personaje foarte importante, un fel de ghid al cărţii, au păreri şi vorbesc (apropo de întrebare) despre libertate şi despre iubire şi resentimente, despre răbdare şi despre lipsa ei, care e tot mai evidentă azi, de asta şi are Complexul atâta succes şi e plin de clienţi.
- Cu iubirea n-am fost chiar pe aceeași lungime de undă. Oferă-ne, la schimb, una dintre rețetele tale preferate de prăjituri. Să ne spui, te rog, și cu ce carte se potrivește a fi înfulecată. Poate cu „Oranjeria”? (nu văd de ce n-ar fi atrăgătoare și pentru adulți)
Dulcegării
- Iată o întrebare amuzantă şi originală pentru un interviu despre literatură.
- Să știi că i-am adresat-o recent și Narinei Abgarian și ne-a oferit o rețetă de tradiție în familia ei.
- De fapt, există o legătură între reţete şi scrisul cărţilor, nu? Chiar de curând am răsfoit iar „The Bastard of Istanbul” a lui Elif Shafak şi acolo ne oferă ea o reţetă completă de ashure: când am citit întâia oară mi-am spus că nu e locul unei reţete într-o carte, apoi mi-am dat seama că poate fi foarte bine, de ce n-ar fi, mai ales într-o carte ca a ei, unde fiecare capitol are un titlu culinar.
- Păi, vezi? De ce n-ar fi loc atunci pentru o rețetă și într-un interviu?
- În prima mea carte de povestiri e o proză în care se vorbeşte mult despre mere coapte şi despre cum erau pregătite, dar e un simbol acolo, un ritual care însemna o hotărâre. A fost un moment frumos când cineva care citise cartea m-a întrebat foarte serios unde e satul, pentru că trebuie neapărat mers acolo, dacă există aşa o tradiţie deosebită. Normal că era totul ficţiune, dar m-am bucurat pentru că cineva văzuse satul viu. Cred că aş avea un desert potrivit pentru „Oranjeria”, se numeşte portokalopita, se cam găseşte peste tot, dar făcută în casă are alt gust.
Proiect în ductul pixului
- Ce planuri editoriale ai? Deții proză de sertar?
- Scriu de multicel la un roman despre două fete dintr-un cartier poluat în care a existat o fabrică ce a fost închisă imediat după ’89. Tocmai despre asta e, despre cum se schimbă planurile şi despre cine alege drumul corect şi cine se rătăceşte, lucru care nu e niciodată aşa clar cum am vrea. Mare parte din volum am scris-o cu pixul pe caiet/e şi trebuie să transcriu.
- Tare!
- Deşi îmi face plăcere treaba cu scrisul de mână, e foarte obositoare transcrierea. În acelaşi timp, trecând povestea „pe curat” adică pe laptop, mă simt tot mai aproape de fetele astea două, care sunt foarte diferite de cum eram eu când am terminat liceul. Am verificat acum sertarul, special pentru interviu şi da, am şi proze scurte, dar nu ştiu când/dacă o să le vină timpul să se unească în vreun volum.
- Alexandra, într-o ierarhie a prozatoarelor române din toate timpurile pe cine ai așeza pe primele trei poziții?
- Uite cum facem: o să aleg doar una, iar pentru celelalte două poziţii ne imaginăm câte o prozatoare contemporană, pentru că sunt mai multe care ar merita, da?
Nesiguranţa scriitorului la debut
- Să zicem.
- Deci preferata este Cella Serghi, în primul rând (nu, nu pentru că era frumoasă) pentru curajul ei de a vorbi despre scrierea unui roman, în „Pe firul de păianjen al memoriei”. E acolo toată nesiguranţa scriitorului la început, este refacerea manuscrisului de câte ori trebuie, e teama imensă că ceva ar putea să se întâmple cărţii şi n-ar mai apărea niciodată, şi apoi e drumul lin sau cotit, uşor sau cu obstacole spre cititor. Vorbeşte sincer despre rolul norocului sau al prietenilor în apariţia cărţii ei şi vorbeşte despre cum tocmai Camil Petrescu nu a fost primul care să-i citească manuscrisul, ci Mihail Sebastian.
Profilul românului
- Deși i-l trimisese iubitului Camil.
- Dincolo de povestea de dragoste neîmplinită, e un curs nu de scriere creativă (de care suntem asaltaţi azi din toate părţile), ci de cum să reuşeşti sau măcar să continui să crezi în ce faci. Ştiu că sună cam ca visul american, dar puţin optimism e necesar uneori.
- Cum arată, Alexandra, profilul cultural al românului de astăzi?
- Românul are alte priorităţi, e preocupat în primul rând de ce-l priveşte direct, şi nu e întotdeauna cultura, ce să facem? Acum cultura se cam limitează la ce poţi citi/privi pe ecranul mobilului, sigur că exagerez, din fericire, sunt încă mulţi care îşi fac timp să meargă la un film, la o expoziţie, mai puţini la o prezentare de carte (când e vorba de autori străini, atunci e altceva), de ce să ne ascundem după deget, dar sunt, asta e bine. Cât timp educaţia n-ajunge peste tot, n-avem cum să visăm la puhoaie de pasionaţi de cultură. Când printre primele cuvinte pe care le învaţă copiii de azi se numără şi „bani”, e logic ce urmează, nu? Apropo de proza de sertar…
- Te rog.
- Am un text cu un personaj caraghios: nu face el mare lucru, dar are un moment de revoltă şi spune că evoluţia există doar în tehnologie, în rest nimic, aşa că o să vină generaţii de roboţei analfabeţi. Totuşi e doar un personaj haios şi sper eu că n-are dreptate.
- Sper și eu, ce să fac…
- În ultimul roman a lui Vargas Llosa personajul central scrie şi el o carte despre un muzician şi despre cultura populară din Peru, şi, când îşi prezintă cartea, vede că nu e aproape nimeni în sală, deci s-ar zice că are parte de un eşec frumuşel, dar nu, cartea chiar ajunge să fie citită, e controversată, e criticată, e apreciată şi devine un succes. Ce vreau să spun e că oamenii pot fi atraşi spre cultură oriunde în lume, chiar dacă mai încet. În priza mirării tale - nu ştiu dacă există un profil cultural al românului, suntem totuşi atâţia, foarte diferiţi şi schimbători, şi vreau să am încredere că, în timp, tot mai mulţi vor fi interesaţi de cultură în defavoarea altor activităţi. E o bucurie când întâlnesc persoane care vorbesc cu pasiune despre cărţi, picturi sau filme, dar eu nu sunt aşa snoabă, aceeaşi bucurie o simt şi când aud vorbindu-se animat despre o frunză sau despre pini sau cerul senin sau dragoste sau despre portokalopita, fireşte. Ce îmi place e că există încă oameni care duc cu ei o carte, se aşază pe o bancă şi citesc, asta mi se pare ceva plin de speranţă, de asta zâmbesc oricui citeşte pe o bancă.
- Mulțumim pentru zâmbete.
- Și eu vă mulțumesc.
Despre autoare
Alexandra Niculescu a publicat trei volume de proză scurtă - „Săptămâna merelor coapte” (Editura Vremea, 2012), „No, Thank You” (Editura Herg Benet, 2014), „Kyparissia” (Editura Litera, Colecţia Biblioteca de proză contemporană, 2020) - și o carte pentru copii: „Oranjeria” (Editura pentru Artă şi Literatură, 2023, finalistă a Premiilor Cărturino 2024). Alexandra scrie povestiri şi/sau recenzii de carte în revistele literare: Matca Literară, Citeşte-mă, Ficţiunea, Familia, Euphorion, Literomania, LiterNautica, Kryton, Laconic, Planeta Babel. A participat la volumul colectiv tradus în limba spaniolă Tres cuentos rumanos cu povestirea El año son siete días (Anul are şapte zile), Editura Malandra, şi la volumul Nume de cod: Flash Fiction. Antologie Literomania de proză scurtă, Editura Paralela 45.
„Tot am auzit ideea asta că nu eşti scriitor adevărat dacă nu scrii roman, eu nu sunt de acord, totuşi am zis: de ce nu?”, Alexandra Niculescu, scriitoare
„Scriu pentru că îmi place, asta e varianta infantilă şi cea mai sinceră”, Alexandra Niculescu, scriitoare
„Scriu sperând că într-o zi voi scrie cum visez, şi, mai mult, că ce scriu va şi ajunge la cititorii care caută ce scriu eu”, Alexandra Niculescu, scriitoare
„Scrisul nu-mi răpeşte nimic, poate alte activităţi îmi răpesc din timpul de scris”, Alexandra Niculescu
„Ar fi frumos să pot spune că cineva care nu ştie ce e iubirea nu poate fi un scriitor bun, dar nu e aşa”, Alexandra Niculescu
„Nu poţi să ai succes cu un titlu excelent şi un roman mediocru, invers sunt şanse”, Alexandra Niculescu
„Zâmbesc oricui citeşte pe o bancă”, Alexandra Niculescu
