Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Considerată de lumea teatrului „un vârf al noii generații de creatori”, Teodora Petre este, cu siguranță, un nume pe care îl vom auzi tot mai des. Tânăra regizoare ne-a explicat care e secretul reușitelor sale.
Jurnalul: Numele Teodora Petre este unul care se face tot mai auzit în lumea teatrului. Care sunt pașii pe care i-ai făcut până aici?
Teodora Petre: Pornind de la faptul că suntem cu toții diferiți, că nu deținem nicicum adevărul absolut și că nu cred că ceea ce am făcut eu reprezintă neapărat calea cea mai bună pentru un tânăr regizor, au fost multe momente în care nu reușeam să văd luminița de la capătul tunelului și sper doar că dacă împărtășesc lucrurile acestea atunci cineva care se află în aceeași situație se va simți poate mai puțin împovărat. Chiar dacă a fost foarte dificil, cred că cea mai importantă decizie pe care am luat-o vreodată a fost să am răbdare și să nu forțez niciodată lucrurile, dar în același timp să profit cât mai mult de fiecare șansă oferită și să fac tot ce ține de mine ca rezultatul să fie unul bun. Eram foarte tânără la sfârșitul facultății, aveam 22 de ani și nu simțeam deloc că aș cunoaște suficiente lucruri despre mine, despre viață sau despre teatru cât să pretind că am capacitatea de a crea o lume credibilă și interesantă pe scenă, în spectacolele mele. Am lucrat aproape 5 ani ca producător și asistent de regie, timp în care am „furat” meserie de la mulți regizori foarte buni, dar și de la mulți alți artiști extraordinari, scenografi, actori, compozitori. Sigur că perioada de învățare nu se termină niciodată de fapt, însă m-a ajutat faptul că nu am pus presiune pe mine să am rezultate în acea perioadă, ci doar să asimilez cât mai multe, atât de la cei cu care lucram, cât și pe cont propriu, citind, vizionând filme, mergând la teatru etc. M-a amuzat să descopăr faptul că, în ciuda măsurilor mele elaborate de precauție, nu am reușit să mă simt niciodată cu adevărat pregătită să încep să montez spectacole, ci doar mult mai bine echipată pentru această aventură. La un moment dat trebuie pur și simplu să începi și gata!
Cel mai nou spectacol regizat de tine, „O casă deschisă”, se joacă deja cu casa închisă. De ce crezi că se bucură de acest succes? Care crezi că sunt atuurile acestui spectacol jucat la Teatrul Odeon?
Primul motiv pentru care biletele s-au vândut în câteva ore este cu siguranță distribuția excepțională. Adrian Titieni, Elvira Deatcu, Ioan Batinaș, dar și mai tinerii Ioana Bugarin, Eduard Trifa și Niko Becker sunt toți niște actori extrem de buni, care și-au câștigat deja aprecierea publicului, atât în teatru cât și în film și televiziune, și pe bună dreptate. Sigur că acest lucru funcționează doar în primă fază, însă reacțiile foarte bune pe care le-am primit după fiecare reprezentație, atât din partea publicului plătitor de bilet, cât și a colegilor de breaslă, mă fac să cred că nu le-am dezamăgit așteptările. Un alt atu al spectacolului este tema familiei, temă de care ne simțim cu toții legați, într-un fel sau altul, și pe care am pus-o în valoare într-un mod onest și surprinzător, care emoționează și amuză deopotrivă. Scenografia superbă a Ioanei Pascha și muzica înălțătoare a lui Cezar Antal completează perfect povestea și oferă spectatorului o experiență care-i hrănește aproape toate simțurile. Poate pare că mă laud, dar trebuie să știți că eu doar vă redau câteva dintre opiniile primilor noștri spectatori!
La TNB se joacă un alt spectacol regizat de tine, „Extraordinară viață”, despre care spuneai că este unul dintre spectacolele tale de suflet. În primul rând de ce îți este atât de drag și, în al doilea rând, cum îți explici faptul că deși se joacă de câțiva ani, se bucură în continuare de același succes?
Citește pe Antena3.ro
Spectacolul îmi este foarte drag din multe motive. În primul rând, textul scris de Mariano Tenconi Blanco, un dramaturg argentinian foarte talentat, îmi place la fel de mult acum ca în prima zi când l-am citit, dacă nu chiar mai mult, datorită mesajului lui și temei pe care o abordează, pe care eu le consider foarte importante și totuși prea puțin reprezentate în artă, și anume prietenia feminină și puterea magică a comunității. Este povestea Blancăi și a Aurorei, jucate de Mihaela Velicu și Aida Economu, două femei care locuiesc la capătul pământului, în frig și în întuneric, în Ushuaia, Argentina, cel mai sudic oraș al lumii, care au parte de niște vieți pline de durere și dificultăți, dar care reușesc să găsească întotdeauna puterea de a se ridica din noroi sprijinindu-se una de cealaltă. Am empatizat foarte mult cu ele și am simțit că mi-e foarte ușor să pun o bucățică din sufletul meu în acest spectacol. Succesul lui nestingherit de la premieră și până acum se datorează în primul rând celor două actrițe care sunt foarte talentate și care oferă spectatorilor tot ce au ele mai bun la fiecare reprezentație, cu credință și dăruire. De altfel, perioada repetițiilor a fost foarte frumoasă, îmi aduc aminte de ea cu mare drag. Ne-am bucurat de o echipă unită, și de această dată alături de scenografa Ioana Pashca și compozitorul Cezar Antal, cu care am colaborat excelent și am simțit în fiecare zi că suntem toți pe aceeași lungime de undă, mânați de o forță creatoare extrem de generoasă.
Și ca să vorbim și despre cel de-al treilea spectacol regizat de tine „Picasso vs. Einstein”, care se joacă la Teatrul de Comedie, te rog să-mi spui cum e să lucrezi la atât de multe spectacole în același timp?
În ultima vreme am avut norocul să nu se suprapună perioadele de repetiții la mai multe proiecte deodată, însă de multe ori repetam un spectacol în timpul zilei și seara, acasă, mă pregăteam pentru următorul proiect, pentru că pauza dintre cele două era prea mică și nu-mi ajungea timpul. Spectacolul în sine este doar vârful aisbergului, în spatele lui se ascund de cele mai multe ori luni de pregătire, în funcție de textul ales și de viziunea pe care aleg să o dezvolt. Pentru mine e o muncă plăcută, îmi place să lucrez la mai multe lucruri în același timp (nu prea multe, totuși), atunci când mă blochez sau rămân în pană de idei la un proiect mă ajută să îl las un pic deoparte și să mă concentrez pe altceva, am observat că atunci când mă întorc sunt mult mai inspirată. „Picasso vs. Einstein” a fost un astfel de proiect care a avut nevoie de o privire mai atentă din partea mea pentru că este o comedie atipică, o combinație foarte interesantă între sketch TV, stand-up și elemente de cabaret, pe care a trebuit să o descifrez cu atenție înainte de întâlnirea cu actorii. Cheia în care a trebuit să lucrăm acest spectacol ne-a provocat pe toți să regândim felul în care înțelegem mecanismul comic și să descoperim cum îl adaptăm pentru publicul românesc, obișnuit să întâlnească umorul american mai mult la TV. Poate părea complicat, însă mi-am dorit foarte mult să montez acest spectacol tocmai pentru că eu nu am mai văzut nimic asemănător în peisajul teatral românesc din ultimii ani.
Ești un om foarte modest, care preferă să se vorbească mai degrabă despre munca sa decât despre el. Și totuși, vreau să te întreb cum a fost pentru tine saltul ăsta de la un absolvent de regie care nu era foarte sigur de potențialul său la un regizor cu trei spectacole jucate simultan la teatre de renume?
A fost un salt destul de lent, după cum spuneam, au trecut aproape 5 ani din momentul în care am absolvit și până la debutul meu în teatrul profesionist, cu „Omul din oglindă” după „Teatrul descompus” de Matei Vișniec, la Teatrul Mic în 2021. De atunci am lucrat aproape constant sau cel puțin am avut tot timpul la orizont câte un viitor proiect. Acum, că stau să mă gândesc, mi se pare incredibil, în sensul cel mai bun al cuvântului, mi se pare de necrezut câte s-au întâmplat în doar doi ani și mă simt copleșită și recunoscătoare pentru toate șansele pe care le-am primit și încrederea care mi-a fost acordată. Sigur că am și muncit foarte mult, însă până la urmă asta mi-am și dorit, să am ocazia să muncesc ca regizoare de teatru.
Mi-a plăcut foarte mult să văd sinceritatea cu care ai vorbit despre sentimentul de nepregătire, de nesiguranță pe care l-ai avut la finalul facultății și cred că discursul tău îi poate încuraja pe tinerii artiști care nu au reușit încă să se impună în domeniul lor să nu abandoneze și să continue să creadă în talentul și visul lor, până la urmă. Ce simți tu că a funcționat la tine și ai putea să împărtășești, astfel încât să fie de ajutor și altora?
Cred că pe mine m-a ajutat foarte mult faptul că nu am pus presiune pe mine să fiu din prima clipă o „mare” regizoare, imediat după terminarea facultății. Am acceptat faptul că mă simțeam nepregătită și că existau șanse să nu găsesc un remediu pentru acest sentiment. Am încercat pe cât posibil să fiu ca un burete, să asimilez tot ce citeam sau vedeam, tot ce auzeam din gura regizorilor cu care lucram. N-am știut în niciun moment unde mă va duce acest drum cu exactitate și au existat multe momente în care am deviat de la el și am ajuns în diverse fundături de unde a trebuit să mă întorc, având mai multe întrebări decât răspunsuri, dar am sperat că dacă îmi văd de treaba mea cu seriozitate și fac lucrurile așa cum știu eu mai bine atunci ceața se va risipi și voi vedea mai clar unde mă aflu și ce am de făcut. Pe scurt, noi, în teatru, avem o vorbă: procesul, nu succesul.
Printre atâtea spectacole și repetiții, mai ai timp să cauți piese noi pentru proiecte noi?
Momentan am o bază de piese destul de bogată, astfel încât viitoarele proiecte sunt acoperite. Într-adevăr, n-am mai avut timp să citesc din proprie inițiativă piese noi în ultima vreme, însă se mai întâmplă din când în când să îmi trebuiască un anumit gen de text, cu un anumit număr de actori, pe care să nu-l găsesc deja în tolba mea, așa că mă pun imediat pe citit.
Trebuie să spun că am fost impresionat de cuvintele lui Adrian Titieni, care te lăuda într-un interviu spunând despre tine că ești un om extraordinar cu care a traversat „o experiență profesională de aproape două luni sub semnul excepționalității (...) Când se întâmplă să întâlnești un regizor tânăr cu deschidere, înțelegere, logică, abordare coerentă, care face diferența între important și neimportant, esențial/neesențial și care e dublat și de o calitate umană extraordinară, te bucuri”. Ce ecouri produc în tine astfel de cuvinte?
Normal că mă emoționează îngrozitor, îmi vine să mă fac mică-mică ca să nu vadă nimeni cât de tare mă înroșesc și mă fâstâcesc, pentru că nu știu efectiv unde să pun toate emoțiile acestea și ce să fac cu ele, mă copleșesc. Emoția este dublată de faptul că în cazul domnului Titieni sentimentul este profund reciproc. Am avut imensa surpriză să întâlnesc unul dintre cei mai înzestrați actori și profesori de actorie de la noi care și-a păstrat totuși deschiderea, curiozitatea dar și generozitatea, lucru foarte rar întâlnit, aproape pe cale de dispariție. Ca și dumnealui, și eu am mare nevoie de logică, de coerență și nu în ultimul rând să lucrez cu oameni pentru care înainte de toate este esențial respectul acordat celui de lângă tine, nu se poate fără. Sigur că m-am bucurat enorm să aflu că avem toate acestea în comun, a fost o validare importantă a demersului meu, de care cred că orice tânăr artist are nevoie.
Ce-ți dorești pentru viitor?
Îmi doresc întâlniri cel puțin la fel de plăcute și fructuoase cum au fost cele de până acum. Sunt din ce în ce mai convinsă că despre asta este vorba atunci când lucrăm la un spectacol de teatru, despre felul în care ne întâlnim unii cu ceilalți, noi cei din proiect, despre cum ne întâlnim cu textul, cu dramaturgul, cu echipa tehnică și cu cei de la birouri, despre întâlnirile pe care le avem în afara repetițiilor și care ne pot modifica în feluri neașteptate. Nu este vorba despre compatibilitate, e bine dacă există, dar ne descurcăm și fără dacă nu, ci mai degrabă dacă putem să ne întâlnim cu adevărat, aici și acum, fără ego-uri sau idei preconcepute.
Mai ai și altceva în pregătire?
Momentan am început să lucrez ca reprezentant al Teatrului Mic, la care sunt angajată, la un nou spectacol cu trupa de teatru a Liceului Decebal din București, alături de care am lucrat și anul trecut, când copiii au luat două premii importante în cadrul Festivalului Vocea Teatrului Licean. După aceea, dacă totul merge conform planului, ar trebui ca tot restul anului să fiu ocupată cu mai multe proiecte de teatru foarte interesante, atât în București cât și în provincie. Vă aștept la teatru!
