Întrebarea care se regăseşte adesea în orice incursiune în istoria columbofiliei este „Cine a fost cu adevărat cel mai mare crescător de porumbei călători din toate timpurile?". Cu siguranţă, răspunsul nu va întruni unanimitatea, părerile fiind împărţite în funcţie de performanţele competiţionale, context, concurenţă, longevitate, stabilitatea liniei şi încă multe alte criterii.
Cu toate acestea însă, de un lucru suntem siguri. Acesta a fost belgian şi aparţine clubului select al top-erilor columbofili, despre care am să încerc să scriu în continuare câteva rânduri.
Leopold Bostijn din Moorslede, supranumit şi „leul din Flandra" a intrat în istorie spulberând concurenţa cu un record neegalat până astăzi, câştigând locurile 1, 2, 3 şi 4 la naţional Pau, cursa de orgoliu a timpurilor sale. Considerat marele specialist al curselor de 900 km, Pol Bostijn şi-a legat numele de cel al campionilor săi: Benoni, Passeport sau Dedekier. Linia şi-a creat-o combinând păsările sale cu cele achiziţionate de la două celebrităţi locale, Alois Stichelbout şi Vincent Manen. Avea un adevărat cult pentru sănătatea păsărilor sale, maxima sa preferată devenind de altfel celebră: „Porumbeii buni nu se îmbolnăvesc niciodată". Pol nu efectua nici un tratament fără să îşi consulte medicul veterinar curant. După cursele grele obişnuia să îşi odihnească păsările chiar şi trei săptămâni. Iarna şi în perioadele necompetiţionale îşi ţinea porumbeii închişi, motivând că nu este nevoie să oboseşti o pasăre în timpul sezonului ei de odihnă. Tot el a fost unul dintre primii practicanţi ai jocului la văduvie, multe dintre principiile sale de pionierat păstrându-şi aplicabilitatea până în zilele noastre.
Arthur Bricoux, medicul veterinar din Jolimont, a dominat sportul columbofil belgian de o manieră categorică în perioada interbelică ajungând să acumuleze peste 2.100 de premii, record neegalat până astăzi. Astfel, numai între 1930 şi 1940, a câştigat în concursurile naţionale 14 locuri 1, 12 locuri 2 şi s-a clasat de 124 de ori printre primii 20, realizând performanţe aproape incredibile, care i-au adus de altfel şi porecla de „Vrăjitorul din Jolimont". Începându-şi selecţia păsărilor încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea a introdus cu multă precauţie porumbei aparţinând altor linii, în voliera sa de reproducţie.
Dintre aceştia au fost porumbeii de la Bekemans şi Celliers, iar ulterior de la cunoscutul Rousseaux din Jemeppe. Fiind bun prieten cu campionul francez al timpului Paul Sion, a schimbat şi cu acesta câteva exemplare care şi-au pus amprenta pe profilul de selecţie al liniei Bricoux. Ultimii introduşi au fost cei doi celebri roşii de la Baclene din Walcourt. Având cunoştinţe aprofundate de genetică animală, a fost unul dintre primii promotori ai consangvinizării. Singurele infuzii fiind făcute cu păsări atent selecţionate cum au fost cele enumerate mai sus. Dr Bricoux a reuşit astfel să creeze o linie stabilă caracterizată de robusteţe, masă musculară bogată şi un penaj specific deosebit de fin. La păsările pentru distanţe lungi a dirijat selecţia către exemplarele care aveau remigele secundare foarte bine dezvoltate.
Contribuţia sa la formarea porumbelului belgian modern este de altfel una substanţială. Poate cea mai importantă calitate însă a porumbeilor Bricoux a fost ambiţia teribilă cu care concurau, aceştia fiind vestiţi prin faptul că se rupeau foarte repede de stol, la lansare devenind învingători solitari şi adeseori detaşaţi.
Din nefericire, războiul ucide şi pasiuni, astfel că la retragerea trupelor franceze i-au fost împuşcaţi şi porumbeii bătrânului medic din teama de a nu fi capturaţi şi utilizaţi în serviciile de spionaj. Profund marcat, marele Bricoux nu a supravieţuit mult timp momentului, stingându-se şi el. Rămâne însă vie opera sa selectivă şi novatoare regăsită astăzi poate în fiecare porumbel belgian, şi nu numai, ce concurează în cursele de o zi.
Citește pe Antena3.ro