Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dimineaţa la 6.00, o forfotă neobişnuită cuprinde curtea largă a Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi. Medici stagiari, tineri studenţi, bolnavi conduşi de rude către clinicile aglomerate. Maşini ce parchează în spaţiul din spatele bisericii, în ograda largă a marii unităţii spitaliceşti universitare. Întârziaţi care-şi termină ţigările pe bancă, băutori de cafea somnoroşi. O lume aparte, cu hainele impregnate de mirosul specific, steril, de spital. Bolnavii cu afecţiuni cardio-vasculare trebuie să urce musai la etaj pentru a ajunge la clinica de specialitate. Scările lucioase şi vechi conduc paşii micşoraţi de suferinţă către nivelul tămăduitor. La intrare te aşteaptă o domnişoară drăguţă şi tare serviabilă. Îl anunţăm pe domnul profesor. “Va veni imediat cineva să vă primească”. Mâini întinse, pline de politeţe, de peste tot. Bolnavii se amestecă cu “civilii”, într-un tot unitar, ca-ntr-o societate ideală. “Poftiţi”. “Vă rog”. “Ajutăţi-mă… Cum să nu”. O scenă parcă ireală, cu totul diferită de cea de dincolo de zidurile spitalului. Acolo unde şoferii şi portarii te îmbrâncesc, ţiganii te scuipă şi ţăranii te împing, cerşetorii sunt agresivi, iar claxoanele te aduc în pragul unei crize de isterie. O lume total diferită.
Femeia ce poartă pelerina verde de vizitator plânge mocnit.…Nu îi cunoaşte pe oamenii în pijamale de pe hol, însă simte nevoia să intre în vorbă. Se duce la ei şi cu lacrimi în ochi repetă neîncetat: “a murit mama! Vai, ce mă fac, aseară am adus-o la salon şi trăia, azi dimineaţă a mers cu ea la investigaţii şi a murit. Ce mă fac, oameni buni! A murit mama, care trebuia să moară acasă. Aşa mi-a tot spus în ultimii ani”. Gâtul i se încordează, spatele îi tremură şi lacrimile pocnesc pe cimentul rece ca un cadavru. Din tablouri, chipul venerabilului profesor Constantin Negoiţă (1923-1993) e la fel de mohorât. “Aşa i-a fost să fie!”, încearcă să o consoleze un bolnav în timp ce-şi verifică pulsul. “Două stenturi şi un preinfarct am şi eu, dar încă mai trăiesc”. Paloarea feţei e cenuşiu-roşiatică. “Lasă, mata să fii sănătoasă!”, insistă el. Lângă el un alt pacient, fost şofer de cursă lungă, se uită după fustele asistentelor. “Gata, s-a terminat cu mine, din toate punctele de vedere. Nu mai pot nimic”. Şi el are probleme cu tensiunea şi circulaţia sângelui. Femeia venită de la ţară după maică-sa acum moartă tremură şi repetă. “Doar aseară trăia, iar acum nu mai suflă! Şi vroia atât de mult să moară la ea acasă, să aibă timp să se împărtăşească”, spune ea. “Aşa i-a fost dat”, o consolează străinii de pe hol, unul dintre ei o ia chiar în braţe. Lacrimile ce curg şiroaie îi udă bărbatului pijamaua. Sora femeii aşteaptă la capătul holului. Ea încă nu a aflat că mama lor a murit. “Dacă nu sunteţi în stare, o anunţăm noi pe sora dvs!”. “Vai, ce mă fac, n-o să mă ierte mama că a murit la spital şi nu acasă!”, repetă ea dezorientată de vestea la care nu se aştepta. “Vine o zi când toţi facem pasul acesta”, încearcă să o consoleze un alt pacient.
Apropiere la necaz între oameni necunoscuţi din diferite regiuni ale României
Drumul până la morgă e la fel de cenuşiu pentru toţi cei care îşi găsesc sfârşitul la spital. Bătrâna ce a provocat plânsetul spontan al femeii de pe hol trebuie luată cu un sicriu şi transportantă la Tg. Frumos, de unde a venit. Cardiacă de 80 de ani, fusese adusă de cele două fete să-şi mai peticească un pic sănătatea.
Pe acelaşi hol, alţii oameni, în aceaşi zi, plângeau un alt bolnav. Un tânăr venit tocmai din Dolj, care a murit la salonul opt. Aceeaşi solidaritate în ce priveşte boala îi apropie pe oameni total necunoscuţi din diferite regiuni ale ţării. Cu toţii sunt fraţi întru suferinţă. Se strâng în braţe, se oferă să se ajute unii pe alţii, fără să dorească nimeni niciun avantaj. Rudele decedatului cu oamenii spitalului, cu pacienţii încă în viaţă. Cu vechii şi noii pacienţi parcă se cunosc de când lumea. Prin geamul întredeschis se aud înjurăturile celor de afară.
Fraţi de sânge şi de inimă acolo unde secundele valorează ani şi minutele cântăresc decenii
Însă această solidaritate creşte şi mai mult în salonul de terapie intensivă, acolo unde secundele valorează ani şi minutele cântăresc decenii. Aici viaţa şi moartea se plimbă la braţ, printre paturi. Aici oamenii parcă sunt nişte roboţi, pentru că trăiesc doar cuplaţi la tot felul de aparate de monitorizare. Cu canule la mâini, ace şi fire ieşind din nas sau din braţe. Aici graniţa dintre viaţă şi moarte e practic imperceptibilă.
Şi de aici se simte pe hol aceeaşi forfotă întru solidaritate. În fiecare salon e o cuminţenie şi o curăţenie sufletească şi fizică exemplară. O frăţietate care ajunge până în cele mai intime detalii fizice şi morale. “N-am lingură. Uite, ia lingura asta…N-am cablu de telefon mobil, uite ia-l pe al meu, gratis, doar tu rămâi la spital...N-am farfurie, uite, ia-o pe a mea…N-am cană. Ţi-o dăruiesc pe a nevesti-mii… Mi-e foame. Ia de la mine…Mi-e sete. Poftim, ia sticla toată…Am nevoie de bani. Uite, ia zece lei. Zi bogdaproste şi atât… Mi s-a descărcat telefonul. Ia şi vorbeşte cu al meu cât vrei…Mi-am uitat pixul, serveşte două din trei…N-am o bucată de hârtie. Îţi dau un caiet… Am uitat să-mi iau o carte de citit. Poftim la alegere, două din trei…Am uitat hârtia igienică acasă. Pune-ţi în dulap două suluri de la mine...Sunt trist. Ridică ochii şi priveşte cerul! Plâng. Mă mângâie cineva pe spate. Şi asta fără ca omul să mă cunoască de undeva… Sunt disperat, nu am nicio şansă să mă vindec… Nu se poate…. Mai am câteva zile de trăit. Dar vai ce zile frumoase şi cât de multe vei avea de aici”. Vă mărtusisesc că aceste dialoguri sunt reale, nu există niciun cuvânt adăugat. Ele s-au purtat între oameni care nu se cunoşteau pe durata celor câteva zile cât am venit la Spitalul “Sf. Spiridon”.
“România din spital” e de zece ori mai bună decât cea a oamenilor sănătoşi, cea dinafara suferinţei
Cu mâna pe inimă vă spun că “România din spital” este, într-un fel, o Românie ideală. Cu mult diferită faţă de cea nesolidară, rea cu intenţie, în mod gratuit, plină de “sămoarăcapravecinului”. O Românie a răutăţii şi a invidiei, a lipsei de respect, a lăcomiei, a grabei, a furtului şi a indiferenţei. România cea de toate zilele, cea care n-o vedem încă de pe un pat de spital. Dincolo de stetoscopul medicului, bucuria e cu adevărat sinceră. Atunci când analizele sunt bune, când investigaţia medicală nu aduce veşti proste, dar chiar şi atunci. Când tratamentul, când medicul şi vecinul de pat ţi-s la fel de frate ca cel de acasă. “Bravo, ai şanse de vindecare, realmente mă bucur”, se complimentează sincer bolnavii.
Pe holuri, în saloane, oamenii străini vorbesc unii cu alţii. La sala de mese, la baie, în saloane îşi oferă unul altuia câte o porţie de omenie şi sinceritate. O politeţe aparte, cum nu găseşti “afară”. M-am întrebat de unde ar izvorî toate acestea. O omenie pe care “dincolo”, între fiinţele sănătoase încă, nu o găseşti, o solidaritate în suferinţă. O frăţie a calvarului, o tovărăşie a bolii, o caramaderie a afecţiunilor, o alintare a suspinelor. O vecinătate a morţii care te face mai bun şi mai puternic? De ce doar acum? De aceea, poate, aici până şi despărţirile sunt mai dureroase. Oamenii care trăiesc pat lângă pat, sub acelaşi acoperiş zece zile, una sau două săptămâni se despart cu ochii în lacrimi, pentru ca să nu se mai întâlnească niciodată. Şi când te gândeşti că ar trebuie să fie fericiţi că au scăpat vii din ghearele morţii! Au învins în lupta cu boala. Cu toate acestea, la ceas de prânz, la ora externărilor, e o tristeţe iremediabilă. Oamenii se despart ca dintr-o tabără, ca din armată, la rău şi la mai bine au dus mai departe viaţa, cu hrană proastă sau bună, cu lipsuri sau cu tot ce le trebuie, cu doctori excepţionali sau cu veşti triste. Să pleci sănătos acasă de la spital e ca şi cum te-ai despărţi pe un peron de gară de toate rudele deodată. Şi urci într-un tren. E trenul vieţii sau al morţii. Cine ştie, doar Dumnezeu ştie cu siguranţă. Oare de ce n-am putea să fim şi în viaţa de zi cu zi un pic mai umani, mai buni, mai solidari? Măcar în Postul Paştelui, câteva săptămâni, dacă în rest nu suntem în stare. Doamne, iartă-ne!
