Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am vizitat satul Lindenfeld de două ori, la o distanță de trei ani. Prima oară din curiozitate, pentru că auzisem de pitorescul acestui sat abandonat până la ultimul lui locuitor, un sat-fantomă părăsit de aproape 30 de ani. Am revizitat satul după trei ani dintr-o altă curiozitate: să văd dacă s-a schimbat ceva, dacă s-a mai prăbușit vreo casă, vreun acoperiș sau vreun gard. Ei bine... nu. Timpul s-a oprit, a înghețat și a conservat acest loc. De asemenea, nici turiștii care l-au vizitat nu au deranjat cu nimic locul. Eram foarte curios de o casă, în care am intrat și în urmă cu trei ani, dacă mai există acea carpetă roșie cu buline albe, prinsă în perete cu trei cuișoare. Și, da!, era tot acolo. La locul lor erau și pantalonii lăsați, la plecare,
Satul Lindenfeld a fost fondat în anul 1828 de 38 de familii de germani veniți din Boemia. Era granița militară a Imperiului Austriac, iar împăratul austriac a dorit consolidarea frontierei. Așa au fost trimiși la Lindenfeld coloniști. Care coloniști s-au pus pe organizat satul după rigori germane: case sănătoase, fântâni, școală, biserică, piață, drumuri. Din păcate, locuitorii nu au primit sprijin imperial pentru dezvoltare și în decurs de numai cinci ani niciuna dintre cele 36 de familii venite din Boemia nu mai locuia în satul fondat chiar de ele. Dar au venit alte familii de germani care au reușit să se acomodeze în această zonă izolată. În plus, noii coloniști s-au mutat în casele construite deja de vechii coloniști. Satul nu a avut niciodată mai mult de 300 de locuitori. Însă, aproape 100 de ani, au fost statornici până în 1924, când mai multe familii au plecat în Germania. Mulți dintre cei rămași au avut însă de suferit după Al Doilea Război Mondial, când jumătate dintre ei au fost deportați în Siberia pe motiv că... sunt germani! Supraviețuitorii au rămas, au mai venit familii în locul celor plecați, satul s-a repopulat aproape integral, și, timp de 60 de ani, Lindenfeld era doar un sat german izolat în Munții Semenic. Când Ceaușescu a considerat că poate da la export etnicii germani, în anii ,80, satul a început ușor-ușor să se golească, iar după revoluție a mai rămas un singur locuitor, Paul Schwirzenbeck, care a decedat în 1998, la Caransebeș, într-un accident de mașină, la 83 de ani, în timp ce ducea la poștă o scrisoare pentru rudele din Germania.
De atunci, nimeni nu a mai locuit nici măcar o noapte în Lindenfeld. Casele au început să se degradeze sub povara iernilor grele, însă se vede că aceste case au fost construite să dăinuiască în timp. Desigur, acum nu se mai poate sta în niciuna din ele, dar sunt totuși case solide.
Unicul „locuitor”, ciobanul zonei
Nea Gheorghe, sau nea Costel, sau nea Schmitt, este singurul care mai calcă prin sat. Este ciobanul zonei și își mai face drum cu oile prin sat. Nici el nu știe exact cum îl cheamă. „Nu am avut niciodată acte, n-am coborât niciodată la oraș. Nu știu carte. Nu știu dacă sunt neamț sau român. Habar nu am. Dar vorbesc bine și nemțește, și românește. Chiar și ungurește știu. Nu mi-am cunoscut părinții, am crescut la stână. Asta este toată viața mea: oile și stâna”. El este omul care, într-un fel, este paznicul și polițistul acestui loc.
În urmă cu câțiva ani, un urmaș al unui localnic plecat în 1988 în Germania și-a făcut pe locul grădinii străbunicilor o casă de vacanță, unde mai vine din când în când. „Vine rar pe aici. Cam pe la 2-3 ani. Îmi aduce conserve, îmi mai dă și bani... Atâta treabă am: să am un pic de grijă. Să nu se spargă vreun geam de la zăpadă, că sunt ierni grele aici”, spune ciobanul.
„Ați cunoscut locuitorii satului înainte de plecarea lor în Ger- mania?”, întreb. „Da, de vreo 10-15 chiar îmi mai aduc aminte. Erau buni gospodari. Foarte buni gospodari. Nu le prea intram eu în casă, dar se vedea că era curățenie. Intram doar prin curte când le mai aduceam lapte sau brânză de la stână. Pe ultimul îl știu cel mai bine, Paul și nu mai știu cum îl chema. Nume nemțesc în orice caz. Cu el vorbeam doar în nemțește. A murit săracul la Caransebeș. Mergea o dată pe lună la poștă să trimită scrisori rudelor din Germania. A trăit singur în sat aproape 6 ani. Nu a vrut să plece în Germania cu copiii pentru că soția lui murise aici. A vrut să moară lângă ea. Dar el a murit la Caransebeș. Cică l-ar fi lovit o mașină. Dar era în forță la 80 și ceva de ani cât avea. Pleca pe jos, sau cu căruța, de dimineață la Caransebeș până la poștă, și seara era înapoi acasă. Nu avea nevoie de nimic de la oraș. Totul îi era la îndemână în curte și în cămară. Făcea pâine, făcea pastramă, cârnați... Și mai făcea un rachiu... Mare păcat că a murit. Prindea suta de ani, vă zic eu. Era sănătos-tun. Ținea singur toată gospodăria și înainte să-i moară soția, care în ultimii ei ani era și bolnavă, săraca de ea, la pat”, povestește nea Gheorghe.
Citește pe Antena3.ro
„De ce Nea Gheorghe, Costel sau Schmitt? De unde numele astea?”, îl întreb. „Păi... eu nu știu care este numele meu. Mi-au zis așa unii sau alții. La stână mi se zice Gheorghe. Alții m-au strigat Costel vreo trei ani. Mai de mult, Paul, ăsta, ultimul locuitor al satului, îmi spunea Schmitt. Zicea el că știe că așa mă cheamă. De unde? Nu știu”.
Lindenfeld înseamnă în germană „Câmpul cu tei”. „Nu știu de unde vine numele ăsta, zice nea Gheorghe, pentru că aici nu prea sunt tei. Poate vreo 10 în tot satul. Dar sunt noi, mititei, nu de pe vremuri. Eu cred că numele e de la primii nemți care au venit aici acu’ 200 de ani. Poate ei veneau dintr-un câmp cu tei. Că aici nu merge teiul. E prea sus pentru tei.”
Se poate face turism
Zona este superbă și ar avea un potențial turistic mare. Din păcate, nu este simplu. Primarul comunei Buchin, Gheorghe Coilă, de care aparține și satul Lindenfeld, spune că tot ce este la Lindenfeld este proprietate privată: „Sunt registre ținute nemțește, de pe vremuri. Totul este măsurat la centimetru. Totu-i precis. Se știe exact cine-s proprietarii, ce suprafață, câte fântâni, câte garduri, grajduri, câte beciuri... tot. Dar proprietarii și urmașii lor sunt în Germania. Eu nu am ce face. Sunt casele și terenurile lor. În 2012 am avut câteva zeci de cereri pentru terenurile de acolo. Dar dacă cineva vrea să cumpere teren acolo trebuie să vorbească cu moștenitorii din Germania. Am făcut și drum de la Poiana până la Lindenfeld ca să fie mai atractivă zona chiar și pentru moștenitori. Unii au zis că ar vrea să se întoarcă, să refacă casa bătrânească. Însă unul singur a făcut într-adevăr ceva. Cel care a refăcut și biserica din sat. Dar vine și el foarte rar. Nu locuiește acolo”.
Teoretic, s-ar putea face turism la Lindenfeld. Chiar și în starea lui din acest moment este o atracție. Casele, obiectele, tablourile, pozele, hainele și mobila sunt la locul lor exact ca în momentul în care au fost părăsite. Desigur, lemnăria și geamurile au cedat la intemperii iar zăpada și ploaia au pătruns. Dar nu mutat nimic din loc.
Cel mai mult vizitează satul pasionații de off-road. Aceștia au stabilit câteva trasee prin pădure, fie de la Văliug, fie de la Gărâna, fie de la Brebu Nou.
Cum se ajunge la „Câmpul cu tei”
Sunt două căi de acces. Prima, cea mai simplă, cu mașina: Caransebeș-Buchin-Poiana-Lindenfeld. Cea de-a doua este o drumeție, din partea cealaltă a versantului, de la Gărâna (care este și el un vechi sat nemțesc din Semenic, care și el al fost părăsit de localnici cu destinația Germania). Ei bine, acest traseu prin pădurea virgină Gărâna-Lindenfeld este feeric, o „dumbravă minunată”. Departe de drujbele mafiei lemnului, zona este neatinsă de civilizație. Traseul durează aproximativ patru ore și, cu puțin noroc, te poți întâlni cu cerbi, căprioare și, mai ales, sute de veverițe. Mai mult. În perioada zmeurei și a fragilor, „poți aduna vagoane”, după cum spunea un coleg de drumeție.
Lindenfeld se află la o altitudine de 1.120 de metri și este situat în zona nord-estică a Munților Semenic. În cei aproape 200 de ani cât a fost locuit, nu a avut niciodată un drum de legătură cu alte sate. Abia după anul 2000 s-a construit un drum dinspre satul Poiana pentru a atrage oameni interesați să investească în potențialul turistic al zonei.
Vin aici în sat când văd de pe deal că vin turiști. Treaba mea este să le zic că nu strice nimic și să nu lase mizerie.
Nea Gheorghe
