Manifest pentru posteritate

MUZELE LITERATURII ROMÂNE ● Cella Serghi arată în cartea sa cît de mult l-a iubit pe Camil Petrescu
S-au cunoscut la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea cu liceul abia terminat, consumatoare de Ionel Teodoreanu, blondă şi cu părul căzut pe jumătatea dreaptă a feţei. El scund, uşor surd, cu ochii albaştri, albaştri. Au venit prezentările: "Scriitorul Camil Petrescu!". A se citi cu accentul pus pe "scriitorul", vă rog!

MEMORII ● Cella Serghi arată în cartea sa cît de mult l-a iubit pe Camil Petrescu
S-au cunoscut la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea cu liceul abia terminat, consumatoare de Ionel Teodoreanu, blondă şi cu părul căzut pe jumătatea dreaptă a feţei. El scund, uşor surd, cu ochii albaştri, albaştri. Au venit prezentările: "Scriitorul Camil Petrescu!". A se citi cu accentul pus pe "scriitorul", vă rog!


Urmarea n-a fost cine ştie ce. Camil Petrescu o întreabă dacă ştie să înoate. Ea strigă din toţi plămînii da, un da plin de mîndrie, de copil care în sfîrşit se simte în centrul atenţiei, şi, ca să-i arate ce grozav ştie să dea din mîini, plonjează ca o broască în apă. În loc s-o aplaude, Camil se întoarce şi pleacă.

Îl reîntîlneşte tot la ştrand, însă după un an, timp în care Cella Serghi se mărită cu un inginer şi intră studentă la Drept. Discuţia dintre cei doi e descrisă de Cella Serghi în cartea sa de memorii, "Pe firul de păianjen al memoriei", o carte în care autoarea, jucînd, chipurile, rolul istoricului literar, cotrobăie în trecutul intim al lui Camil Petrescu cu obstinaţia cu care o femeie scormoneşte pe furiş buzunarele soţului, ca să şterpelească banii cu care şi-ar întregi suma pentru poşeta care i-ar aduce stimă şi respect din partea grupului de prietene.

Dar să revenim la firul povestirii: "M-am înscris la Drept, am intrat în anul doi. M-am măritat!, am spus cu un sentiment de vină (....) «Te-am căutat la toate premierele». N-am fost niciodată la o premieră. «În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile». N-am fost niciodată într-un bar. Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui! Dar soţul meu apărea întotdeauna cînd mă simţea în primejdie. I l-am prezentat lui Camil. «Inginer? Tocmai de un inginer aveam nevoie», s-a bucurat scriitorul. «Fac acum corecturile în şpalt la romanul meu şi mi-ar trebui cîteva amănunte tehnice». Şi îi explica foarte precis împrejurarea în care cineva cere un instrument.

«Ce s-ar potrivi?». O bormaşină, a precizat soţul meu. Camil a fost încîntat", relatează autoarea scena mult aşteptatei revederi, ca apoi să-i contureze şi un portret fizic: "Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume".


ROMANTICĂ. Cella Serghi se îndrăgosteşte de scriitor cu soţul de mînă, urmînd o perioadă în care face orice numai să-i fie în preajmă. "Eram aşa cum îşi dorea, mereu aproape de el. Îi dădeam sugestii pentru rochiile pe care urma să le poarte eroina din «Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război», romanul la care adăuga mereu amănunte şi chiar pagini şi capitole întregi. Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil. «Cînd avea optsprezece ani semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămîi cum eşti acum!»."

Intrată în cercul lui de prieteni, vedem o tînără cochetă, uşor frivolă, cît îi şade bine unei femei, şi plină de viaţă, care în timpul discuţiilor cu tentă melancolic-filozofică declara dezarmant: "Eu trăiesc între două certitudini: m-am născut şi am să mor".

Succesele la patinaj, în tribunal, lecturile adolescentine îi dădeau o siguranţă şi o vervă care o făceau să se considere egală cu cei de la masă. Uneori se trezea cu noaptea-n cap, iar dimineaţa la opt se învîrtea pe lîngă chioşcul de unde îşi lua Camil Petrescu ziarele. "Moft năzdrăvan! Ce cauţi la ora asta pe străzi?" – o întreba el. Ca ea apoi să adauge: "Îl conduceam pînă la Capşa". "Simţeam că abia aşteaptă să rămînă singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat, cu totul neaşteptat: «Cînd vii la mine?»."


MOFT. Şi totuşi să nu uităm: o alinta Moft. Fie Moft năzdrăvan, fie Moft solipsist, fie Moft apodictic. Gripată fiind, îi trimite bileţele tandre, îmbietoare, de bărbat îndrăgostit: "Doamnă, Cîte grade azi? Ceaiuri uşoare, multe, calde. Cuminte, frumoasă. Camil Petrescu".  

Cîteodată venea în vizită la ea acasă, unde juca table cu soţul. "Ne întîlneam la curse, la teatru, la cinematograf, cînd erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfîrşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine. Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (...) să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile şi să-i spună: «Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!» Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărît, înseamnă că nu mă iubeşte!" Un gest definitiv, hotărît n-a făcut prozatorul, în schimb, orele petrecute în casa ei se înteţiseră. "Descoperise un joc numit Battle-sheep, lupte navale. Ele se dădeau pe nişte cartoane împărţite în coloane şi pătrate, pe care fiecare mişca piesa ca pe o tablă de şah. Şi de cîte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine şi cu o tandreţe intensă, răscolitoare, îmi şoptea: «Moft!»."


ÎNDRĂGOSTITĂ. "Camil mă privea uneori ca de pe alt ţărîm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirînd o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cît vitrina. Dar pentru mine pămîntul s-a micşorat. E atît cît îl înconjoară pe el. Lumea e toată el."


VOIA SĂ-L IA DE BĂRBAT. Pasiunea femeii pentru Petrescu devine vizibilă, iar soţul acesteia acceptă tăcut compromisul. E înţelegător faţă de dragostea ei pentru un scriitor talentat, de anvergură, dar măcinat de sărăcie. Îi oferă în continuare protecţie financiară şi un cămin cald, parcă intuind firea celibatară a prozatorului. Copleşită de personalitatea lui, Cella Serghi însă vrea mai mult: un divorţ care, dacă s-ar fi putut, să fi fost dublat în acelaşi interval de timp cu o căsătorie cu Camil Petrescu. Ceea ce e exclus. Mihail Sebastian, prieten cu prozatorul, dîndu-şi seama de la început de sentimentele pe care le încearcă femeia pentru Petrescu, o lămureşte cu diplomaţie ("Pentru un scriitor nimic nu-i mai periculos decît să te însori cu o femeie inteligentă") de ce Petrescu nu şi-ar dori o iubire adusă mai în concret cu ea şi îi descrie profilul clasic al unei soţii de scriitor, o femeie supusă, discretă, docilă, care îşi iubeşte bărbatul mai mult decît pe sine, genul de om pe care aşa-zisele feministe de azi îl confundă cu gospodina şi de care vor să se distanţeze, ca mod de a fi, ca de ciumă. "Nevasta lui Arghezi, Paraschiva, îi ducea sufertaşul la închisoare, ţinîndu-şi pantofii în mînă să nu-i uzeze. Mergea desculţă, lipăind prin noroi, îi ducea mîncarea. Cînd Arghezi scrie, se retrage într-o chiliuţă la Mărţişor, unde are numai un pat de fier şi o masă. Paraschiva deschide binişor uşa şi, fără un cuvînt, îi lasă tava cu tot ce trebuie şi dispare. L-am vizitat într-o zi la Mărţişor şi, cînd a apărut Paraschiva cu chiseaua cu dulceaţă, Arghezi mi-a prezentat-o cu un ton de o tandreţe pe care nu pot să-l uit: «Nevasta mea, Paraschiva»."

După ceva timp, îndrăgostita e cotropită de stări confuze, un amestec de sentimente de vinovăţie cu o dragoste casnică, asemenea unui sfîrşit de relaţie. "Acum eram trează şi mă gîndeam la Michi. Niciodată n-am simţit o mai tiranică afecţiune pentru el, oroarea de a-i face rău. Mi se părea de neconceput să mă despart de Camil, dar la fel de inuman să mă despart de Michi."


SCRIITOAREA. Pînă la urmă, Cella Serghi divorţează, nemaivisînd însă la o căsnicie ulterioară cu prozatorul. De dragul lui îşi doreşte să scrie proză şi se gîndeşte mai atent la sfaturile lui: "Cînd vorbeşti mult, gîndurile se risipesc, sentimentele se volatilizează prin vorbe. Albina nu pierde nici un pic de polen, îl adună. Gîndeşte-te la artificiile pomului de Crăciun. Cum le dai un chibrit se aprind o clipă, dar se sting imediat, iremediabil. Păstrează-ţi personalitatea! Fii mai calculată! E un şiretlic al naturii intime această nevoie de discuţie, de confidenţe, de prea numeroase prietenii. Disciplinează-te! Ai un fel de grizerie verbală, care te satisface pe moment, dar ce rămîne? Trebuie să aduni în tine tot. Acest tot va izbucni într-o zi în scris. Poţi să stai lîngă un cireş şi să aştepţi să se coacă, dar să stai lîngă un plop şi să aştepţi ivirea cireşilor? Asta nu! Nu se scrie un roman spunînd vreau să scriu". Ceea ce şi face. Femeia pune în aplicare îndemnurile lui Petrescu, iar peste cîţiva ani se consacră ca scriitoare o dată cu apariţia romanului, "Pînză de păianjen", înainte de publicare rugîndu-l pe prozator să citească manuscrisul. "Am cetit pînă acum la ora două (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al Cellei S. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea... E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte... Totuşi e un material care, uşor prelucrat (pentru mine ar fi fost uşor dacă aş avea timp), ar da o carte de mare succes", nota Camil Petrescu în "Note zilnice", ca după 40 de ani de atunci, mult după moartea prozatorului, să vină în cartea de memorii a Cellei Serghi şi replica ei detaliată: "Totuşi, făcînd o inexplicabilă confuzie între un om de cultură şi un om cultivat, mă consideră incultă, fiindcă nu-l citisem pe Bergson şi Husserl. Camil adaugă la «Ultima noapte» un volum în corecturile din şpalt, dar n-are nici o înţelegere pentru gafele pe care le găseşte în prima şi singura versiune dactilografiată a primului meu roman. Cînd e vorba de cărţile lui, recunoaşte că numai în şpalt îl izbesc greşelile, gafele şi numai atunci le poate corecta, cînd lucrarea e culeasă (...) Opera mea l-a surprins pe Camil, fiindcă nu bănuia că fata pe care a întîlnit-o cu zece ani în urmă la ştrand era un scriitor. Dacă s-a înfuriat că nu s-a găsit printre personajele cărţii, e fiindcă nu s-a aşteptat să se afle în faţa unei creaţii literare (...) Emanciparea mea, nu numai sentimentală, dar şi curajul de a o mărturisi în public, l-a înfuriat în aşa măsură pe Camil, încît a încercat să mă împiedice să public romanul şi, dacă înaintea lui nu l-ar fi citit Sebastian şi Liviu Rebreanu, poate că n-ar fi apărut".


GAFE
"Am cetit romanul scris la maşină al Cellei S. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea... E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe, dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte... Totuşi e un material care, uşor prelucrat, ar da o carte de mare succes"
Camil Petrescu

DEZVĂLUIRE
"Patul lui Procust nu mai semăna cu prima versiune. Am citit romanul, l-am recitit fără să-mi dau seama că numai datorită stăruinţei mele obstinate a intrat în literatură unul dintre cele mai interesante personaje feminine, că un mare roman ar fi fost ratat fără prezenţa Doamnei T. Şi cu toate că autorul nu mărturiseşte nicăieri că ideea de a rescrie romanul, începînd cu scrisorile Doamnei T., a fost a mea, recunoaşte în conferinţa publicată în Manuscriptum că a refăcut romanul adăugînd la prima versiune alte trei personaje"
Cella Serghi

Sfîrşit

Nu ştim dacă realmente prozatorul şi-ar fi dorit să se fi regăsit în romanul de debut al femeii, cert este însă că, după moartea lui, Cella Serghi scrie un roman, "Genţiane", în care protagonistul îl întruchipează pe prozator, iar femeia îşi termină memoriile astfel: "S-ar fi recunoscut Camil în Cirus Hotaru? I-ar fi plăcut personajul? S-ar fi înfuriat sau ar fi zîmbit puţin trist, înduioşat, dezabuzat? E o întrebare la care nu pot răspunde. Cînd a apărut romanul, murise Camil. Dar cît de viu a rămas în amintirile mele! Cu cîtă forţă trăieşte în personajele, în opera lui! Ştia că «existenţa morţii ne obligă să dăm vieţii noastre un sens, pe care moartea să nu i-l poată răpi»".

---

Citiţi şi:

PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.


PRIMUL GHIONT ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Jurnalul unei iubiri
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!


IUBIRI MORTALE ● Natalia între cuminţenia lui Steo şi orgiile cu Mitif
Împuşcată în fese
Îngeri şi demoni, icoane ori torţionare ale sufletului, venere şi madone, soţii sau amante au fost femei care au tulburat simţirea, oricum labilă, a poeţilor, influenţîndu-le, de cele mai multe ori, decisiv opera. Că ele însele şi-au programat asta sau întîmplător s-au ataşat ca un neg zbîrcit sau ca un apendice otrăvit de numele scriitorului, acest fapt le-a conferit intrarea, chiar dacă mai "lăturiş", pe uşa literaturii. Noroc că istoria aceleiaşi literaturi le lasă acolo unde le e locul: pe prag, chiar dacă dincoace de uşă.


DE-ALE BĂRBAŢILOR ● Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Holban şi prietenul, Lydia şi mitraliera
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.


DĂRUIRE ● Agatha Grigorescu şi-a dedicat viaţa poetului Bacovia
Ecou de romanţă cu arome violete
Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul soţiei un refugiu liniştitor.


LENY CALER ● Camil Petrescu o învaţă să citească literatură, Mihail Sebastian o iubeşte
Cenuşăreasa devenită stea
Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.