Poruncind răului să plece

de Loreta Popa | 10 Mar 2008 • 00:00

Doina Işfănoni, cercetător ştiinţific la Muzeul Satului "Dimitrie Gusti", ne-a împărtăşit din bogata tradiţie a folclorului românesc şi ne-a vorbit despre câteva obiceiuri străvechi la intrarea în Postul Paştilor, care corespunde în calendarul popular cu Lăsatul Secului.

La început de Post, pentru a aştepta binele trebuie să înlăturăm răul existent. "Intrarea în Postul Paştilor coincide întotdeauna cu ceea ce se numeşte în calendarul popular Lăsatul Secului", ne spune cercetătorul ştiinţific Doina Işfănoni. "El se aşază peste o mai veche sărbătoare din calendarul popular, care reprezenta Capul de primăvară. Indiferent că el va cădea pe finalul lunii februarie sau, cum este anul acesta, la început de martie, totdeauna primăvara şi intrarea primăverii în acţiune, cu căldura ei, cu vegetaţia care începe să mijească şi florile care încep să apară, au făcut ca în vechime anul să fie împărţit în două segmente, timpul având legătură cu moartea vegetaţiei, respectiv iarna, şi cu renaşterea ei, respectiv primăvara. Astfel, în această perioadă de renaştere generală, descoperim că sunt concentrate mai multe categorii de obiceiuri, mai multe datini, care marchează renaşterea universului. Dar ca să renaşti mai puternic trebuie să anulezi tot ce a fost mai înainte."

RENAŞTERE. "Vom constata că la Lăsatul Secului totdeauna se înlătură ordinea prestabilită administrativ, uneori chiar şi confesional, toate ordinile firii sunt înlăturate pentru a putea să renască timpul tânăr, proaspăt şi cumva purificat. Din aceste motive se întâmplă carnavalurile, răzmeriţele, acea turburare a întregului univers pentru a se naşte frumuseţea şi armonia. Mă raportez puţin şi la Mircea Eliade, care exact această poveste ne-o spune, cum pentru a aştepta binele trebuie să înlăturăm răul existent şi din haos se naşte întotdeauna armonia. La Anul Nou asistăm la o serie de practici precum jocurile cu măşti şi, de asemenea, acum, primăvara, asistăm la carnavaluri, tot jocuri cu măşti.

La români avem două zone foarte interesante în practicarea jocurilor cu măşti, chiar lângă Bucureşti şi de-a lungul Dunării, «Cucii». Este o sărbătoare în care personaje mitice cu chip de pasăre vin să configureze această dezordine, să patroneze această fantastică turbulenţă, care trebuie să fie generată în toată comunitatea pentru a scoate răul de oriunde ar fi el cuibărit. Motiv pentru care Cucii, făloşi, se plimbă de la o gospodărie la alta. Ei se mai numesc şi «Cuci boieri» în zona Brăneşti. Au măşti pe cap şi o ţinută extraordinar de fastuoasă, cu care defilează ascunşi de identitatea de săteni, înlăturându-li-se identitatea civilă, şi devenind «Cuci», ei lovesc cu o opincă prinsă într-un bici din simplul motiv că trebuie să scoată răul şi să răspândească sănătatea. Deseori bătutul ritual este o modalitate, şi iată în mentalul nostru a rămas acel «l-am bătut să scot dracii din el», în care trebuie să forţăm răul să părăsească locul sau trupul în care el se găseşte. Această fantastică răsturnare, această violenţă aparentă sunt tipice pentru a putea să eliminăm ceva ce poate există şi nu ştim", afirmă Doina Işfănoni.

Foc tămăduitor

"În Banat există un alt obicei cu aceleaşi funcţii, sărbătoarea «Cornilor»", continuă Doina Işfănoni. "Aceştia umblă cu nuielele de corn în mână şi lovesc ritual pe toţi cei colindaţi. Gospodarii mai fac încă o purificare, de astă dată prin cuvânt, ei se strâng în mijlocul comunităţii (Cucii sunt muţi, dar Cornii sunt vorbăreţi) şi fac la masa mare ceea ce se numeşte strigatul darurilor. Darul este un răvaş depus de fiecare la primărie, spune despre racile din timpul anului precedent, ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat şi despre ce anume fiecare a făcut păcat, atunci ele se strigă public pentru a fi ştiute şi pentru a le elimina. Tot acum are loc o altă modalitate de purificare prin cuvânt, acele strigări peste sat.

Strigarea peste sat, de obicei, are loc seara, când toată lumea este de faţă, când se fac acele focuri mari, şi se strigă în gura mare care ce păcate are, iar în felul acesta pot să spună despre fetele leneşe, despre flăcăii care nu s-au însurat, despre imorali şi multe alte beteşuguri.

Această practică, ce este răspândită în toată ţara, aduce însă în atenţie un alt element de purificare, focul... Focul pe care îl vom avea prezent de acum înainte, de la Lăsatul Secului, în câteva sărbători. Vom avea focurile de la Mucenici (Măcinici), la 9 martie, focurile de la Alexii, care iarăşi sunt foarte importante segmente de ceremoniale ritualice, în care omul vrea să-şi purifice mediul, vrea cu adevărat să alunge răul iernii, tot ce a omorât iarna, deşeurile produse de vegetaţia moartă şi putrezită, cumva anumite rele, făcături şi altele aruncate peste garduri, fac de asemenea această scormonire a pământului, săpatul brazdelor, aratul începe să fie de acum înainte în prim-plan în activităţi."

ALEXIILE. "Acest lucru ţine de cultul precreştin, ţine de comportamentul omului cu gândire magică în care el porunceşte răului să plece, îl obligă, îl loveşte, arde, strigă, umblă clopotele şi bat puternic ca sunetul lor să înlăture răul. Abia după aceea, prin sfinţii Măcinici, care sunt duşi la biserică, prin Alexii, de la 17 martie, intră sărbătorile, dar pe un teren deja purificat de toate aceste acţiuni precreştine, dar considerate în vechime edificatoare.

Dacă gândim ca omul modern, cu mentalul nostru, el igienizează mediul, curăţă copacii, greblează, scoate toate resturile, le arde... Ce poate fi mai purificator decât acest mod ritualic, spunem noi, dar eficient din punct de vedere igienic?

Sfântul Alexie este cel care învie toate gângăniile. Se consideră că el este sfântul care duce din porunca lui Dumnezeu o cutie cu toate vietăţile dăunătoare omului. Şi i-a poruncit sfântului Alexie să nu cumva să deschidă cutia decât la malul mării celei mari când o va arunca, pentru că nu este bine. Bineînţeles că sfântul respectă până ajunge la malul mării această indicaţie, dar drama este că ridică un pic capacul. De acolo au năvălit toate insectele şi toate vietăţile dăunătoare şi aşa sfântul, prin nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu, ne-a procopsit cu beteşugul insectelor."

ZIUA CUCULUI. "La Buna Vestire, de la 25 martie, avem iarăşi un prag foarte important de sincretism spiritual. Pe de o parte este sărbătoarea creştină, cu toate rigorile ei, pe de altă parte, la români e ziua Cucului. Este ziua acestei păsări, care are o dublă postură. Este pasărea iubirii, pasărea care naşte în spiritualitatea românească şi patronează dragostea, iubirea. Avem foarte multe creaţii folclorice despre această pasăre. De acum se spune că ea începe să cânte. Acest prim cântat iarăşi este un ritual care trebuie întotdeauna să se petreacă în anumite condiţii. Dimineaţa trebuie să-l auzi cântând numai din faţă, atunci e semn de bun augur, de-l auzi din stânga e semn de rău, de-l auzi din spate e semn de moarte. De-l auzi de la dreapta, lucru bun ar fi pentru tine în anul în care eşti. Trebuie să fi mâncat ceva că, dacă nu, o să umbli cu burta goală toată vara.

Sunt foarte multe credinţe care privesc acest comportament al păsării, cât de sus zboară, în ce copac a cântat, de aici denotă extraordinara disponibilitate a ţăranului, a tuturor oamenilor din comunităţile tradiţionale pentru ce însemna mediul. Ca frunză, ca iarbă, ca pasăre. De aici această armonie fantastică a omului cu mediul său. De aici această nestânjenire, aş numi-o, fără legislaţie de mediu. Tradiţia reprezenta pentru omul vremurilor trecute acea legislaţie mai puternică decât norma administrativă, pe care el dacă îndrăznea să o încalce ştia sigur că ceva bun nu e în anul respectiv", a conchis Doina Işfănoni, cercetător ştiinţific la Muzeul Satului "Dimitrie Gusti".