Lioara: alesul suratelor

"Lioară, lioară,/ Fată milioară,/Vrei să-mi fii surată,/ Soră apropiată?" Purtând coroniţe din flori proaspete, în zona Bihorului fetele devin surate într-un ceremonial peste care nu s-a aşezat colbul uitării.

Un vechi ritual, păstrat cu sfinţenie de locuitorii de pe Valea Crişului Negru, este "Lioara" sau însurăţirea fetelor. Florica Bradu interpretează cu drag cântecul acestui ceremonial regăsit în unele sate sub numele de "Juguţ" sau "Feleaga".

Frumuseţea florilor parfumate de primăvară, numite liliori, miliori, viorele, ori chiar Floarea Paştilor, s-a contopit parcă în această tradiţie despre care ne-a vorbit Florica Bradu. "Aria de răspândire a «Lioarei» este cel mai bine reprezentată pe Valea Crişului Negru. «Lioara» are elemente comune cu «mătcălăul» sau «înfrăţirea» şi «însurăţirea» din părţile bănăţene, ale Caraşului, denumit şi «Ziua fetelor şi feciorilor», semnalat de At. M. Marienescu.

Fetele şi feciorii aleg un pom înflorit din care îşi fac cununiţe. Înconjoară pomul de trei ori pe melodia unui cântec, apoi doi câte doi se sărută de trei ori prin cununa de flori, spunând: «Să fim - surate sau fârtaţi - până la moarte». Se ridică apoi unul pe altul în braţe. Obiceiul «Lioara» se desfăşoară în anotimpul primăverii, în cadrul ciclului pascal (în prima sau a doua zi de Paşti). Fetele şi feciorii îşi aleg locul unde se va desfăşura jocul «Lioarei».

Cum totul se săvârşeşte în zi de sărbătoare, obiceiul solicită o ţinută vestimentară festivă şi aleasă. Pe lângă costumaţia tradiţională, atât fetele, nevestele mai tinere şi feciorii, utilizează întregul arsenal de podoabe specifice locului. Fetele aduc la «Lioară»: salbă de mărgele, prime (panglici) colorate în cosiţe, inele, cercei şi nelipsita «ştergură» lucrată cu motive populare, în timp ce feciorii îşi împodobesc pălăriile cu flori şi panglici".

Totuşi, latura cea mai importantă a obiceiului vine din scopul etico-social, simţul de solidaritate, de "prietenie curată", fenomen cunoscut sub denumirea de "însurăţire". "Fetele se caută, se cheamă una pe alta, folosind în acest scop cuvântul de «surată», stabilind în fond şi unele exigenţe şi îndatoriri, un legământ veritabil cu toate aspectele sale morale şi sociale", continuă Florica Bradu.

"Există şi o altă funcţie tot atât de importantă a obiceiului «Lioara»: aceasta rezultă din forma arhaică a datinei, când aproape totul se petrece la morminte, în cimitirul satului, de ziua morţilor, unde aproape toată obştea sătească este prezentă la ospăţ cu pomeni. Feciorii îşi aleg fetele cu care se prind în «Lioară» ca într-un legământ de căsătorie, legământ acceptat în faţa comunităţii satului.

Astăzi, obiceiul «Lioarei» a stârnit interes viu şi crescând în preocupările locale, de valorificare artistică. Spre bucuria mea, cântecul «Lioara», pe care-l cânt cu atâta drag şi dăruire, a câştigat mulţi admiratori cu care m-am «însurăţit», pecetluind prietenia noastră prin legământ faţă de acest obicei, dându-i uneia dintre fiicele mele nume de cântec, numele Lioara..."

FETELE "CU CHICĂ" DIN ŞICULA
Interpreta Florica Bradu şi-a amintit cu nostalgie de anii copilăriei în care admira fetele de măritat, care de Paşti purtau haine noi, împodobite cu cusături de o rară frumuseţe, în culori predominante roşu şi negru, sau albastru, ori broderii cu aţă albă, cusute la şezătoare, în zilele friguroase de iarnă. Felul în care îşi pieptănau părul anunţau o viitoare căsătorie.

 "M-au urmărit de-a lungul anilor amintirile legate de datinile de Paşti din satul meu, Şicula - Arad. Costumele fetelor erau pregătite pentru prima şi a doua zi de Paşti. Era ca o paradă a hărniciei şi a bunului gust. Iarna se făceau şezători unde fetele aveau prilejul de a se întâlni cu feciori, de a se cunoaşte şi a stabili relaţii premergătoare căsătoriilor. Aici, feciorii aveau posibilitatea de a vedea hărnicia şi comportamentul fetelor: cum cântă, cum îi e statura, dacă e deşteaptă la vorbă, cum se poartă între oameni posibila mireasă.

Înţelegerea dintre familiile celor doi era făcută, dar urma ca anunţul în comunitatea satului să se facă printr-un obicei deosebit. În ziua de Paşti, fata care urma să se mărite avea o pieptănătură specială, ce se făcea o singură dată, «pieptănătura cu chică», semn că ea e «târguită». Viitorul mire o lua pe fată de-acasă, mergeau la biserică şi după sfânta slujbă se plimbau în jurul bisericii, ţinându-se de mână...

Îmi amintesc şi acum cu câtă admiraţie mă uitam la «fetele cu chică»! Îmi stăruie însă în minte chipul frumos al mamei mele, care, atunci când m-am hotărât să plec din sat, la şcoală, mi-a spus cu regret şi un fel de amărăciune: «Atunci n-o să te văd cu "chică" şi, Doamne, cât de frumoasă ai fi...»", încheie interpreta.