Meserie cu dragoste

Lui Ion Dichiseanu i s-a propus să devină profesor, dar a considerat că nu are un palmares aşa bogat ca să înveţe studenţii să ajungă actori.

Pe Ion Dichiseanu l-am prins chiar în biroul său de consilier pe probleme artistice şi culturale la Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”. Născut la 20 octombrie 1933, la Adjud, Ion Dichiseanu a terminat IATC în 1959 şi aşa începea o carieră incredibilă. “Există un actor care tot timpul a fost la modă, frumos, puţin dandy şi despre care toată lumea susţinea că e superficial. Asta pentru că avea şi voce şi, în special, pentru că iubea atît de mult filmul încît accepta orice rol. Dacă oamenii l-ar fi cunoscut mai îndeaproape ar fi descope­rit că acest actor citeşte mult, e informat, priveşte şi studiază oamenii de pe bulevard, pe cei de la Obor, are păreri personale, originale, profunde, chiar dacă în emiterea părerilor e reţinut, sobru.” Aşa îl descria Francisc Munteanu pe Ion Di­chiseanu.

Credinţă. “Cum aţi ajuns să jucaţi în «Pistruiatul»?” “Cu grijă”, vine replica rapid. “Eram unul dintre actorii simpatizaţi, apreciaţi, respectaţi de Francisc Munteanu. Există o vorbă din bătrîni care spune «şi la bine, şi la rău», adică «şi la mult, şi la puţin», şi aşa că am acceptat să joc un rol episodic, să fiu alături de el, adică şi la mult, şi la puţin. Eram şi prieten cu Nicolaescu, că nouă cam de acolo ni se trage prietenia. Era un colectiv în care îmi făcea plăcere să merg. Mi-a spus despre ce e vorba, am citit scenariul, cînd am auzit că joacă puştiul ăsta Costel era ceva extraordinar, promitea, dar viaţa asta ne aruncă pe nu ştiu ce meridiane. Mi s-a părut un copil foc de isteţ, isteţimea venind dintr-o inteligenţă nativă. Avea un firesc pe peliculă, am văzut nişte material înainte de a filma. El, în general, după părerea mea, dar şi a criticilor, la vremea respectivă, a făcut vogă. Mi-a făcut mare plăcere, am jucat cu bucuria realizărilor fie că e un rol mic sau mare. Era o echipă bine sudată. Seara jucam la teatru, apoi mă urcam în maşină, mergeam la Braşov, sau la Cluj, la filmări. Mi-amintesc o scenă cînd Nicolaescu era legat la mîini şi îşi dădea drumul prin nişte gropi, măi, că şi el are o doză de nebunie, ca fiecare dintre noi. Nu mai ştiu cît timp am filmat, cînd îţi face plăcere nu mai ai noţiunea timpului. Este credinţa mea, cînd faci un lucru, indiferent că e teatru, film, televiziune, un concert de muzică uşoară. Conştiinţă profesională. Orice meserie, dacă nu o faci cu dragoste, cu credinţă, nu realizezi nimic, iar publicul simte asta. Îmi dădeam peste mînă şi alte chemări trupeşti şi trebuia să fiu bun pentru două spectacole pe care le aveam, re­nunţam la mici plăceri şi ca să nu dezamăgesc publicul. Asta a fost credinţa mea în tot ceea ce am făcut.”