Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În toamna anului 1990, managerii Întreprinderii de Autocamioane Braşov deplângeau pentru gazetarii de la Adevărul situaţia jalnică a uzinei şi atenţionau asupra perspectivei falimentului. Situaţia critică era recunoscută de însuşi directorul general al Întreprinderii, ing. Ştefan Munteanu, care le-a declarat ziariştilor că în luna septembrie unitatea finaliza cu greu 15-16 autocamioane zilnic, în vreme ce norma era de 70-75.
În primul rând, impasul fusese provocat de lipsa de seriozitate a furnizorilor de materii prime şi subansambluri. Colaboratorii Întreprinderii din ţară preferau să vândă produsele la export decât să-şi onoreze contractele cu uzina braşoveană. Valuta era mai preţioasă decât orice angajament intern! Astfel, unitatea avea deficit de anvelope, instalaţii de încălzire a cabinei, diverse garnituri din cauciuc, baterii etc. Ing. Ştefan Munteanu a mărturisit că era nevoit să le ceară beneficiarilor de camioane să vină cu bateriile de acasă dacă doreau să ridice de la Braşov utilajele contractate. La uşa sa stăteau mai ales delegaţii ale fabricilor de lapte şi produse alimentare, care aşteptau cu nerăbdare să le fie livrate autocisternele. Ca o soluţie pentru remedierea relaţiilor de colaborare între întreprinderile furnizoare, directorul uzinei braşovene propunea stoparea dictaturii bunului plac al producătorului unic prin apariţia unor fabrici de materii prime şi subansambluri noi, în condiţiile legislative recente care încurajau economia de piaţă.
Eficienţa Întreprinderii de Autocamioane Braşov nu era afectată doar de relaţiile cu furnizorii din ţară. Ing. Silviu Rebreanu, directorul Fabricii de Montaj, deplângea şi indisciplina angajaţilor. Astfel, şefii de secţii nu mai îndrăzneau să le ceară subordonaţilor să efectueze ore suplimentare, ca în trecut, deoarece ar fi avut de înfruntat opoziţia sindicatelor. Nici măcar suplimentele salariale nu-i mai motivau pe angajaţi, întrucât retribuţiile se majoraseră destul de mult cât să le asigure un trai decent, chiar dacă productivitatea muncii la nivel de uzină se diminuase. Aşadar, sporurile salariale crescuseră cu 59% faţă de anul 1989, în vreme ce producţie se făcea în proporţie de 68%! Managerii uzinei puteau rezista greu presiunii sindicatelor, riscând în orice moment greve spontane. De la începutul anului, mai mulţi directori de fabrici şi şefi de secţii din întreprindere fuseseră schimbaţi, pentru că avuseseră imaginea de "dictatori" în vremea lui Ceauşescu.
În această situaţie tulbure, muncitorii îşi permiteau tot felul de abateri de la disciplina muncii, susţinea Ion Vrabie, contabilul-şef al unităţii. Veneau mai târziu la muncă şi plecau mai devreme fără a putea fi sancţionaţi. Alţii părăseau uzina în timpul programului din diverse motive personale. Veniseră la lucru muncitori chiar beţi ori făceau mici petreceri cu băuturi alcoolice în secţiile uzinei.
Dificultăţile legate de aprovizionare şi de indisciplina personalului păgubeau Întreprinderea de Autocamioane Braşov. Astfel, uzina montase în primul semestru al anului 1990 abia 53,7% din vehiculele programate pentru acel interval şi livrase abia o treime din maşinile planificate a fi vândute pe anul în curs. Deja conducerea administrativă atrăgea atenţia asupra perspectivei sumbre a falimentului. Cine să înţeleagă atunci?!
Citește pe Antena3.ro
