Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primele măsuri concrete de tranziţie spre economia de piaţă, adoptate în primăvara anului 1990, au provocat rumoare printre muncitorii României. Până la căderea comunismului, despre şomaj citiseră doar în manuale de istorie şi în articolele de propagandă din Scînteia, care "înfierau" capitalismul. Acum, fantoma şomajului bântuia halele de producţie ale fabricilor în care lucrau de-o viaţă.
La fosta Uzină "23 August", rebotezată "Faur" la începutul anului, "înaintarea spre capitalism" aducea îngrijorare. Nu mai putea lucra în pierdere, ca în vremea comunismului, când unitatea era socotită "mecanicul-şef al industriei". I se mai spunea "ministerul 23" sau "uzina lui Tovarăşu'".În luna mai 1990, conducerea administrativă a Uzinei "Faur" din Bucureşti se gândea să atragă investitori străini, care, împreună cu statul, să asigure funcţionarea unităţii şi în capitalism. Perspectiva privatizării i-a îngrozit însă pe muncitori, obişnuiţi în comunism cu siguranţa locului de muncă.
Ion Trofin, directorul tehnic al întreprinderii, relata pentru ziarul Adevărul că desele vizite ale lui Nicolae Ceauşescu la "23 August" nu au adus decât deservicii uzinei. Spre exemplu, la sfârşitul anilor '80, se produceau 1.600-2.000 de motoare diesel pe an. Aflat într-o "vizită de lucru", Ceauşescu a cerut suplimentarea producţiei la 6.000 de motoare pe an. Cineva, mai curajos, i-a atras atenţia că asemenea producţie era imposibil de realizat, ceea ce a atras furia "Tovarăşului".
A cerut dublarea cantităţii, la 12.000! Planul paranoic a fost pus în aplicare, construindu-se hale, capacităţi de producţie, instalaţii etc. S-au achiziţionat maşinile şi utilaje necesare unui asemenea volum de producţie. Rezultatul: după decembrie 1989, uzina avea investiţii de sute de milioane de lei blocate, care produceau pierderi.
Înainte ca Guvernul să ia o decizie privind viitorul uzinei, conducerea studia modalităţile de supravieţuire în capitalism. Gheorghe Tărtăcuţă, şeful Serviciului plan-producţie, declara pentru ziariştii Adevărului că întâi de toate trebuia găsită o soluţie pentru descentralizarea întreprinderii. Nicăieri în lume, susţinea acesta, nu exista o diversificare "aberantă" a producţiei ca la "Faur". În opinia lui Gheorghe Tărtăcuţă, fiecare fabrică a uzinei ar fi trebuit să funcţioneze autonom şi să caute investitori particulari, pentru "mixarea" proprieţăţii.
Perspectiva privatizării a dat alarma printre muncitori. Deja în presa centrală se scria tot mai des despre închiderea unor fabrici nerentabile şi despre creşterea inevitabilă a şomajului. La "Faur", deşi producţia scăzuse semnificativ faţă de aceeaşi perioadă a anului 1989, salariile se primeau în întregime. Muncitorii nici nu mai doreau să audă de eventuale ajustări ale lefurilor, din cauza neîndeplinirii planului. Democraţie deplină, fără restricţii, cereau ei! Directorii uzinei se plângeau presei că nu exista nici un fel de dialog cu liderii sindicali, care, la orice propunere de reformă, ameninţau cu greva.
Pe de altă parte, Vasile Avram, liderul sindicatului muncitoresc de la "sectoare calde", se plângea ziariştilor de la Adevărul că nu-i putea stăpâni pe muncitori. Odată ce-l aleseseră lider, nu putea să aibă altă părere decât a majorităţii, susţinea el. Chiar dacă n-o împărtăşea, personal, întru totul.
Citește pe Antena3.ro
În luna mai 1990, unele greve se declanşau din solidaritate, fără a avea legătură cu problemele interne ale întreprinderii. Spre exemplu, una dintre ele pornise a doua zi după Paşte (16 aprilie), când muncitorii de la "Faur", întorşi la lucru, au aflat că metalurgiştii din ţară erau în grevă. Au declanşat şi ei protestul, deşi conducerea uzinei satisfăcuse revendicările similare ale metalurgiştilor din fabrică! Pagubele au fost cu atât mai mari cu cât abia se încălziseră cuptoarele, oprite în timpul concediului de Paşte.
