Doctoriţele cărţilor

de Carmen Preotesoiu | 18 Aug 2008 • 00:00

ARTĂ ● Salvează documentele deteriorate de pe vremea lui Ştefan cel Mare
Prin mîinile lor trec toate documentele unicat din Arhive, aflate pe ducă. Abia după ce preţioasele file, apă vie pentru cercetători, trec prin îmbăieri cu dezinfectant, uscat, lipit, netezit şi îmbrăcat în haină siliconată, se poate spune că au fost refăcute de restauratoare. O mînă de femei, înghesuite într-un laborator mic, unde spiritul marilor voievozi, al poeţilor, trăieşte prin lucrările lăsate nouă moştenire şi salvate de ele de la pieire.

Lucrează asemenea medicilor. Cu bisturiul, foarfeca chirurgicală şi penseta. Cu mişcări fine, dar ferme, de parcă bucata de hîrtie ce-o au în faţă ar fi obrazul schimonosit de-o cicatrice al vreunui om accidentat. Vrafurile cu documente ce sosesc din ţară, pentru a li se da o faţă nouă, toate unicat în lume, sînt răvăşite, mototolite, rupte, arse sau atît de îmbătrînite de vreme, că la o atingere foiţa pe care vreun supus de-al lui Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi-a aşternut scrisul, după dictarea voievodului, ar putea într-o clipă să se transforme în pulbere.

AUR ŞI MICROBI. Aşezate la masa de lucru, cu ochii mereu în foaia-document, două doamne migălesc de zor, atente la fiecare detaliu al hîrtiei. Sînt restauratoarele din cadrul singurului laborator din ţară unde cărţile, lucrările medievale şi hărţile puternic degradate sînt aduse şi resuscitate. Vali Basti a deprins nenumăratele tehnici de lucru de refacere a documentelor acum 29 de ani. Avea doar 20 de ani cînd a pătruns pentru prima dată în camera cu pereţi tapetaţi cu dulapuri pline de dosare şi îmbibaţi cu miros de lipici, dezinfectant sau acetonă. A fost nevoie de 15 ani de trudă ca să poată ajunge să-şi pună amprenta pe manuscrise, cărţi şi pergamente de o valoare inestimabilă, vechi de mai bine de 700 de ani. Îşi aminteşte şi acum de munca de luni întregi la manuscrisele de la Cluj datînd din 1300 sau cele de la Botoşani, din 1700. A învăţat să folosească ceara de albine atunci cînd venea vorba de refacerea sigiliilor, dar şi să-şi alunge tremurul mîinii cînd degetele sale au atins unele dintre cele mai preţioase documente: certificatul de naştere şi fişa matricolă ale poetului Mihai Eminescu. Ca pe un copil, a păzit fiecare literă scrisă din pulbere de aur, ca nu cumva vreo mişcare greşită să-i ştirbească din frumuseţe şi din însemnătate şi nu uita niciodată să facă schiţe atunci cînd dezlipea un sigiliu pentru a-l reface, ca atunci cînd întregea lucrarea, cu nimic să nu fie mai prejos lucrătura sa faţă de original.

HÎRTIE ÎMBĂIATĂ. Pe fiecare dintre unicate le ia, le studiază şi, după multe analize, le stabileşte diagnosticul. Dacă cerneala e rezistentă la apă, iar hîrtia nu-i atît de deteriorată, documentul este aşezat pe "un suport purtător", o sită asemenea unei plase de ţînţari fixată deasupra unui vas din plastic, plin cu apă. Se toarnă puţin dezinfectant şi se lasă minute bune pînă ce toate impurităţile ies la suprafaţă. "Schimbăm apa de foarte multe ori, pînă ce ea rămîne curată", povesteşte Liliana Bucur, în timp ce mîinile sale tamponează documentul ud şi aşezat între două sugative. Ultima operaţiune, introducerea hîrtiei preţioase în dulapurile cu aer cald pentru a se usca. Şi dacă manevrele acestea ar fi singurele în a salva bunătate de material, apăi mulţi restauratori ar exista pe lumea asta şi nu numai 7 cîţi sînt în Laboratorul din cadrul Arhivelor Naţionale. "Odată cu eliminarea mizeriei, atunci cînd spălăm documentul, se duce şi o parte din substanţa de încleiere, aşa că noi trebuie să refacem structura suportului grafic, cu o pulbere care, în combinaţie cu apa, formează un soi de gel. Acolo unde există lipsuri, cu ajutorul hîrtiei japoneze, singura cu care lucrăm, le acoperim. Avem grijă apoi, după ce se usucă, să îl netezim, să-l fasonăm şi să înlăturăm surplusul adăugat în timpul procesului de restaurare", explică unul dintre procedeele de lucru, şefa Laboratorului, Gabriela Dumitrache.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ. Pe masa luminată de dedesubt, Liliana a aşezat ce a mai rămas dintr-un manuscris. Cu un os de curcan, fălţuială, cum îi spun maestrele, desprinde fiecare colţ sau bucăţică îndoită, netezeşte documentul şi începe curăţarea lui. Mofturoasă şi pretenţioasă, foiţa, pe jumătate rupă, nu suportă apa. "E atît de deteriorată că s-ar face ca o cocă, imediat ce aş băga-o în apă", spune femeia, care de mai bine de 18 ani tot cu acul, lipiciul sau bisturiul stă în mînă. Cu un şomoiog de vată atinge uşor fiecare literă, ca nu cumva greutatea unei apăsări de deget să distrugă scrisul frumos, cu onduleuri, aşternut acum sute de ani pe hîrtie. Din cînd în cînd, cum dă de vreo denivelare sau vreun pliu, femeia apucă fierul de călcat şi netezeşte uşor, după ce, în prealabil, a făcut nenumărate teste de verificare a căldurii, căci cu o picătură de vîltoare în plus sau în minus, munca ei ar fi în zadar. Cu mişcări încete, dar sigure, restauratoarea îmbracă documentul într-o folie de polietilenă cu grosime mică, peste care aşază un strat de hîrtie japoneză. Sendvişul gata format este vîrît de urgenţă în cămaşa de hîrtie siliconată şi băgată, asemenea unei plăcinte, în presă, răgaz de vreo 5 minute, cît să apuce polietilena să intre o parte în suportul grafic, iar cealaltă în hîrtia siliconată. Respiră uşurată. Încă un document a mai fost salvat şi vîrît în mapa care aşteaptă să fie trimisă înapoi de unde a venit. Cu alt chip şi altă forţă, însă.

INVENTIVITATE SALVATOARE. În acea încăpere de laborator, asemenea unei săli de clasă, doar mîinile şi minţile de femei au eliberat de-a lungul timpului savanţii de disperarea ce-i cuprinde atunci cînd documentul pe care îl studiau intră în moarte clinică. "Bărbaţii nu au răbdarea noastră", spune rîzînd veterana restauratoarelor, doamna Vali. Degetele sale repară anual mai bine de 16.000 de file de lucrări din perioada modernă şi contemporană, peste 12 pergamente, 6.000 de documente medievale, fără să mai punem la socoteală filele-manuscris. Inhalează microbii aciuaţi în cărţile bolnave, fără să primească vreun spor de praf. Cu respect faţă de unicatele care-i intră pe mînă, multe dintre ele distruse de neglijenţa oamenilor – "piele pusă la încălzit şi încreţită, jumătăţi de foi completate cu suport din cocă, manuscrise lipite cu fîşii de scoci, extrem de greu de îndepărtat" – femeile-restaurator ajung să facă adevărate minuni. Inventează metode: "Mecanic nu puteam spăla hîrtia, aşa că am hotărît că cea mai bună variantă este să punem documentul la vapori de alcool. Am avut mari emoţii, dar am reuşit", povesteşte cu mîndrie Gabriela Dumitrache.

La fiecare secundă, o filă de carte, vreun colţ de manuscris sau vreun document important, de prea multe ori răsfoit, se rupe. Cu nonşalanţă, dăm mai departe paginile, fără să ne gîndim că şansa revigorării lor stă în mîinile a doar cîteva doamne cu ochelari pe nas şi precizie în mîini care, de cele mai multe ori, meşteresc la un document luni întregi, pentru ca mai apoi, să revină iar, mîndru, nou, renăscut, în mîinile noastre, atît de nepricepute.

Costisitor

Zecile de ore petrecute cu ochii lipiţi de fărîma de document, atenţi ca nu cumva vreo literă să nu fie acoperită sau vreo bucăţică de hîrtie să nu se piardă, substanţele cu miros înecăcios cu care se lucrează, zecile de manevre pe care trebuie să le faci pentru a poziţiona documentul în presa veche, pentru a putea fi netezit uniform, sînt suportate doar de cei pasionaţi de munca de restaurare. Aparatele îmbătrînite şi greoaie, precum maşina de tăiat hîrtia, aşteaptă de multă vreme să fie înlocuite. Ba, spune şefa laboratorului, "ne-am dori şi un aparat de dezinfectare", dar şi presa, şi mai toate instrumentele în parte costă peste 50.000 de euro, iar banii sînt foarte puţini. Facem mari economii, nu ne permitem să pierdem nici un centimetru de hîrtie japoneză, mai ales că un metru pătrat costă 2 euro. Fără o hîrtie realizată din fibră naturală şi lucrată manual, munca noastră de fiecare zi s-ar duce pe apa sîmbetei", spune Gabriela Dumitrache.

Citește pe Antena3.ro