Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Au fost reeditate recent la editura Humanitas cărțile pe care le-ați închinat „Bucureștiul fanariot”, stimate domnule profesor Tudor Dinu. Volumul al treilea este și cel mai spectaculos și vă rog pe această cale să ne împărtășiți câte ceva din miezul acestei povești poate prea puțin cunoscute din istoria românilor.
- Tudor Dinu: Volumul amintit întreprinde înainte de toate o amplă incursiune în viața cotidiană a bucureștenilor din epocă, oprindu-se cu lux de amănunte asupra alimentației și îmbrăcămintei deopotrivă a oamenilor sărmani și a celor cu dare de mână. În cazul celor dintâi și mai ales al boierilor, se cuvin remarcate varietatea meniurilor și creativitatea gastronomică bazată pe o sumedenie de ingrediente din producția locală sau de import (cărnuri, zeci de specii de pește care creșteau din belșug în apele nepoluate industrial ale Bucureștiului și țării, mezeluri, brânzeturi, legume, fructe, inclusiv gătite ca garnitură la fripturi), bine asezonate cu o profuziune de condimente ce le confereau gusturi și arome foarte puternice. Sunt convins că multe dintre acestea ar putea constitui și astăzi niște preparate de succes în restaurantele de fine dining din capitală și de aiurea, drept care mi-aș permite să îi invit pe chef-ii actuali să îndrăznească să se apropie de bucătăria veacului XVIII. La rândul lor, veșmintele somptuoase confecționate din mătase, catifea și alte stofe fine, brodate migălos cu fir de aur sau de argint (anterie, pi(r)piri, fermenele, cepchene, ilice, giubele etc.) ar putea – cred – să îi facă invidioși pe mulți dintre creatorii de modă de astăzi. Indubitabil, ele ar fi și de natură să atragă admirația doamnelor și domnițelor de astăzi, așa că încurajez muzeele bucureștene să expună măcar și o parte dintre comorile vestimentare pe care le păstrează bine ferecate prin depozite.
Intimitatea cafenelelor și amorul ilicit
- N-ar fi rău să se materializeze aceste îndemnuri.
- Pe mai departe, cartea încearcă să reconstituie modul de a se distra al semenilor noștri de odinioară, conducându-l pe cititor prin cârciumile în care, conform surselor, bucureștenii de rând beau zilnic, adesea fără măsură, delectându-se cu muzica lăutarilor, mulți dintre ei adevărați virtuozi, și gustând din amorul ilicit, în intimitatea cafenelelor unde printre fum și aburi se țeseau intrigi politice, prin bâlciuri unde alături de formele tradiționale de distracție (jocul urșilor, dulapul (=scrânciobul)), pătrund spectacole de sorginte orientală (geridul (=o competiție între călăreți înarmați cu sulițe, geamala (=o păpușă uriașă care dansa manipulată de un om aflat în interiorul ei)) ori forme de divertisment aduse din Occident, precum loteria cu bileturi (lozuri), ori chiar cazinoul, prin locurile favorite de plimbare înlăuntrul orașului (pe malurile umbroase ale Dâmboviței, pe colina acoperită cu vii a Filaretului) sau în afara lui (la cișmeaua lui Mavrogheni, la Herăstrău, Colentina), unde bucureștenii cu dare de mână își etalau echipajele aurite aduse mai ales de la Viena ori pe la balurile și cluburile de tip apusean, care ajung să se organizeze, atrăgând ca un magnet întreaga lume bună bucureșteană ca urmare a ocupațiilor austriacă și rusă ale capitalei.
Triumful definitiv al limbii române asupra celei slavone (și grecești)
- Se făcea și școală sau distracțiile se țineau lanț?
- Cititorul poate urmări (și) avatarurile învățământului bucureștean desfășurat în trei limbi (greacă, slavonă și română), cel dintâi oferind o pregătire clasică de invidiat, și fiind ca urmare frecventat de elevi de pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice și chiar din Asia Mică. Apoi, poate afla informații despre tiparul care în veacul fanariot consfințește triumful definitiv al limbii române asupra celei slavone și chiar grecești, reușind treptat să se pună nu doar în slujba bisericii, ci și a administrației, învățământului și, în cele din urmă, a delectării cititorilor. Dintre aceștia destui ajung să își creeze, inclusiv din motive de prestigiu social, biblioteci proprii, mai mici sau mai mari, în primul rând comandând de peste hotare cărți, mai întâi în greacă, iar după 1800 și în franceză, inițial cu conținut religios, filosofic, istoric, educativ, dar treptat și pur beletristic sau științific. Tot în epoca fanariotă, bucureștenii au pentru prima dată ocazia să asiste nu doar la spectacole dramatice improvizate de sorginte populară, ci și la reprezentații ale unor capodopere ale teatrului universal, jucate deopotrivă în germană, greacă și română.
Citește pe Antena3.ro
- Primele piese de teatru...
- În paralel, aceștia au acces la lectura unor comedii satirice în greacă sau română, care, din pricina cenzurii din epocă, nu puteau fi puse în scenă sau tipărite, ci circulau doar sub formă manuscrisă (ne-am ocupat în detaliu de cinci dintre cele păstrate până astăzi. În fine, trilogia Bucureștiului fanariot se încheie cu un amplu capitol reparatoriu închinat grupurilor etnice alogene (evrei, armeni, țigani, turci, sârbi = slavi balcanici, albanezi, dar și occidentali, germani, francezi și italieni) a căror contribuție la dezvoltarea civilizației bucureștene a fost în trecut minimalizată sau trecută sub tăcere.
Marea crimă a dictaturii ceaușiste
- Să revenim acum la începutul acestei laborioase cercetări. Ar fi păcat să nu reunim aici măcar câteva idei ale strălucitului studiu închinat epocii fanariote. În acest sens, amintind și titlul primului volum – „Bucureștiul fanariot - Biserici, ceremonii, războaie” -, vreau să știu care a fost și de ce, din punctul dumneavoastră de vedere, cel mai important lăcaș de cult (valah/dâmbovițean) al secolului al XVIII-lea? Dar cea mai însemnată ceremonie, festivitatea cu cel mai mare impact? Și, ați ghicit, care a fost cel mai mare război trăit de Bucureștiul fanariot?
- Cel mai însemnat lăcaș de cult din zona Bucureștiului a fost, indiscutabil, Mănăstirea Văcărești, care a marcat din punct de vedere artistic apogeul artei religioase medievale în Țara Românească. Consider că demolarea acesteia a constituit una dintre marile crime ale dictaturii ceaușiste. Chiar dacă nu suportă din nici un punct de vedere comparația cu mănăstirea tragic dispărută, multe dintre lăcașurile de cult ce au supraviețuit până astăzi (Stavropoleos, Crețulescu, Mântuleasa, Batiște, Foișor, Elefterie Vechi, Udricani, Cu Sfinți, Manea Brutaru etc.), prezintă un farmec aparte, ca forme de continuare populară a tradiției post-brâncovenești, dar și prin amestecul original de elemente decorative de sorginte orientală (pictură exterioară parțial nonfigurativă de inspirație islamică, ornamentică vegetală din stuc etc.) și, respectiv, occidentală (pătrunderea în programul iconografic a unor scene precum reprezentarea Învierii nu sub forma Pogorârii lui Iisus la iad, ci a ridicării Mântuitorului deasupra mormântului pecetluit).
- Festivitatea cu cel mai mare impact care era?
- Cea mai impunătoare dintre ceremoniile organizate în București era, fără doar și poate, cea de întâmpinare a noului domn, la care erau datori să participe într-un alai parcă nesfârșit toți demnitarii mai mari sau mai mici ai țării, îmbrăcați în costume de gală, toți ostașii înveșmântați în uniforme de paradă și etalându-și armele din dotare, dar și o mulțime de alți profesioniști (negustori, podari – azi am spune muncitori în construcții, cioclii etc.). Evident, nu putea lipsi muzica, neapărat cea orientală, tabulhaneaua, fanfara domnească, ce producea, conform martorilor de epocă, un zgomot asurzitor, dar, de pe la sfârșitul veacului optsprezece, și cea evropenească. Dinaintea acestui spectacol grandios fanarioții aveau pentru o clipă impresia că sunt niște demni urmași ai împăraților bizantini, numai că iluzia se destrăma când își dădeau seama că erau atât de săraci încât nu își puteau permite să dea un ospăț nici măcar cu prilejul întronizării, ci se mulțumeau să îi trateze pe boierii țării doar cu cafea, șerbet (o băutură din fructe și flori), vutcă (vin aromatizat), dulceață și … fum înmiresmat.
Haos pe piața monetară a Bucurescilor
- Cel mai însemnat război care a bulversat Bucureștii care a fost?
- O ierarhie a războaielor care au făcut ravagii în București nu este tocmai lesne de realizat în absența datelor care ne-ar permite stabilirea numărului exact de victime. Totuși, prin durata fără precedent, războiul ruso-turc din perioada 1806-1812 a fost cel mai împovărător, mai ales că venea la scurt timp după ce alte nenorociri cumplite se abătuseră asupra Bucureștiului. Este vorba, rând pe rând, de distrugătorul cutremur din 1802, care a făcut una cu pământul multe dintre clădirile orașului, de marele incendiu din 1804 ce a prefăcut în scrum o bună parte a capitalei și de catastrofala inundație din 1805. Însă, pe de altă parte, îndelungata ocupație rusească a avut și meritul de a fi deschis gustul claselor superioare autohtone pentru modul de viață occidental practicat de eleganții ofițeri ai armatei țariste.
- Oprindu-ne și asupra volumului al doilea, care descrie atât viața socială și economică a capitalei Valahiei, cât și perioadele în care orașul a fost lovit de necruțătoare catastrofe naturale, am o singură curiozitate: Bucureștiul era, fără îndoială, la acea vreme o așezare extrem de cosmopolită, cu un comerț înfloritor. Cu ce bani plăteau bucureștenii, stimate domn? Ce monede circulau prin târgurile Bucurescilor? Și, mai departe, cum impunea Imperiul Otoman politica fiscală, cum se stabilea cine trebuie să plătească și mai ales cât?
- Cum Țara Românească și Moldova reprezentau teritorii otomane, nu aveau dreptul de a bate monedă proprie și erau, teoretic, ținute să folosească bani turcești, singurii cu care se realizau probabil vânzările cu amănuntul pe piața bucureșteană. În schimb, în tranzacțiile en gros erau utilizate deopotrivă emisiuni monetare austriece, rusești, venețiene, raguzane, franceze, olandeze, britanice, fapt ce crea haos pe piață, dar oferea și oportunități fantastice de îmbogățire pentru zarafi, valutiștii epocii. Imperiul Otoman nu impunea politica fiscală din Țările Române, care era în esență dictată de domnitori. Ba chiar, atunci când aceștia sporeau dintr-un motiv sau altul dările sultanul putea folosi acest fapt pentru schimbarea lor din funcție, invocând cu multă duplicitate în firmanul de mazilire, grija părintească pentru bunăstarea sărmanelor raiale (=supușilor creștini). În esență, pe turci îi interesa doar ca valahii și moldovenii să nu sărăcească atât de mult încât din țară să nu se mai poată strânge integral banii necesari plății haraciului (tributului), precum și a altor contribuții ordinare sau extraordinare.
Poarta civilizației de la Pontul Euxin
- Sunteți un reputat specialist al civilizației grecești, în 2014 ați fost ales secretar general al Societății Europene de Studii Neoelene, calificat așadar să emiteți o opinie avizată în legătură cu acest domeniu. Și-acum chestiunea: ce impact a avut civilizația grecească de-a lungul secolelor asupra românilor, asupra Principatelor românești? Ce mai păstrăm astăzi din acest raport?
- Societatea Europeană de Studii Neoelene își propune dezvoltarea studiilor de istorie și civilizație greacă modernă sub toate aspectele ei, făcându-le să se desprindă definitiv de sub tutela celor antice grecești și bizantine și să pună în lumină cu claritate specificul lumii elenice așa cum s-a conturat acesta ulterior cuceririi Constantinopolului. Este evidentă importanța covârșitoare a acestor studii pentru spațiul românesc ale cărui contacte directe cele mai îndelungate cu lumea greacă se plasează în epoca post-bizantină. În antichitate, grecii de la Pontul Euxin au fost cei care le-au deschis strămoșilor noștri geți poarta civilizației cu mult înainte ca romanii să ajungă la Dunărea de Jos. În perioada medievală principatele Române au adoptat o paradigmă civilizațională de sorginte bizantină, trecută, desigur, în bună măsură, prin filtrul lumii slave balcanice. Sub domniile fanariote, grecii au adus la București și Iași civilizația Orientului cu bunele și cu relele ei, de la deliciile culinare otomane, ori cultura cafelei și a tutunului până la o mentalitate diferită de cea a lumii occidentale în care românii au încercat să se încadreze de-abia ulterior anului 1821.
- Adevărat.
- Și tot în respectiva perioadă clericii eleni atotprezenți în Valahia, unde administrau numeroasele mănăstiri închinate, au impus cultura ecleziastică greacă post-bizantină în detrimentul celei slavone. Mai târziu, în a doua parte a epocii de care ne ocupăm tot fanarioții au fost cei care le-au deschis românilor prima fereastră înspre Occident, introducând, de pildă, predarea limbilor italiană și franceză în cadrul Academiei domnești din București. Până astăzi în limba română există o importantă influență lexicală greacă, care se plasează pe locul doi după cea slavă la nivelul fondului principal al limbii, dacă ținem seama și de cuvintele grecești pătrunse pe cale mediată (latină, slavă). Puternică rămâne influența greacă și în cadrul culturii noastre religioase, în vreme ce dezvoltarea explozivă a turismului românesc în Grecia i-a readus în contact pe români cu civilizația elenă, făcându-i, de pildă, pe unii dintre ei să includă în propriul patrimoniu gastronomic produse și preparate grecești (uleiul de măsline inexistent în comunism, salata tzatziki, băutura ouzo etc.).
Mitul fanariotului pus pe căpătuială
- Care este, stimate domnule Tudor Dinu, cel mai răspândit mit românesc legat de epoca fanariotă?
- Cel mai răspândit mit este cel al domnului fanariot pus pe căpătuială, care nu vrea altceva decât să stângă repede bani, jefuind țara, pentru a se întoarce în Fanar și a duce o viață îmbelșugată grație averii acumulate pe spinarea poporului. În urma cercetărilor mele am ajuns la concluzia că fanarioții sufereau nu de morbul înavuțirii, ci de cel al puterii, pentru dobândirea și menținerea căreia erau dispuși să facă orice. Banii strânși deseori prin mijloace neortodoxe din țară nu îi foloseau aproape deloc pentru confortul propriu – trăiau în curți modeste în repararea cărora investeau rar, mâncau deseori mai puțin și mai prost decât marii boieri pământeni –, ci pentru a-și consolida puterea prin cointeresarea financiară a diverșilor demnitari otomani. Mai ales că știau că Înalta Poartă nu era dispusă să accepte nici un fel de lux din partea supușilor creștini. Totodată, probabil tot din dorința de a se menține la putere, au luat numeroase măsuri menite să le atragă simpatia populației autohtone. Distribuiau grâne sărăcimii la prețuri modice, conduceau personal lupta împotriva epidemiilor de ciumă, au construit spitale și au angajat primii medici plătiți din bani publici, au înființat cel dintâi orfelinat (orfanotrofie) și au organizat primul sistem de asigurări sociale de stat (cutia milosteniei de obște), au amenajat în București o rețea de cișmele cu apă potabilă, au creat primul sistem de iluminat public din București, au înființat cel dintâi teatru stabil din capitala valahă etc.
Trei poeți noi ai vechii Elade
- Elaborați, în afară de studiile științifice, și traduceri ale operelor autorilor greci - antici și moderni. Ce poeți greci ne recomandați? Ce romancieri?
- Păcatele tinereții. În ultimii ani am abandonat traducerile în favoarea cercetării istorice. Nu însă fără a avea grijă ca mai mulți dintre foștii mei studenți să se dedice cu profesionalism transpunerii unor opere din literatura greacă modernă care cred că merită din plin interesul cititorilor români, mai ales că tratează în bună măsură o problematică similară celei românești, în eterna pendulare a noastră, a balcanicilor, între Orient și Occident. Înainte de toate, Grecia, care l-a zămislit pe primul mare poet al omenirii, a rămas și în secolul XX un tărâm al poeziei. Le-aș recomanda cititorilor trei poeți foarte atașați cu toții de istorie, Konstantinos Kavafis (1863-1933), care își extrage seva lirică din măreția spiritului și a civilizației antice și bizantine, Yorgos Seferis (1900-1971), laureat cu premiul Nobel, ce topește atotprezentele referințe la antichitatea greacă într-o poezie modernă de o impresionantă austeritate dorică, și Yannis Ritsos (1909-1990), în opera căruia filonul social se îmbină cu cascade de metafore și imagini luminoase, scăldate parcă de soarele Eladei. Și, desigur, dintre prozatori nu îl putem sub nici un chip omite pe Nikos Kazantzakis, ale cărui romane oferă una dintre cele mai bune chei pentru înțelegerea spiritului grec modern.
Mihai Viteazul, erou în eposul grec
- Florian Saiu: O ultimă mirare: ați scris și un studiu interesant legat de poemele concepute de doi greci - Stavrinos Vistierul și Georgios Palamedes - în care aceștia preamăreau faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul. Ce ne puteți spune despre aceste acte istorice atât de puțin cunoscute în România? Nici măcar nu sunt pomenite la școală (sau poate mă înșel?) … În orice caz, subiectul merită evidențiat.
- Tudor Dinu: Chiar dacă astăzi este în bună măsură uitat, poemul lui Stavrinos a fost în veacurile XVII-XVIII unul dintre best-seller-urile literaturii grecești a timpului, cunoscând numeroase ediții, ieșite îndeobște de sub teascurile tipografiilor venețiene. A fost citit și apreciat de numeroase generații atât datorită limbii simple, accesibile și versificației facile, cât și pentru că evoca episoade de înfrângere și măcelărire a turcilor, oferindu-le grecilor înrobiți un imbold în propria lor luptă de eliberare. Iar Mihai nu a fost un model doar pentru populația elenă, ci și pentru bulgari și sârbi, care l-au cântat ca pe un erou creștin eliberator în poeme populare ce continuau să circule în Balcani chiar și la sfârșitul secolului XIX. Doar contemporanii lui valahi nu l-au iubit și nu l-au preaslăvit, căci domnul îi adusese în sapă de lemn prin impunerea unei fiscalități împovărătoare și prin târârea în permanente războaie.
Despre autor
Tudor Dinu (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850 (2023). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archon.
„Cel mai răspândit mit este cel al domnului fanariot pus pe căpătuială, care nu vrea altceva decât să stângă repede bani, jefuind țara, pentru a se întoarce în Fanar și a duce o viață îmbelșugată grație averii acumulate pe spinarea poporului”, Tudor Dinu, profesor de limba și literatura greacă
„Cel mai însemnat lăcaș de cult din zona Bucureștiului a fost indiscutabil Mănăstirea Văcărești, care a marcat din punct de vedere artistic apogeul artei religioase medievale în Țara Românească. Demolarea acesteia a constituit una dintre marile crime ale dictaturii ceaușiste”, Tudor Din
„Imperiul Otoman nu impunea politica fiscală din Țările Române, care era în esență dictată de domnitori.”, Tudor Dinu
„În esență, pe turci îi interesa doar ca valahii și moldovenii să nu sărăcească atât de mult încât să nu se mai poată strânge integral banii necesari plății haraciului (tributului), precum și a altor contribuții ordinare sau extraordinare.”, Tudor Dinu
„Sub domniile fanariote, grecii au adus la București și Iași civilizația Orientului cu bunele și cu relele ei, de la deliciile culinare otomane, ori cultura cafelei și a tutunului până la o mentalitate diferită de cea a lumii occidentale în care românii au încercat să se încadreze de-abia ulterior anului 1821.”, Tudor Dinu
„Banii strânși deseori prin mijloace neortodoxe din țară (n.r. - fanarioții) nu îi foloseau aproape deloc pentru confortul propriu, ci pentru a-și consolida puterea prin cointeresarea financiară a diverșilor demnitari otomani.”, Tudor Dinu
Mihai Viteazul nu a fost un model doar pentru populația elenă, ci și pentru bulgari și sârbi, care l-au cântat ca pe un erou creștin eliberator în poeme populare ce continuau să circule în Balcani chiar și la sfârșitul secolului XIX”, Tudor Dinu, profesor
