x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

„Jurnal cu format mic, Jurnal cu suflet mare”

0
Autor: Adrian Cercelescu 07 Iun 2018 - 08:15
„Jurnal cu format mic, Jurnal cu suflet mare” Victor Stroe
Vezi galeria foto

Florin Condurățeanu este ca zmeul care își aruncă buzduganul înainte, să se știe că se întoarce la castel. Buzduganul său este vocea inconfundabilă. Vine la redacție povestind ceva celui cu care a urcat în lift. Îl auzi de departe. Vine după ce deja a povestit ceva în direct, la televiziune. Apoi povestește în scris pentru Jurnalul de a doua zi. Dar nu așa, dintr-o bucată. Se oprește să ne povestească și nouă. O face cu pasiune, cu recital de metafore. Vorbește, trăiește, râde, îi dau lacrimile. De 25 de ani, redacția Jurnalul este publicul său din primul rând.

Jurnalul: Suntem în 1993. Florin Condurațeanu are 42 de ani și este gata de întâlnirea cu un nume nou în presa din Romania: ziarul Jurnalul Național. Cum s-a petrecut marele eveniment?

Florin Condurățeanu: Pe ușa biroului meu de la Curierul Național, unde mă mutasem de la îndrăgita revistă Flacăra, au intrat doi tinerei cu siluete de grisine, cărora l-am spus: „Cum a plecat liftul cu voi, așa slabi?” Mușchi - ioc, dar talent în prea-plin și foarte multe vise. Dan Diaconescu și Marius Tucă. Cu ei aveam să pornim în scurt timp la nașterea Jurnalului Național care a luat startul după o întrevedere a lor cu profesorul Dan Voiculescu. Plini de uimire, mi-au povestit: “În 5 minute, a aranjat un transport de uree cu doua vapoare și nouă ne-a dat acceptul că ni se va alătura și va finanța o nouă publicație - Jurnalul Național”. După etapa Jurnalelor de județe și a Jurnalului de București, permanent neliniștiții Dan Diaconescu și Marius Tucă lansaseră  ideea să facem cotidianul Jurnalul Național. „Lasă să fie în casă”, au spus cu umor cei doi caracaleni - vorbe de gospodina care nu se liniștește până nu este zacusca la borcan in cămară.

Cum se construiește un brand de talia Jurnalului Național?

Jurnalul Național și-a pus ca motto descoperirea în articole a vieții țesute din întâmplări știute sau mai puțin știute a marilor personalități dar și a românului de pe zebră. Doar Jurnalul Național a reușit să ridice un colț de perdea de pe viața privată a președintelui Ion Iliescu, acesta destăinuindu-ne că atât el cât și soția au îndrăgit-o pe Negruța - pisica fără stăpân din cartier. Când pisica a mâncat grăunțe de otrava pentru șobolani, după vizita la medicul veterinar, chiar președintele Iliescu i-a făcut acasă injectii din 3 in 3 ore.

Jurnalul Național a istorisit în exclusivitate o scenă fabuloasă petrecută la întrevederea oficială dintre președintele României, Emil Constantinescu, și președintele Chinei, Jiang Zemin. Președintelui celui mai mare popor al planetei a rostit în românește “Îmi plăceau mult frigăruile de la restaurantul Negoiu”. Doar JN a relatat această probă de bune intenții ale președintelui Chinei pentru România, unde lucrase la o firmă mixtă.

Maniera cald omenească de abordare a interlocutorilor de către Jurnalul Național a dus la destăinuiri în exclusivitate din partea lui Adrian Năstase: “Eram ca ministru de Externe la o sesiune ONU, când în Romania a avut loc mineriada din 13-15 iunie. Guvernul căzuse, și eu nu știam ce să fac. Am profitat de simpatia pe care mi-o purta secretarul de stat al SUA, James Baker, care m-a luat de o parte și mi-a spus: Rămâi aici și spune adevarul despre evenimentele din țara ta”.

Iar Radu Vasile a povestit numai la Jurnalul cum a prelungit cu 20 de minute întrevederea cu Putin, discutand despre vinurile din crama lui Ștefan cel Mare, și a dat amănunte despre cum la o farfurie de iahnie de fasole la Mănăstirea Cozia a reîntors în Valea Jiului coloana de mineri pornita spre București.

Care este secretul unei legături de un sfert de secol între un ziarist și un ziar?

Știți, mie nu mi se învârte metabolismul dacă intr-o zi nu vin la Jurnalul și nu scriu un articol. Jurnalul Național este mai mult decât a spune ca e familia mea, este bucată din ființa mea. Nu mi-am luat niciodată concediu în 25 de ani, n-am lenevit în nicio duminică acasă.

Am fost parte dintr-o premieră deschizătoare de drum: simbioza dintre un ziar și o televiziune. Jurnalul și Antena, la începuturile lor, au locuit în aceeași clădire a trustului, de la Podul Băneasa. Pe același culoar ne grăbeam cu colegii de la televiziune Sandru Stoicescu, Andreea Berecleanu, iar în fiecare noapte Marius Tucă făcea talk show-ul cu audiențe-record la Milionarii de la miezul nopții. În Jurnalul Național era un crâmpei fermecător de viață. O echipă de tineri care nu se uitau la ceas și plecau adesea la 3 noaptea, pe jos, de la redacție, până în Colentina. Acești tineri aveau o foame teribila de a face gazetărie mustind de viață, împănată cu întâmplări din destinul oamenilor. Se crease o valoroasă școala de gazetărie care a lansat nume importante ce au condus și conduc ziare, televiziuni, trusturi de presă.

Dacă ar fi să alegeți un singur episod, ce eveniment petrecut în redacția ziarului v-a marcat?

Am fost chemat la telefon urgent de un bărbat: “Acum urca-te în mașină și, la podul de după Otopeni, intră în câmp. Dar acum, fără nicio întrebare”. Era consilierul prezidențial Dan Iosif, care m-a anunțat și astfel am fost primul care a pătruns pe pământul tragediei aviatice cu Airbusul. După mine s-a închis cercul anti-tero și nimeni nu a mai fost printre bucățile de avion fumegânde. Bătea un spic de zăpadă târzie, ochelarii mei se aburiseră și m-am împiedicat de ceva. Am crezut că este o brazdă dar eu mă lovisem de o mână smulsă din trupul unui pasager. Am cules din pământul cu miros de moarte pașapoarte și mărgele. Am revenit în redacție. Cu mâinile pline de pământ, m-am așezat la mașina de scris și, parcă aflat în transă, am terminat o ediție specială a Jurnalului în două ore. Când am bătut punctul de final, colegii din Jurnal, care așezati pe birouri mă priviseră, s-au ridicat aplaudând. Profesorul Dan Voiculescu a hotărât ca mașinile trustului să circule prin oraș și să arunce pe trotuare exemplarele gratuite ale ediției speciale ieșite cu 12 ore înaintea tuturor ziarelor. Mi-a rămas în inimă ultima frază a reportajului-fluviu: “Mă întorceam cu mașina de la locul morții, spre București. Ne depășeau salvări după salvări. Nu mai aveau treabă la Bolotești. Pe deasupra zburau cârduri de ciori spre locul dezastrului. Aveau ce face acolo”.

Of, Doamne. Iată au trecut 25 de ani, un sfert de secol, de când Jurnalul Național îi însoțeste pe romani în soarta lor. Cu îndreptățire lumea spunea Jurnalul cu format mic, Jurnalul cu suflet mare. Cu suflet profund românesc, apărând simțirea și orice lucrare purtând ștampila românească. Profesorul Dan Voiculescu insista mereu ca Jurnalul Național, în formatul A4, să poată fi cumpărat și de pensionari și de oamenii mai necăjiți, care să găsească în paginile ziarului un apărător al nevoilor lor, care să le asculte și, eventual, să le aline oftatul.

 

Citeşte mai multe despre:   florin condurateanu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 




Serviciul de email marketing furnizat de