Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am stat in Japonia sase luni, din octombrie pana la sfarsitul lui martie. Mult timp pentru a fi plecat de acasa, putin timp pentru a vedea Japonia. Am locuit in Nara, vechi oras imperial, de pe vremea cand in Romania nici macar de Gelu, Litovoi si Seneslau nu se auzise inca. Astazi insa este un oras cat se poate de modern, chiar daca, traversand o anumita zona, cu un ecosistem protejat, te intalnesti cu caprioarele la tot pasul, poti sa le mangai, sa le hranesti, sa le vorbesti... In aceste sase luni, in afara de martie, cand primavara deja se instalase – un martie care a venit insa cu un eveniment care a cutremurat nu doar Japonia, ci lumea intreaga –, am trait mai mult cu impresia ca am parte de o toamna lunga si rece. Au existat insa cateva momente magice in care am simtit prezenta iernii.
In cautarea zeilor
Mai intai a fost Craciunul. Greu, fara colinde... Fara steaua care-i calauzea pe magi. Fara colaci si mere rosii... Dar, pentru ca faceam parte dintr-un program dedicat studentilor straini, am avut ocazia sa vad cum arata sarbatoarea prin alte parti ale lumii. Daca noi, europenii, eram cat de cat similari in obiceiuri, altfel statea treaba cu japonezii, coreenii si indonezienii. Pentru coreeni si japonezi, deoarece este o sarbatoare importata, Craciunul nu are aceeasi insemnatate ca pentru noi. De aceea, exact pe dos fata de Europa, este o zi in care nu stai cu familia, ci iesi sa te distrezi cu prietenii.
Japonia nu e iertata de 'febra Craciunului' si a mosului bun, dar asta pentru ca generatiilor tinere le place sa se distreze. Craciunul inseamna o multime de decoratii si comanda pentru un tort perfect. Pentru Najwa, colega din Indonezia, Craciunul chiar n-a insemnat decat o felie delicioasa de tort. Insa pentru ca trebuia sa sarbatorim cumva cu totii, ne-am hotarat sa facem singurul lucru universal valabil: schimb de cadouri.
Adevaratul cadou a fost insa prima ninsoare a iernii care a cazut usor, cu fulgi mari, in seara de Craciun. Ne-am bucurat cu totii, in special Najwa, care nu mai vazuse vreodata zapada. Intre Craciun si Anul Nou am avut un moment de respiro de care am decis sa profit. Asa ca am plecat impreuna cu Oana si Charly intr-o mica excursie in imprejurimi, cautand temple budiste si shintoiste. M-am dus intai la cele mai vechi si mai mari. Todaiji, unul dintre cele mai vechi temple budiste, m-a uluit. O poarta imensa, strajuita de doi mari zei gardieni, infioratori la prima vedere.
Am fost si la Kasuga Taisha, templu shintoist ce adaposteste zei batrani, din primele familii domnitoare ale Japoniei, cele din clanul Fujiwara. M-am abatut apoi de la traseul turistic si am mers la Akishino-dera, o bijuterie arhitecturala, cu statui ale lui Budha datand din aceeasi perioada cu raspandirea religiei in arhipelag. Dar ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost gradina ce imprejmuia templul, un loc magic, acoperit cu muschi, plin de veverite si copaci batrani. Si aici mi-am dat seama de ce prezenta zeilor japonezi este atat de puternica in temple: pentru ca numai acolo unde slalsluiesc zeii ar putea exista atata maretie ca la Todaiji, atata pace ca la Kasuga Taisha si atata magie ca la Akishino-dera.
Revelion in stil japonez
De Anul Nou, nici vorba de petrecere zgomotoasa si artificii. Pentru japonezi, Anul Nou este cea mai importanta sarbatoare din an, asa ca totul trebuie facut ca la carte. Inainte cu cateva zile, se face curatenia casei. Camera mea era mica, asa ca nu a durat foarte mult. Toate neintelegerile si datoriile trebuie socotite pana in ajun, pentru a putea incepe din nou din ianuarie cu forte proaspete. Tocmai ce luasem banii de bursa, asa ca nici aici nu au fost probleme. Pentru a multumi oamenilor care ma ajutasera sau fusesera alaturi de mine in anul ce tocmai se incheia, trebuia sa trimis nengajou, mici carti postale ce ajung la destinatie de 1 ianuarie, cu urari de bine si multumiri. Nu prea stiam adresele prietenilor, asa ca am recurs la simple mesaje pe telefon.
Marina si Hitoni, peieternele mele de suflet, au fost incantate. Mancarea traditionala, osechi ryori, nu trebuie sa lipseasca. Acum aici au fost ceva probleme. De regula, osechi ryori se pregateste acasa sau se cumpara din magazin gata facuta, in ziua de ajun. Pentru ca nu stiam sa o prepar, varianta cu pregatitul acasa pica din start, iar de pachetele de la magazin nu aveam bani. Asa ca am facut un compromis: am iesit in oras si am mancat de la standurile amplasate peste tot in centru cateva dintre felurile traditionale (nu stiam atunci ca peste cateva zile urma sa fiu invitata chiar in casa marelui templu Todaiji, pentru a gusta din aceste preparate speciale).
O data ce se apropia miezul noptii, am decis sa fac ceea ce toti japonezii fac de Anul Nou: sa merg la templu. La Todaiji, templu budist, au avut loc mai multe evenimente spectaculoase. Am ales sa particip la doua: joya no kane sau lovirea de 108 ori a unui clopot imens pentru eliberarea de cele 108 pacate ale omului, si dezvelirea lui Budha. De regula, statuia marelui Budha de la Todaiji sta inchisa in cladirea sa imensa, intrarea facandu-se pe o poarta laterala. De Anul Nou insa, ferestrele din dreptul fetei lui Budha se deschid, la fel ca si portile centrale, si oricine poate intra si se poate ruga. A doua zi, desigur, am fost la templul shinto si m-am rugat zeilor pentru un an mai bun, ca orice japonez...
Un joc stravechi
Dar iarna japoneza, cu provocarile ei, nu se incheia o data cu Revelionul. Mi-a ramas pregnanta amintirea unui festival organizat la templul shintoist Hiraoka din Osaka. In dimineata zilei de 16 ianuarie, pe un ger cum rar mi-a fost dat sa simt in calatoria mea in Japonia, am coborat din tren si am mers sa vad un sport pentru mine atat de nou si de surprinzator, pentru japonezi insa foarte vechi.
Uimitor, mi s-a parut de la inceput atat de familiar. Pentru ca era... fotbalul secolului zece: kemari. La curtea imperiala de la Kyoto, in plina perioada clasica, curtenii se amuzau jucand, de Anul Nou, printre alte jocuri, kemari. Desi destul de ritualizat, jocul seamana mult cu iubitul nostru fotbal. Balonul este rotund, facut din piele de caprioara. Un numar par de jucatori se asaza in cerc si trimit mingea de la unul la altul, lovind-o numai cu piciorul drept, in timp ce striga cuvinte specifice, aproape onomatopeice. Interesant a fost insa nu jocul in sine, ci ritualul din spatele lui. Ca si in vechime, jucatorii au purtat kimonouri vechi, cu pantaloni largi si maneci lungi.
Ca si atunci, mingea a fost adusa pe o ramura de prun inainte de a fi pusa in joc, cu scopul de a chema primavara. Ca si in veacurile de demult, kemari nu a avut un invingator, ci a fost jucat doar pentru a se bucura sufletul.
Soarele rasare mai stralucitor
Anul 2011 nu a fost unul dintre cele mai bune din istorie, dar parca pentru Japonia lucrurile au stat mai prost decat pentru noi, ceilalti pamanteni.
Mai intai, in 11 martie, japonezii s-au confruntat cu un cutremur devastator de 9 grade pe scara Richter, urmat imediat de un tsunami ce a maturat kilometri intregi de tarm si care a defectat o centrala atomica, atragand dupa sine un mare pericol radioactiv. Un triplu dezastru ce a zguduit nu numai Japonia, ci lumea intreaga. Zeci de mii de oameni au murit sau au fost dati disparuti, iar pagubele materiale au adus pierderi de milioane de dolari.
Au urmat apoi alte probleme: sezonul ploios de primavara a adus cu el si inundatii in mai multe locuri din tara, pentru ca apoi acelasi fenomen meteorologic extrem sa se repete si in toamna. Si tocmai in acest moment de adanca ingrijorare a venit Anul Nou, noul inceput.
Si asa cum, dupa cutremur, sinistratii au vazut speranta in florile de prun si de sakura, tot asa si de Anul Nou ei vad speranta in primul rasarit de soare al noului an. In Japonia, acesta are o semnificatie speciala, simbolizand un moment de reinviere a spiritului si prevestind cum va fi anul urmator.
Si tocmai in Tohoku, regiunea afectata de cutremur, soarele a stralucit mai puternic ca niciodata, fiind de un portocaliu stralucitor. In prefectura Iwate, oamenii chiar au asteptat cu nerabdare rasaritul soarelui de dupa pinul, numit acum 'miraculous', singurul ramas din miile de pini din apropierea plajei Takata Matsubara – candva un monument natural protejat de UNESCO, doborat insa dupa ce a fost lovit de tsunami.
Cei din Kyoto au serbat si ei noul an printr-o traditie veche de secole: Harutahajime – un joc de carti ce dateaza din secolul al X-lea si care se invarte in jurul poeziilor clasice. O tanara de 22 de ani, participanta la eveniment, a declarat ca a purta un kimono ce simbolizeaza mostenirea japoneza, la inceput de an, o face sa simta ca se regaseste pe sine, ca japonez.
