Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ţinuta dreaptă, părul negru pieptănat în două părţi, în rochii dantelate, cu camelii albe în păr... Elena Rosetti-Solescu (1825-1909) – un ales suflet de femeie sortit să-şi trăiască destinul alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dacă vremurile nu i-ar fi hărăzit caracterul domol şi sfioşenia, această doamnă ar fi reuşit performanţa de a fi mai mult decât „umbra” unui domnitor.
Mica Elena Rosetti. Crescută la ţară, printre mărunţişuri preţioase, precum mătăniile de mărgean ale bunicăi de la Soleşti. Fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale Catinca, născută Sturdza. Atât Elena, cât şi fraţii săi, Constantin, Theodor şi Dumitru, primiseră încă din copilărie o educaţie aleasă şi severă, sub supravegherea directă a mamei. „Catinca Rosetti (...) ca mamă fiind prea voluntară, gata oricând să hotărască totul în familie, făcu în acest fel din copiii săi fiinţe slabe şi stângace. (...) Elena rămase multă vreme sub influenţa puternicei personalităţi a Catincăi Rosetti şi crescu stăpânindu-se şi cântărind uneori până la slăbiciune efectul vorbelor şi faptelor sale. Cât de deosebită fu astfel din această cauză de Alexandru Cuza, care era o fire îndrăzneaţă şi expansivă, bun de gură şi zeflemist neîndurător!”, notează Lucia Borş în cartea „Doamna Elena Cuza” (1936).
Acel...
Pe Elena o surprinsese pragul adolescenţei cu primele preocupări timide de... cochetărie adolescentină. „În scurtele sale scrisori trimise mamei la Soleşti cerea mereu bani şi sfaturi pentru procurarea celor necesare: «Îmi iau libertatea de a-ţi cere pentru a doua oară mica ta umbreluţă, care mi-ar face foarte mare plăcere, dacă bineînţeles nu-ţi va trebui». (...) Pe lângă aceste mici preocupări ale Elenei Rosetti în jurul unei haine sau rochii de indian, ea se mai străduia să-şi împlinească şi cultura întreruptă, studiind după îndemnul de la Soleşti. «Dorinţa mea este să-ţi fac totul pe plac», scria mamei sale pe la 1840 Elena, în vârstă de 15 ani. (...) Elena Rosetti ajunse la vârsta de 19 ani, rămânând în fond aceeaşi fire timidă, plină de stângăcie şi naivitate ca şi în vremea copilăriei. (...) De această fiinţă timidă mai aproape de vârsta copilăriei se îndrăgosti acel pe care contimporani de ai săi îl considerară un cinic.” (Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”). Alexandru Ioan Cuza (fiu al lui Ioan Cuza – boier „de clasa I-a pe lista boierilor din Moldova” şi al Soltanei – genoveză de origine) era „acel”...
Cu cinci ani mai în vârstă (născut la 1820) decât ea, plecat încă de tânăr la Paris, nu se întorsese în ţară decât cu titlul de membru al Societăţii Economiştilor din Paris, fără să fi terminat Facultatea de Drept la care se înscrisese după terminarea liceului. „Când se întoarse în Moldova avea 23-24 ani. De statură mijlocie, cu înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere”, nu pierde din vedere Lucia Borş. „După obiceiul deprins de la Paris (...), Alexandru Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care-i speculau firea expansivă.(...) Pătimaş de jocul de cărţi, îşi pierdu mai târziu multe proprietăţi moştenite de la părinţi. Îndată după venirea în ţară (...) întâlni pe Elena Rosetti, care, deşi nu era fată bogată, făcea parte din protipendadă.” Şi se va căsători cu ea... Iar ea îi va scrie mamei sale imediat după căsătorie: „Crede-mă că noul sentiment pe care-l simt pentru bărbatul meu nu mă va putea împiedica să te pot iubi şi pe tine, scumpă mamă”...
Când Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi, în 1852, au apărut primele neînţelegeri în căsnicia cu Elena Rosetti-Solescu. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei. „… Nu aş fi crezut niciodată că soacra mea va îngădui cuiva să vorbească despre mine nemernicii în prezenţa ei (...). Ah! Cât este de incalificabilă o anumită lume. Mizerie şi iar mizerie! Toate acestea nu merită căscatul unui somnoros”, se plângea Alexandru Ioan Cuza într-o scrisoare trimisă în 1852 cumnatului său din Galaţi (cf. Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”).
Şi a venit anul 1859... Mai precis noaptea de 5 ianuarie 1859. O siluetă tremurândă îşi frământă mâinile cu disperare în plină noapte. Vorbeşte singură: „Sunt prea slabă, prea firavă, alături de un soţ prea aspru. Nu pot suporta această povară. Dar curaj. Dumnezeu mă va ajuta...”. Primise vestea alegerii: adunarea electivă de la Iaşi îl proclamase în unanimitate domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie, Bucureştiul îl va alege domn al Munteniei pe acelaşi candidat. Elena, care nu putea suferi eticheta, a simţit imediat povara coroanei domneşti. Anturajul o consideră o micuţă conservatoare care gândea că viaţa politică nu li se potriveşte femeilor. Era nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei sale: „Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum”. Iar el... El cu cât devenea mai popular, cu atât se bucura mai mult de aprecierea femeilor. „Iubea sexul frumos”, spunea Dimitrie Bolintineanu.
Momente delicateAlte responsabilităţi, alte provocări. „În saloanele Palatului din Iaşi începuse a se arăta regulat de câte ori se afla şi Alexandru Cuza frumoasa văduvă, Principesa Maria Efrem Obrenovici, mama viitorului Principe al Serbiei, Milan, şi fiica cea mai mare a antiunionistului înfocat ce fusese Costin Catargi.” (Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”). Mai tânără cu zece ani decât soţia principelui Cuza, Maria a reuşit să-l seducă pe Cuza, din 1860 destinul ei intersectându-se cu cel al lui Cuza. Elena a preferat să-şi găsească liniştea într-un exil îndelungat la Paris, ratând astfel prezenţa alături de soţul său la evenimente majore. La insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină la „locul” ce i se cuvenea, Elena răspundea: „Prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voinţei lui”. Va reveni incognito în ţară în primăvara lui 1862. Încă îl iubea pe Cuza, în ciuda infidelităţii sale.
Elena se străduia să se ridice la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale care îi reveneau ca Primă Doamnă a ţării. Putea fi găsită deseori croind haine pentru săraci. Atenţia ei se îndrepta mai ales asupra orfanilor. A creat azilul care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de educaţia femeilor, de problemele bătrânilor, de îmbunătăţirea condiţiilor din spitale, a întemeiat muzee şi a ctitorit monumente publice. Alecsandri îi va dedica „Mariei Sale Doamnei” volumul de poezii populare, ca un semn al legăturii dintre sufletul ei şi al poporului român. Deja în cercurile înalte era numită „Minunata Principesă”.
A căutat să-şi impună soţul celor care nu-l priveau cu ochi buni. Trecea peste intrigi, răutăţi şi boieri invidioşi cu obişnuita ei ţinută dreaptă: strângea mâna tuturor şi zâmbea. Deşi viaţa sentimentală tumultuoasă a lui Cuza a creat deseori momente „delicate”, marcate de mai scurte sau mai lungi perioade de despărţire, când Elena pleca în străinătate (la Paris, de obicei), o anume diplomaţie a reprezentat totuşi punctul ei forte. Principesa dorea să îşi recapete locul la Palat şi să „obţină” plecarea Mariei. Stupoare însă: Cuza a informat-o că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. Atunci s-a gândit Elena pentru prima oară la posibilitatea unui divorţ.
SfårŞitul
Se spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei, care încerca să ajungă la soţul său, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Acesta părăsea ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie... Elena va afla abia la 26 februarie că ei ajunseseră deja la Viena. Întreaga familie i-a cerut Elenei să divorţeze, dar chemarea datoriei a fost mai puternică: soţul său era acum un exilat şi ea dorea să-i stea în preajmă. Împreună cu copiii din flori (Elena nu putea avea copii, prin urmare, trecând peste resentimente, i-a înfiat pe cei doi băieţi rod al iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici), şi-a urmat soţul în exil.
Citește pe Antena3.ro
Anii de exil ai lui Cuza au fost cei mai fericiţi pentru ea: au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Îşi câştigase respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea. L-a îngrijit, cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii, l-a vegheat când i-a murit în braţe... După moartea sa, Elena s-a întors în ţară. Această doamnă deosebită a murit la puţin timp după aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor. „În dimineaţa de 2 aprilie 1909, la ora 5, îşi dete sfârşitul, desfăcându-se de legăturile sale pământeşti. (...). Fu îmbrăcată în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singură. (...) În urma morţei sale, Mitropolitul Moldovei trimise ordine ca pe tot întinsul Moldovei să se tragă clopotele bisericilor şi mânăstirilor, «pentru ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza»„ (cf. Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”).
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Femei române
