Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mi-a fost întotdeauna frică de singurătate. Şi, mai ales, am trăit mereu cu teama că, inevitabil, va veni şi ziua în care persoanele cele mai dragi mă vor lăsa singură, să mă lupt continuu cu agitaţia fiecărei zile, să-mi găsesc rostul în viaţă, să-mi construiesc idealuri şi să-mi schiţez speranţe. Dar n-am avut niciodată puterea să mă gândesc că-l voi pierde pe tata, că mi se va rătăci reperul esenţial, că se va risipi în efemer cea mai importantă certitudine pe care am primit-o de la viaţă.
Nu am reuşit în nici o dimineaţă să-mi imaginez cum ar fi fără el. La nici un apus nu mi-am pus problema că şi pe noi ne va atinge moartea, că şi pe el îl poate tenta dreptul la eternitate. Mereu am crezut că tata e de neînvins, că nedreptatea de fiecare zi nu îi poate afecta inima, că minciuna şi inconsecveţa nu sunt atât de importante cât să-i descurajeze îndemnul la luptă. Şi totuşi s-a întâmplat. Într-o marţi noapte, la orele indecise dintre întuneric şi răsărit, tata ne-a dat primul semnal de alarmă. Inima lui se oprise. Şi resuscitarea nu părea suficientă. Au venit mama şi Andrei, palizi şi resemnaţi, să mă ia la spital, să aşteptăm veşti împreună. Era o dimineaţă ca de iarnă, cu ceaţă multă şi tristeţe adâncă. Mi-era frig şi frică. Nu aveam nici o putere ca să-mi ajut părintele şi nu ştiam pe cine să rog să mă ţină în braţe. Ultima imagine cu tata, din salonul de la terapie intensivă, îmi zbuciuma gândurile. Aveam impresia că nu trebuia să plec liniştită spre casă cu doar câteva ore înainte de nenorocire. Vinovăţiile mi se amestecau în minte, printre lacrimi. După câteva ore, domnul doctor Brădişteanu ne-a anunţat că inima pacientului a pornit. Pacientul Adrian Păunescu, nemuritorul existenţei mele. Dar situaţia se putea schimba în rău în orice moment. Domnul doctor nu voia să ne iluzionăm inutil, ştia că e aproape imposibil ca toate să se termine bine. Mă uitam când la mama, când la Andrei, când la ceas, când la ecranul telefonului, în căutarea unui semn de la cei apropiaţi, pe care simţeam nevoia să-i ştiu lângă mine. Aşteptarea a fost cel mai greu examen. Două zile am stat cu telefoanele lângă noi, ca să aflăm ce se întâmplă cu tata. Veştile erau oscilante, iar reacţiile noastre nu mai aveau coerenţă.
În cea mai tristă vineri din viaţa mea am aflat că zbaterea chinuitoare a tatei pentru viaţă a luat sfârşit. Aparatele care îi ţinuseră în frâu oboseala inimii fuseseră oprite. Nu mai avea sens să se încerce resuscitări. Nu mai era cazul să punem întrebări, nu mai aveam puterea să aşteptăm răspunsuri. Îmi îngheţaseră mâinile şi nu mai ştiam să-mi menţin echilibrul. Nu puteam şi nu pot accepta că tata nu mai e. Am început să mă gândesc că nu i-am spus destule. Mi-au venit în minte imagini cu noi doi, în Bucovina, ţinându-ne de mână şi povestind despre toate. Mi-am amintit privirea lui din ambulanţă din ziua internării. Câtă disperare ţinuse în el în atâtea luni de suferinţă! Cu câtă teamă a privit în jur când şi-a văzut pentru ultima oară casa şi curtea! Cât de firav mi-a strâns mâna la cea din urmă despărţire, când nici el nu ştia ce-o să urmeze şi nici eu nu bănuiam că i se poate întâmpla ceva!
Eu am crezut în vindecarea lui până în ultima clipă. M-am agăţat de orice speranţă, mi-am impus să fiu optimistă şi să-i transmit încredere şi voinţă. Dar nu s-a mai putut face nimic. Şi m-am simţit îndreptăţită să nu-mi mai ascund disperarea. Această rubrică de luni, pe care de acum o duc mai departe, a rămas fără cel mai de preţ autor al ei. Eu am rămas fără tată. Singurătatea şi-a făcut loc şi în viaţa mea. Din toată suferinţa ultimelor săptămâni vor rămâne destule mărturii. Am trăit aproape 20 de ani lângă Adrian Păunescu, care m-a învăţat să-mi îndeplinesc toate obligaţiile, cum a făcut el, chiar şi de pe patul de spital, de unde şi-a scris, cât a putut, editorialele şi de unde şi-a făcut emisiunile de radio. De astăzi am primit şansa să continuu un drum pe care până de curând îl lumina tata cu pamflete cordiale. Ştiu că nu va fi uşor, ştiu că întreaga mea viaţă s-a schimbat. Chiar am impresia că nu m-am mai întâlnit de mult cu mine însămi. Probabil de atunci, de pe 5 noiembrie 2010. De când mi-e foarte dor de tata. De când nu mai ştiu ce înseamnă viitor. De când le văd pe toate lipsite de sens şi importanţă.
E greu să fii orfan. E greu să ştii că tata nu mai vine acasă.
"Ca într-o clepsidră ce ne-ar rechema
Să-i fim nisipul care-i face bine.
Eu te pozez pe tine, fata mea,
Şi când mă uit mă regăsesc pe mine.
Tu nu eşti tu, cât eşti în toate eu
Aproape că-mi eşti fotografia
Din ceruri te dictează Dumnezeu,
Continuarea mea, Ana-Maria."
Adrian Păunescu
Citește pe Antena3.ro
