Răstignirea credinţei

Încă un an în care cele sfinte au trecut pe lângă mulţi dintre noi fără să ne dăm seama, fără să le pătrundem, cu adevărat, înţelesul.

Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare creştină, pare tot mai puţin o sărbătoare a sufletului şi tot mai mult o sărbătoare modelată după dorinţele şi instinctele păgâne.

Postul Sfintelor Paşti s-a prescurtat până la absurd. Preoţii nu mai au încotro şi, din milă pentru creştinii care îi asaltează în dorinţa de a se împărtăşi totuşi, deşi recunosc că au postit doar trei zile sau chiar una singură (motivele nu mai contează), le fac spovedanii rapide şi molifte "în turmă", pentru a le împăca firava conştiinţă creştină, dornică însă de iertarea divină. Sigur, în zilele noastre, doar pustnicii mai pot ţine cel mai lung post din an, aşa cum a făcut Hristos. Nimeni nu mai are pretenţia ca omul modern să poată rezista, timp de 40 de zile, doar cu apă şi pâine, când munceşte şi la serviciu, şi acasă până cade lat. Există însă destule alimente de post.

MITOCANUL DE BISERICĂ
Dar mulţi dintre cei care postesc uită exact esenţialul, că postul e în suflet, nu în burtă, iar important nu e ce bagi în gură, ci ce scoţi pe gură. Din păcate, cearta e la ordinea zilei şi în timpul postului. Ne enervăm, ne urâm şi ne insultăm oriunde am fi şi cu orice ocazie:  la semafor, în magazin, în metrou, la serviciu, la bloc şi, mai rău, chiar şi în Sfânta Biserică, în Casa Domnului, unde venim pentru iertare şi împăcare. În Biserică îşi fac loc tot mai mulţi "mitocani urbani", după o expresie la modă. Exemplarele din această specie sunt uşor de identificat după comportamentul arogant, agresiv şi apucător. "Mitocanul de biserică" nu îşi închide celularul la intrare şi e în stare să vorbească cu amicii şi sub patrafir sau în faţa icoanei, în mijlocul slujbei şi al rugăciunii. E primul la tot ce e de dat şi ia cât mai mult din ce se împarte. Pentru el cantitatea e direct proporţională cu iertarea păcatelor, cu norocul şi cu alte daruri pe care le cere de la Mântuitor. De pildă, când se împart crenguţe de sălcii, de Florii, mitocanul de biserică scoate un strigăt de luptă şi înoată prin mulţime până în apropierea Altarului, de unde iese preotul cu mănunchiul sfinţit, pe care i-l smulge din mână, pretextând că vrea să-l împartă cu ceilalţi creştini. Dar îl păstrează el pe tot şi ce scapă aruncă celorlalţi, pe deasupra capetelor, dând impresia că se sacrifică şi dă de la el, din mărinimie. Grosul îl îndoaie însă repede, cu sălbăticie, îl vâră grăbit sub haină sau în pungă, ca să nu-i mai ceară alţii până la ieşire, şi o taie din biserică satisfăcut, cu "prada". Uită să se mai închine la plecare. Mitocanul de biserică nu ştie că de fapt contează simbolul, fărâma dintr-un lucru sfânt sau sfinţit. La acelaşi spectacol grotesc asişti şi la împărţirea Sfintelor Paşti, când sunt destui cei care pleacă doldora de punguţe. Puţini creştini rămân în Biserică, la toată slujba de Înviere, până dimineaţa. Cei mai mulţi se grăbesc către casă, imediat după ce iau Lumină. Iar mitocanul de biserică, fireşte, se duce întins să petreacă, de parcă vine Anul Nou. Cu vin, cu manele, cu dans, cu iepuraşi de ciocolată şi alte plăceri păgâne, din care negustorii fac bani buni în fiecare an. Dar, vorba ceea, Domnul a dat! ...Doar pentru noi şi pentru iertarea păcatelor noastre a fost răstignit Hristos pe Cruce! Iar noi, în nimicnicia noastră de muritori, nu facem altceva decât să răstignim însăşi Credinţa. An de an...