Enigme Watergate

Pentru prima data in istoria Americii, un presedinte este silit sa demisioneze, iar consilierii sunt trimisi la inchisoare. Se deschide astfel o cutie a Pandorei plina cu secretele Casei Albe.

Intrebare: "Ce a stiut presedintele... si cand a stiut?" A deveni, probabil, cea mai faimoasa intrebare pusa vreodata in viata publica americana: senatorul de Tennessee, Howard Baker, republicanul cel mai influent din cadrul Comitetului Senatorial de Selectie pentru activitatile din Campania Prezidentiala, a dat glas in acest mod, in 1973, frustrarii intregii natiuni, dupa ce prin fata camerelor de televiziune se perindase o multime de martori care dezvaluisera povestea complicata si tenebroasa a intrigilor, intimidarilor, supravegherilor electronice si mitei de la cel mai inalt nivel guvernamental. Avalansa dezvaluirilor sordide a capatat numele popular de scandalul Watergate, iar investigatiile Congresului, actiunile Justitiei, relatarile presei si cartile dedicate intregii afaceri ar umple o biblioteca.

Dureroasa experienta, pe care presedintele Gerald Ford avea sa o numeasca "lungul cosmar al natiunii", a inceput cu o farsa. La 17 iunie 1972, la ora doua noaptea, cinci barbati au fost surprinsi cotrobaind prin sediul Comitetului Democrat National situat in complexul Watergate din Washington. Avand cu ei camere si echipament electronic de supraveghere, au desfacut panourile tavanului si au umblat prin documentele partidului. S-a dovedit ca toti cei cinci aveau legaturi cu CIA. Richard Nixon, presedintele republican de atunci, parea ca va fi reales fara probleme in fata candidatului democrat, senatorul George McGovern. Relativ la incident, Nixon declara: "Casa Alba nu are nici un amestec". Lawrence F. O’Brien, presedintele Partidului Democrat, califica insa raidul drept "un act flagrant de spionaj politic" si demara un proces de un milion de dolari impotriva CRP. Tot mai multe fire ale cercetarilor conduceau spre Casa Alba si, cu toate acestea, presedintele reusea o uimitoare victorie la alegerile din noiembrie si ramanea la Casa Alba, in timp ce afacerea Watergate devenea obsesie nationala. Curand, presedintele a trebuit sa explice fiecare noua intorsatura ciudata a afacerii.

INSTALATORI. La numai cateva luni dupa ce isi incepuse primul mandat, Nixon s-a infuriat pe The New York Times, care dezvaluia ca SUA bombardeaza in secret bazele nord-vietnameze din Laos si Cambodgia. S-a ordonat ascultarea telefoanelor. Doi ani mai tarziu, acelasi ziar publica extrase din rapoartele confidentiale ale Pentagonului privitor la implicarea tarii in Vietnam. In cele din urma s-a stabilit ca scurgerea de informatii avusese loc prin intermediul lui Daniel Ellsberg, fost ana-list in cadrul Departamentului Apararii. Nixon ii convoaca pe doi dintre colaboratorii cei mai de incredere: H.R. Haldeman - seful personalului de la Casa Alba - si John D. Ehrlichman - consilierul pentru probleme interne. Solutia propusa a fost constituirea unui grup secret care sa "astupe scurgerile". Si-au zis "instalatorii". Prima misiune a grupului esueaza. Sperand sa-l poata compromite pe Ellsberg, ei au angajat cubanezi anticastristi, dar spargatorii n-au fost in stare sa gaseasca fisele de tratament.

PREGATITI. Expertii in sondaje relatau ca, daca alegerile s-ar fi desfasurat cu cateva zile mai tarziu, Nixon ar fi pierdut. Ca sa-si consolideze pozitia politica, el constituie CRP, organism menit sa stranga milioanele de dolari necesare unei campanii impresionante de realegere, in 1972. CRP a avut un succes rasunator, reusind sa stranga pentru viitoarea batalie electorala fonduri uriase de la presedintii de corporatii. Desi era clar ca democratii aveau sa desemneze un candidat fara nici o sansa de victorie, cativa responsabili din cadrul Comitetului au simtit nevoia unor masuri de siguranta mai deosebite. Nu se stie cu precizie nici pana azi ce sperau sa gaseasca hotii la 17 iunie 1972 in sediul democrat. Ca o ironie, spargerea in sine s-a dovedit evenimentul cel mai pagubos pentru campanie, o bomba cu ceas care va exploda in lunile urmatoare.

PERICOLUL. Afacerea Watergate a trecut pentru o vreme in ultimele pagini ale ziarelor, dar Ehrilchman, Haldeman, Mitchell si tanarul avocat John Dean, consilier special al presedintelui, erau pe deplin constienti de potentialul ei exploziv. Se straduisera din rasputeri sa cumpere tacerea lui Hybtm Liddy si a celor cinci spargatori. Tuturor li se promisese ca vor fi amnistiati de presedinte, dar McCord - incoltit de judecatorul districtual John Sirica - a marturisit in martie 1973 ca Dea si Jeb Magruder, fost director adjunct al CRP, fusesera la curent cu spargerea. Cu numai o luna inainte, Senatul SUA initiase o ancheta asupra chestiunii, cu audieri televizate. In cele din urma, Dean a acceptat sa coopereze cu comisia senatoriala, descriind o Casa Alba profund implicata in acoperirea scandalului Watergate. In miezul declaratiei lui Dan statea, asa cum a marturisit el insusi facand referire la intrebarea fundamentala a senatorului Baker, convingerea sa personala ca presedintele mintise publicul american cu privire la implicarea in acest caz. Sustinandu-si depozitia cu calm si stapanire de sine, tanarul avocat l-a acuzat pe Nixon ca stiuse despre manevrele de acoprire cel putin de pe data de 15 septembrie 1972.

Presedintele afirmase ca aflase despre aceste actiuni la 21 martie 1973, cu mai bine de sase luni mai tarziu, si ca ordonase o ancheta pentru aflarea adevarului. Nixon, deloc surprinzator, l-a concediat pe Dean si le-a cerut, cu parere de rau, vechilor consilieri Haldeman si Ehrilchman sa-si dea demisia.

INTERES NATIONAL. Nu mai tarziu de 5 august, Nixon asigura public natiunea ca actiunile sale in cazul Watergatre nu justificau pasul extrem al demisiei. Dar realitatea nu a intarziat sa-l contrazica. Unii dintre cei mai vechi prieteni si sustinatori politici ai lui Nixon, inclusiv senatorul republican cu vederi conservatoare Barry Goldwater, l-au avertizat ca in Camera Reprezentantilor tocmai incepuse sa fie pus sub acuzare. Numai demisia, credeau ei, l-ar fi putut scuti de rusine. Ca urmare, in noaptea de 9 august, Nixon a aparut la televiziune, anuntand ca a doua zi la pranz isi va inainta demisia.

Departe de a se recunoaste vinovat sau de a exprima vreun regret, el a explicat ca decizia este rezultatul lipsei de sustinere politica in Congres. Intr-un rechizitoriu care avea sa duca la condamnarea si arestarea multora dintre oamenii lui de incredere, presedintele a fost calificat drept "complice neincriminabil". Sarcina acuzarii a revenit succesorului sau, dar presedintele Ford a proclamat amnistierea "oricaror delicte impotriva Statelor Unite" pe care le-ar fi comis Nixon in timpul mandatului prezidential.

Exceptionala corectitudine a lui Ford ii adusese repede popularitate la Casa Alba, dar acest act a fost privit cu suspiciune de multi. Desi Ford sperase ca iertarea sa va "inchide definitiv si pentru totdeauna aceasta istorie", a adaugat un nou capitol misterului. Oare Nixon demisionase numai dupa ce i se promisese amnistia? Nu exista nici o dovada ca Ford ar fi incheiat o asemenea tranzactie, dar Watergate a lasat mostenire neincrederea in inaltele oficialitati publice.

PRIMUL PRESEDINTE PUS SUB ACUZARE

Din cauza ca procedura a fost atat de rar utilizata, termenul de punere sub acuzare este inteles gresit. Actele pasibile de punere sub acuzatie sunt descrise in Constitutie cu o lipsa de precizie uimitoare: "Tradare, mita sau alte delicte importante ori conduite gresite". Intr-un exemplu absurd, Andrew Johnson, singurul presedinte pus vreodata sub acuzare si judecat, a fost acuzat ca a fost ireverentios fata de Congres, "ridicand vocea". Procesul lui Johnson s-a incheiat cu achitarea lui, un singur vot lipsind celor doua treimi necesare condamnarii (in 1868). Precesul din Senat ar trebui sa dureze in jur de 6 saptamani, un argument important pentru evitarea procedurii. In plus, cele doua componente ale guvernarii - Casa Alba si Congresul - se infrunta deschis si este posibil sa devina instrument al luptei politice. Unul dintre acuzatorii presedintelui Johnson a marturisit cu franchete: "aceasta procedura are caracter politic... si obiectiv politic!"

DOVEZI

Nixon a dat inapoi, desi n-a furnizat anchetatorilor decat sapte din cele noua benzi solicitate, dintre care una cu o pauza de 18 minute. Secretara presedintelui a sustinut ca stersese portiunea de banda din greseala. Deja exista mult material incriminant care se auzea clar, Nixon fiind inregistrat discutand despre stergerea urmelor la doar sase zile dupa spargere. In iulie 1974, Curtea Suprema a Statelor Unite decide ca toate benzile trebuie ascultate, iar comisia juridica a Camerei Deputatilor emite prima citatie trimisa vreodata unui presedinte. Cand varianta exacta a discutiilor a fost publicata, credibilitatea prezidentiala s-a naruit. Comisia juridica, dupa audieri publice a votat discutarea punerii sub acuzare in baza a trei capete de acuzare: obstructionarea justitiei, abuz de prerogative prezidentiale si tentativa de a impiedica procedura de punere sub acuzare. Alte doua acuzatii au fost respinse.

CAPCANE

Anchetatorii Senatului au descoperit ca Nixon instalase un dispozitiv de ascultare si in Biroul Oval. Imediat au fost declansate demersurile pentru obtinerea dovezilor inregistrate. Invocand prerogativele functiei, Nixon a refuzat sa predea materialele si a incercat sa-l forteze pe Cox sa se retraga. Cox, caruia guvernul ii promisese independenta, a rezistat. Raspunsul lui Nixon nu s-a lasat asteptat: la 20 octombrie 1973 a ordonat destituirea lui. Ca sa nu fie silit sa execute ordinul, ministrul Justitiei, Eliot Richardson a demisionat. Apoi a demisionat si adjunctul lui. Desi actiunea fusese programata pentru sfarsitul de saptamana, ca sa se poata evita reactia opiniei publice, ea a provocat, in termenii folositi de generalul Alexander Haig, noul sef al personalului de la Casa Alba, "un uragan".