Rinichiul, inima asta împuţită...

Sala de operaţie e o încăpere de doi pe trei, cât bucătăria unui apartament — confort redus. Din tavanul albastru luminează un soare alb şi rotund. La lumina lui poţi vedea o dungă pe firul de păr. Cinci medici, aplecaţi deasupra corpului, parcă sunt absorbiţi, traşi în adâncul ei de tăietura în care umblă cu instrumente ciudate. Un al şaselea urmăreşte încordat un ecran plin cu tabele şi cifre. Pare un joc video dur, pe viaţă şi pe moarte. Şi chiar se poate muri şi se poate trăi aici. Doar că nu e un joc. 

La Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca se operează. Mâna albă pătrunde lin în tăietură şi caută ceva acolo. Zece mâini albe se mişcă, într-o coregrafie precisă, în jurul craterului roşu. Fiecare mână are ceva de făcut. Un tremur, o alunecare, o greşeală, ar trage după ele aţa aceea sonoră de pe ecranul albastru, ţiuitul după care nu se mai aude nimic şi nimic nu mai contează. Nimeni şi nimic nu-i scoate pe doctori din încruntarea şi din neliniştea lor. În interiorul verde-albăstrui, par nişte fiinţe marine mişcându-se în ritmul valurilor. Simţi ritmul: bisturiu, pompă, compresă, sânge, rinichi, din nou rinichi, ac, aţă. Când totul se termină cu bine, îşi trag de pe feţe măştile şi atunci vezi că sunt oameni. Şi om e şi acela de sub cearşaful verde. Un om viu, cu un rinichi nou.
   
Doctorul Adrian Bărbos se pregăteşte să le trezească din anestezie pe Elena şi pe Reka, fetele care au primit câte un rinichi.
    — Ce spun pacienţii prima oară când se trezesc din somn?
    — Mă doare! Pe urmă întreabă: cum a fost? am un rinichi? merge?
   
Merită să fii doctor pentru secunda aceea în care te uiţi la o Elena, la o Reka, şi îi spui: "Da, merge". Merge de cele mai multe ori. De nouăzeci şi şase de ori dintr-o sută. A fost un drum lung până aici.
   
Doctorul Bărbos transpiră mult si răsuflă greu. Oboseala îi mai adaugă câţiva ani la cei 43, câţi are. E ora patru după-amiază, iar el e în spital de ieri, de la opt dimineaţa. Şi încă mai are de stat până le va trezi pe fete. Abia după ce va vorbi cu ele şi va vedea că sunt bine va pleca din spital.
   
Cu o zi înainte, când se pregătea să meargă acasă, a venit vestea că a apărut un donator: un băiat de nouăsprezece ani din Timişoara, un motociclist mort pe stradă, în accident. O echipă a plecat în goană la Timişoara, cu sirena şi cu girofarul pornite. Unul din echipă se întoarce imediat înapoi cu sânge de la donator, pentru teste; ceilalţi rămân să recolteze rinichii. Nu e ca şi cum i-ar culege dintr-un recipient oarecare. Deasupra omului care va mai trăi cumva prin alţii se adună echipe de la Cluj, de la Bucureşti, de la Târgu Mureş. Fiecare echipă recoltează ce-i trebuie: rinichi, ficat, inimă, cornee, os. Aşa se zice în termeni medicali: că se recoltează. E o recoltă tristă, dar care va reîncolţi într-un sol nou.     Doctorul Bărbos e anestezist. El a rămas la Cluj ca să pregătească operaţia. I-a căutat în lista de aşteptare pe candidaţii compatibili: cu aceeaşi grupă sanguină, apropiaţi ca vârstă şi ca mărime. Şase oameni. Din Bucureşti, din Gorj, din Harghita, din Bihor, din Sibiu, din Cluj. Era cam tot aşa, patru după-amiază, când le-a telefonat. Le-a spus: avem un donator; până dimineaţă, la cinci, să fiţi aici. Şi oamenii vin. Aşteaptă de ani de zile un rinichi. Au bagajele făcute ca militarii, pentru alarmă. Când primesc telefon, sar în bocanci, se aruncă în tren, în maşină şi vin la Cluj. Primul a sosit pe la două noaptea, când a ajuns şi fiola cu sângele băiatului. Doctorul a început analizele. Fiecare dintre cei de pe listă are analizele făcute, însă acum trebuie făcute nişte teste cu sângele donatorului. Teste imunologice, teste de sânge, de urină, radiografie, tomografie, ecografie — se repetă toate. La final, doi primesc vestea: tu şi tu rămâneţi pentru operaţie. Ceilalţi se întorc acasă. Dumnezeu ştie ce-o fi în sufletele lor. Dumnezeu ştie şi ce-o fi în sufletul doctorului când îi trimite acasă. Cel din Bucureşti, un băiat de treizeci de ani, vine pentru a unsprezecea oară la Cluj. De unsprezece ori a sunat pentru el ceasul speranţei şi tot de atâtea ori s-a întors acasă aşa cum a venit.
   
    — Cei respinşi vin de fiecare dată cu acelaşi entuziasm, spune doctorul Adrian Bărbos. Ştiţi cum e: speranţa moare ultima. În doisprezece ani, de când sunt aici, la Institut, unul singur a refuzat intervenţia. A venit aici, a fost selectat, fiind perfect compatibil... dar s-a răzgândit. Unul singur din peste o mie două sute de oameni care au primit aici un rinichi.
   
De data asta norocul a fost al Rekăi, o fată de 23 de ani din Harghita, şi al Elenei, de 26 de ani, din Bihor. La opt dimineaţa, doctorul Bărbos a terminat testele şi a început să le pregătească pe fete de operaţie. Era deja de douăzeci şi patru de ore în spital şi nu dormise niciun minut. Apoi a intrat în operaţie. E singurul anestezist din clinică. Fără el nu se poate. Şi el abia mai poate. I se întâmplă asta cam de două ori pe săptămână: să vină azi şi să plece mâine sau poimâine. Odată a stat o lună încheiată în spital. La clinică s-a făcut, atunci, un transplant de rinichi şi de pancreas, simultan. O premieră naţională. Mii de bolnavi, zeci de mii de rude ale bolnavilor şi sute de mii oameni interesaţi într-un fel sau altul de acea victorie a medicinii româneşti stăteau cu ochii pe Clinica din Cluj. Doctorul stătea cu ochii pe pacient. A fost nevoie de şapte reintervenţii. Şi, din nou, fără el nu se putea.
Acasă îl aşteaptă soţia şi două fetiţe. Se miră că îl mai recunosc când se întoarce, zice el în glumă.
   
Echipa de la Timişoara a început recoltarea rinichilor la două noaptea, a terminat pe la şase dimineaţa. La unşpe rinichii erau la Cluj. Doctorul a intrat în operaţie. Două operaţii. Una într-o sală, una în altă sală. Fugi, doctore, când la una, când la cealaltă. Patru-cinci ore. Atent să nu greşeşti nimic în complicatul calcul al dozelor de anestezic, nici la adormire, nici la trezire. În limpezimea minţii tale şi în precizia mâinilor, chiar dacă nu ai dormit de treizeci de ore, stă viaţa celor două fete.
    — Mă doare! Cum a fost?
    — A fost bine, răspunde doctorul zâmbind. Ai un rinichi nou. Şi merge.
   
Se întâmplă de trei sau patru ori dintr-o sută să nu meargă. Se întâmplă. Se întâmplă. Se întâmplă. Asta îşi repetă doctorul când nu-i poate spune omului că rinichiul lui merge. Dar acum a mers. Fetele aud asta şi adorm la loc cu un zâmbet incolor pe feţele ca de ceară. Oboseala dispare ca un abur de pe faţa doctorului când spune asta. Îşi şterge faţa de sudoare şi trage aer adânc în piept. La cinci fără cinci minute, domnul doctor Adrian Bărbos iese din spital după treizeci şi şapte de ore de muncă. Lumina blândă a după-amiezii îl învăluie cu prietenie. Şi el, ca şi lumina, se ocupă cu întreţinerea vieţii. Statul îl plăteşte mai prost decât pe un chelner, mai prost decât pe un tinichigiu.

Cu aceeaşi căldură îl învăluie, de sus, privirea Lucianei Simoni. Înainte de a pleca din spital, doctorul Bărbos a trecut pe la ea. S-a aşezat pe marginea patului şi au schimbat câteva vorbe — el ţinând-o de mână sau cu palma pe genunchiul ei. Ce mai faci, cum te mai simţi, cum ţi se pare la noi? Păreau mai degrabă doi prieteni, nu doctorul şi pacientul. Şi chiar înainte de a pleca i-a spus, ca şi cum ar mai fi adăugat un fleac în acea discuţie uşoară, printre altele, că mâine se va putea întoarce şi ea acasă, la Bucureşti. Şi femeia s-a ridicat, l-a strâns în braţe şi l-a sărutat pe obraji. Ţopăia de bucurie. Iar când el a plecat, l-a urmărit cu privirea până când oraşul l-a topit în mulţime. Apoi, când nu l-a mai văzut, l-a urmărit cu gândul. Aşa cum îi va urmări toată viaţa pe medicii de la Cluj care au operat-o.

Luciana are 53 de ani. Dar la o nouă numărătoare ar spune că are numai două săptămâni. Atât a trecut de când are un rinichi nou. Unul care merge. Nu ştie de la cine e şi nici nu vrea să afle. Nici nu trebuie să ştie, aşa spune legea.

Nu-l simte în trupul ei, rinichiul, dar ştie că e acolo — spune femeia punând amândouă mâinile în dreptul rinichilor. O ţine în viaţă. Nu poate să nu se gândească la omul de la care îl are. Mereu se întreabă dacă era femeie, dacă era bărbat, dacă avea şi el copii... Nu e obsedată de persoana celuilalt, doar îi vine câteodată aşa... Nu ştie despre el decât că a fost un donator aflat, atunci, în moarte cerebrală.

E ceva atât de fascinant în felul cum poate muri omul pe bucăţi. Creierul moare, dar inima e ţinută la aparate şi continuă să bată, plămânii se umflă şi se dezumflă, sângele umblă bezmetic prin corpul pustiu, rinichii primesc sângele si trag din el, cu stăruinţă oarbă, toxinele care se aglomerează, se aglomerează... Pe urmă vin mâinile alea albe şi atât de delicate în mişcări, apucă rinichiul ca pe un hulub cuminte şi-l scot din cuibul lui cald încă. Îl pun la nişte aparate care suflă o soluţie specială şi îl menţin în viaţă în afara corpului. E pus cu tot cu aparat într-o pungă cu gheaţă şi dus în viteză acolo unde e nevoie, unde un trup viu urlă după el, învineţindu-se. Rinichiul poate fi transplantat chiar şi după două zile. O altă mână albă îl ia şi îl aşează, cu o grijă infinită, în noul lui locaş. Mâini pricepute îl repară pe ici, pe colo, îi cârpesc o venă, îi reconstruiesc o arteră, îl mai micşorează, dacă e cazul. Şi dacă e bun, şi dacă e primit bine de noua lui gazdă, rinichiul, inima asta împuţită, fără de care nu se poate, începe să producă urină chiar din clipă când i s-au făcut toate legăturile. Porneşte singur, nenorocitul, că simte gustul vieţii. Doctorii îl văd cum se umflă de urină ca buretele , încă înainte de a începe să coasă totul la loc. Încă de atunci se naşte pe limba doctorului cuvântul magic pe care i-l va spune pacientului când se va trezi: "Merge!".

La Luciana merge rinichiul ăsta de-al doilea. Primul n-a mers niciun minut. L-a ţinut totuşi în ea doar aşa, să-i iasă la număr. Că ea s-a născut cu un singur rinichi. N-a aflat asta decât atunci când s-a îmbolnăvit. Făcuse nu ştiu câte ecografii, mai ales că a şi născut un copil, dar nimeni nu i-a spus că are un singur rinichi. Cică era mai mic şi stătea pitit în spatele celuilalt, dar ea nu-l avea deloc. Şi ăsta, singurul, s-a dovedit a fi şi bicisnic. În 2005, când ea avea 46 de ani, a făcut poc! N-a mai vrut să filtreze mizeriile din sânge. Insuficienţa asta renală e o boală pe care nici duşmanilor nu te înduri să le-o pomeneşti. Te otrăveşti singur. Rinichiul nu mai trage toxinele din sânge şi ele rămân acolo şi încet-încet te omoară. Una câte una, piesele din sofisticatul mecanism al trupului se uzează. Nu rămâne niciun organ sănătos. Îmbătrâneşti prematur, pielea ţi se usucă, oasele se deformează.

Primul rinichi l-a primit de la un prieten. Transplantul l-a făcut la Bucureşti.
    — În 2008 am făcut transplantul la Fundeni. Eram pe listă la ei. Am fost chemată o dată la teste şi am ratat, nu eram compatibilă. Norocul meu — care până la urmă n-a mai fost deloc noroc — a venit de la un prieten. Ne-am dus de mână la Fundeni şi s-a făcut transplantul. Dar n-a mers. Niciun minut. Aşa că am început dializa. De trei ori pe săptămână trebuia să stau câte patru ore şi zece minute legată la aparat. Nu mai ai viaţă normală. Eşti legată la propriu de dializor. Nu te poţi duce nicăieri. Nu poţi face nimic care să depăşească timpul dintre două dialize. Necazul meu a fost şi mai mare, că era să mor la Fundeni. Când mi-au pus cateterul, prin care trebuia să fiu conectată la aparatul de dializă, au înţepat aiurea şi mi s-au scurs trei litri de sânge în cutia toracică. Numai ghinioane am avut acolo.

 Luciana a trăit patru ani cu rinichiul ei bolnav, la care doctorii au adăugat un rinichi inutil. În urmă cu două săptămâni, când au sunat-o doctorii de la Cluj, a avut o presimţire, a simţit că va fi bine. Avea băgăjelul făcut, că nu ştii când sună trâmbiţa. În mai puţin de o oră era deja în maşină, cu soţul ei, în drum  spre Cluj. A ajuns la două noaptea. A dormit două ore la hotel. La cinci dimineaţa era în spital. Peste trei ore ştia: rinichiul o voia pe ea. Se înţelegeau bine. Doctorul Silviu Moga, cel care a operat-o, i-a spus după aceea: "Merge!".

Luciana umblă acum prin spital cu o mască de pânză pe gură şi pe nas. Când pui un organ străin într-un trup, sistemul imunitar îşi asmute câinii împotriva intrusului, vrea să-l omoare, să-l dea afară. De aceea oamenii cu transplant iau imunosupresoare, medicamente care le temperează sau chiar le anihilează sistemul imunitar. Luciana e acum ca un copil nou-născut, vulnerabilă la orice atac. Cineva o poate omorî cu un strănut. Şi ea ştie asta. Trupul ei nu se va împăca niciodată cu noul rinichi, dar de la o vreme va fi forţat să îl tolereze cumva. Din acest război mut ţâşneşte, totuşi, viaţa. Luciana e fericită. Parcă zboară pe coridoarele lungi, printre bărbaţii din care ies furtunuri subţiri, ca din nişte motoare abandonate, printre femeile care-şi ţin burta cu mâinile în mers.
    — E o minune că din moartea cuiva se poate face viaţa altcuiva, susură Luciana. Nu-l cunosc pe cel al cărui rinichi îl port, dar mă rog pentru sufletul lui. Eu trăiesc mulţumită lui, iar trăieşte cumva prin mine.

Miracolul transformării morţii în viaţă e stăpânit cu artă de profesorul doctor Mihai Lucan, şeful Institutului de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca. Stăpâneşte nu doar miracolul, ci şi Institutul. Profesorul e un om sever. Atât de sever, zice el, cât e nevoie ca lucrurile să meargă în clinica lui, unde el e Dumnezeu — şi la el e cuvântul. Zbirul citeşte poezie, filozofie şi scrie cu o sensibilitate nebănuită. E un om înspăimântător de inteligent. Nimic nu-i scapă. E orgolios şi încăpăţânt. Din aceste calităţi, ce pot părea defecte — privite dintr-un unghi anume — dublate de o muncă neîntreruptă, s-a născut Institutul de la Cluj. 

De la distanţă, transplantul de rinchi e o treabă simplă, o rutină. Deja s-au făcut peste 1.200 de transplanturi la Cluj. Pare că vii la un service, ţi se scoate filtrul vechi şi ţi se pune unul recondiţionat. Dar ca lucrurile să pară atât de simple a fost nevoie de treizeci de ani de încercări, de căutări, de învăţătură, de perfecţionări. O bună parte din istoria transplantului de rinichi în România se leagă de profesorul Lucan. A făcut parte din echipa doctorului Eugeniu Proca, de la spitalul Fundeni, care a realizat, în 1980, primul transplant de rinichi din România. Sovieticii se lăudau cu un transplant încă din 1933, dar nu există nicio dovadă certă. Pe atunci nici nu se cunoşteau grupele sanguine — însă acesta era un impediment neînsemnat când era vorba de o sarcină de partid. Primul transplant de rinichi omologat de lumea ştiinţifică a fost realizat în 1953 în Statele Unite. Polonezii reuşiseră primul transplant renal din 1966, cehoslovacii în 1968, ungurii în 1973. Până şi bulgarii făcuseră transplantul. Pentru reuşita din 1980, Proca l-a trimis pe Lucan la specializare în Cuba, care avea o experienţă înaintată în domeniu.
    — Eram atât de înapoiaţi, îşi aminteşte profesorul Lucan, încât nici nu ştiam cum se transportă rinichiul de la donator la primitor. Noi ne gândeam să facem o maşină frigorifică, un fel de camionetă pentru îngheţată.

Succesul din 1980 n-a fost urmat de un program de transplant. Nici nu putea fi vorba, într-o epocă în care în spitale se suferea de frig, nu existau medicamente nici pentru răceală, darămite imunosupresoare. Oamenilor li se arătase că se poate, din punct de vedere medical, şi atât. Mii de bolnavi au murit cu frustrarea că aveau la îndemână soluţia supravieţuirii, dar că nu li s-a permis să o atingă. A fost un început. Câteva transplanturi sporadice s-au mai făcut până la revoluţie.

Orgoliul sau o neînţelegere a lui cu profesorul Proca l-au făcut pe Mihai Lucan să plece, în octombrie 1990, de la Bucureşti. A fost chemat la Cluj să preia şefia catedrei de Urologie şi a Clinicii de Urologie. A evadat din umbra marelui copac, sub care nu creşte nimic. Odată ajuns la Cluj, în numai doi ani a pus pe picioare primul program naţional de transplant renal. Unii l-au considerat nebun, alţii ticălos, alţii chiar criminal — o scrisoare a unei somităţi medicale clujene atenţiona autorităţile că Lucan vrea să omoare oameni, că nu se pricepe la transplanturi.
    — Oamenii întâmpină cu neîncredere, dar mai ales cu răutate, cu multă răutate, orice pas făcut pe teritoriul noului. Sunt acei oameni în stare să dea toţi banii pentru tine, îşi dau toata averea pe coroane de flori, numai să te vadă mort. Dar eu am mers înainte.

Profesorul Lucan a găsit la Cluj o secţie de urologie primitivă, cu instrumentar din timpul războiului. Saloanele erau ca nişte celule de temniţă. Îşi aminteşte că masa de operaţie era de ciment, cu mici canale colectoare care adunau lichidele într-un canal principal, la marginea mesei. Era ceva mai apropiat de măcelărie, decât de medicină. Mai rău decât înapoierea materială era războiul dintre medici: unii mai îndrăzneţi trăgeau înainte, alţii, retrograzi, puneau piedici.
    — Şi cine crezi că strigă cel mai tare? Tot cei care au scris la viaţa lor o singură lucrare, cea de la terminarea facultăţii. Dar eu m-am încăpăţânat să merg pe drumul meu. Am fost nebunul care nu ştia că un lucru nu poate fi făcut; şi l-a făcut!

A urmat specializări în străinătate şi a început să facă experimente pe câini, la Facultatea de Medicină Veterinară.  Pe 1 octombrie 1992 a realizat primul transplant renal la Cluj. Doctorul păstrează o fotografie neobişnuită: primul pacient transplantat stă în pat, iar el îi toarnă pe gât şampanie. Un act rebel al unui medic rebel. Ajutorul a venit din afară, de la italieni. Un renumit medic de la Vatican a adus la Cluj instrumentar, medicamente. Mai târziu, Vaticanul a vrut să doneze statului român patru milioane de dolari pentru programul de transplant renal. Însă românii au refuzat oferta. Vezi, Doamne, o colaborare cu italienii în materie de transplant era imposibilă din cauza diferenţelor religioase.

Mihai Lucan nu i-a refuzat pe italieni şi cu sprijinul lor a înfiinţat Centrul de Transplant Renal de la Cluj-Napoca. Tot el a înfiinţat şi Asociaţia Bolnavilor Transplantaţi. În 1997, Asociaţia a obţinut de la Ministerul Sănătăţii gratuitatea analizelor şi a medicamentelor imnuosupresoare.

Clinica de urologie s-a transformat în Institut de Urologie şi Transplant Renal. Aparatura veche a fost înlocuită cu alta, de ultimă generaţie. Clinica, aflată la ultimul etaj al unei clădiri ce seamănă mai degrabă cu o cazarmă, s-a extins la mansardă. Renumele s-a consolidat cu premiere medicale naţionale, europene şi mondiale. 78 la sută din bolnavii din ţară vin la Institutul din Cluj.
    — Grija mea a fost şi pentru ce las în urmă, spune profesorul Lucan. Am format o echipă de medici competenţi, printre care chiar fiul meu. Când a trebuit să plec zece zile din clinică, în lipsa mea s-au efectuat douăsprezece transplanturi, toate reuşite.