Nichifor Crainic, părintele neotradiționalismului cultural interbelic

„Ideolog al extremei drepte pro-fascisto-naziste autohtone (la concurență cu profesorul filosof Nae Ionescu) Nichifor Crainic a fost (și) un artizan al statului dictatorial ortodoxist-etnocratic (una dintre culegerile sale de articole programatice se intitulează chiar «Ortodoxie și etnocrație”, altele – «Puncte cardinale în haos», «Lupta pentru spiritul nou. Germania și Italia» ș.a. – mergând în același sens) pe linia germanului Blut und Boden. Figură proeminentă a intelighenției ultranaționaliste și antisemite interbelice, colaborator la periodicele de extremă dreapta, arestat ca instigator al asasinării premierului I.G. Duca, legionar, apoi ministru al Propagandei în cabinetul Ion Antonescu, Nichifor Crainic ajunge după 23 august 1944 persona non grata, inculpat în categoria criminalilor de război (ceea ce i s-ar fi întâmplat oriunde, nu doar în România sovietizată)”, sesiza criticul și istoricul literar Paul Cernat în trena unei minibiografii închinate personajului ridicat din țărâna Bulbucatei. 

Ascuns cu girul lui Petru Groza

Dar să facem loc crochiului, unul neîndoielnic instructiv: „Există opinii potrivit cărora însuși premierul Petru Groza ar fi acoperit ascunderea lui Nichifor Crainic vreme de trei ani la niște foști studenți din Ardeal, în ideea de a evita o penalizare internațională mai drastică a României. Arestat și condamnat, fără altă sentință după anularea celei din 1945, la muncă silnică pe viață, deținut la Aiud (în memoriile sale, Adrian Marino își amintește... penisul său enorm, la duș), Nichifor Crainic și-a plătit supraviețuirea prin colaborare cu Securitatea, devenind, după eliberarea din detenție, avocat de circumstanță al regimului în revista Glasul patriei, adresată românilor din exil”. Cu toate acestea – opina în continuare profesorul Cernat –, Nichifor Crainic nu va mai avea drept de publicare în țară, singurele texte poetice reeditate în timpul vieții fiind cele din «Antologia…” lui Nicolae Manolescu din 1968 (retrasă de pe piață ca urmare a publicării unor poeți legionari interbelici și a omiterii unor poeți pro-comuniști)”.

Împotriva lui Mircea Eliade

„Recuperată după 1990 în culegerea «Șoim peste prăpastie», poezia sa carcerală, mai slabă decât a lui Radu Gyr, nu e neapărat superioară volumelor poetice interbelice (emblematicul «Șesuri natale», «Icoanele vremii», «Darurile pământului», «Priveliști fugare», «Cântecele patriei», antologia «Țara de peste veac»), în care Nichifor Crainic versifică programatic teme și motive tradiționalist-htonice, patriotice și creștine. Bun cunoscător de poezie internațională, apropiat de Tagore și Rilke, din care a și tradus, Crainic a avut față de literatura sexualizată și cosmopolită a epocii atitudini habotnice (vezi respingerea lui Mircea Eliade)”, a evidențiat Paul Cernat. Mai mult: „Ca teolog laic (primul de acest fel la noi, de comparat cu prietenul său D. Stăniloae), Nichifor Crainic a fost titular al primului nostru curs de teologie mistică, iar ca intelectual public, lider de direcție al neo-tradiționalismului și ortodoxismului interbelic, fondator al revistei Gândirea, pe care a diriguit-o mai ales după 1926”.

Moscova (sovietizată) și Bucureștiul-Bizanț

Dezbaterea autohtonă modernism occidentalist versus tradiționalism răsăritean este greu de imaginat în absența acțiunilor lui Nichifor Crainic. „Din păcate - remarca Paul Cernat -, dincolo de meritele teologice (inclusiv estetica spiritualistă din «Nostalgia paradisului»), exegeza antisemită aplicată Bibliei a fost nocivă”. În completare: „Antiiluministe, propovăduind, după sovietizarea Moscovei, transformarea Bucureștiului într-un nou Bizanț și pledând, în spiritul epocii, pentru adăugarea unei dimensiuni transcendente mai vechiului autohtonism sămănătorist, articolele și eseurile anilor ’20 – «Sensul tradiției», «Spiritualitate», «Parsifal» ș.cl. – sunt repere ale noului curent, scrise cu vervă și altitudine ideatică, în orizontul lui Berdiaev, Keyserling și Maritain (pe unii dintre aceștia i-a adus în țară)”.

Filosof la Viena, „împins” de Blaga

Ultimele repere biografice: „Stimulat de colegul Lucian Blaga, cu care va intra mai târziu în conflict, Nichifor Crainic s-a format filosofic în Viena expresioniștilor (dar și a lui Adolf Hitler). Formația sa datorează mult și circumstanțelor Primului Război Mondial, în proximitatea unui Nicolae Iorga și a colegului antiliberal de generație Pamfil Șeicaru. Redactate imediat după 1944, memoriile de sertar «Zile albe – zile negre», evident pro-domo, au (sub beneficiu de inventar) o reală importanță istorico-documentară – și chiar literară. Ovid S. Crohmălniceanu și-l amintea, octogenar, într-o vizită amicală la un vin de Carmel, bătrânul Crainic fiindu-i recunoscător pentru obiectivitatea monografiei despre literatura română și expresionism, unde «Gândirea» deține un loc central”. Ce vremuri, ce personaje! 

A ocupat locul lui Goga printre „nemuritori”

Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930), membru al Academiei Române în locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de recepție la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o în timpul regimului comunist, și „doctor honoris causa” al Universității din Viena (1940), Nichifor Crainic a conferențiat, între 1941 și 1944, la universități europene de prestigiu, în orașe precum Berlin, Weimar, Zagreb, Viena, Sofia etc.  

Trei ani de fugă, 15 de pedepse și zece de supunere

Din iarna anului 1944 și până în mai 1947 Nichifor Crainic a stat ascuns la poalele Munților Făgăraș, în Mănăstirea Sâmbăta de Sus, apoi și în casa unor preoți din Apuseni... Judecat în lipsă și condamnat în iunie 1945 la închisoare pe viață, filosoful s-a predat autorităților comuniste în satul Cerchid-Mureș, fiind închis la Mănăstirea Văcărești, apoi la Aiud, unde a suferit cincisprezece ani de detenție politică. A fost eliberat la 26 aprilie 1962, după ce a acceptat să colaboreze cu poliția secretă a statului „roșu”. Compromisul l-a ajutat să trăiască încă zece ani…

Lăudat de cel mai important gânditor român

„Invazia teologiei în cultura românească postbelică, înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămâne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic […] Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare, susţinute şi de fiecare zi. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare […] Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschinul, gânditorii falnici ai creştinătăţii răsăritene”. Acest laudatio, exprimat la începutul anilor ’40, îi aparține lui Lucian Blaga, cel mai valoros filosof pe care l-a dat spațiul carpato-dunărean.

Patru turtoaie-viață de la criminalul Berilă

Grigore Caraza, deținut politic a cărui existență s-a intersectat la un moment dat cu cea a lui Nichifor Crainic, rememora în scrierile sale („Aiud însângerat”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013 ) un episod cutremurător: „Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu – pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârțâia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi – de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor – au fost lăsaţi acolo”.

Îmbrățișarea morții

Și? „Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului. WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând un unghi de 90 de grade, iar vizavi se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie – un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate”. Mai precis? „Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă – pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa – le-a aruncat pe geam acea mană cerească. Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile”.   

50 de ani s-au împlinit pe 20 august 2022 de la moartea lui Nichifor Crainic, alias Ion Dobre

Nichifor Crainic ajunge după 23 august 1944 persona non grata, inculpat în categoria criminalilor de război și condamnat la muncă silnică pe viață.

„Nichifor Crainic și-a plătit supraviețuirea prin colaborare cu Securitatea, devenind, după eliberarea din detenție, avocat de circumstanță al regimului în revista Glasul patriei, adresată românilor din exil”, Paul Cernat, critic literar

„M-am format la școala lui Nicolae Iorga, pe care l-am proslăvit în toate cărţile mele, în poezii şi în nenumărate articole. El a fost, în mod subconştient, modelul vieţii mele publice”, Nichifor Crainic