Măşti româneşti, pe străzile Veneţiei

Sursa foto: Jason Miller

Sub egida Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cu sprijinul Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti şi în colaborare cu Scuola Grande di San Teodoro şi Venezia Marketing & Eventi (organizatorii oficiali ai Carnavalului de la Veneţia), a fost deschisă, între 2 şi 14 februarie, expoziţia ”România: Costume şi măşti populare de ceremonie”. Tema din acest an a Carnavalului de la Veneţia a fost ”Vivi in colori/Trăieşte în culori”.

Cu cinci ani în urmă, în iarna carnavalescă veneţiană, o imagine surprinsă pe Podul Rialto stârnea curiozitatea trecătorilor (a patricienilor Serenissimei, a turiştilor exuberanţi, a “măştilor”)… Despre ce anume era vorba? Alaiul unei nunţi – miri, naşi şi nuntaşi –, se oprise pentru fotografia ce se obişnuieşte în astfel de ocazii. Ce era neobişnuit? În vreme ce mirii purtau costume aristocratice, cu măşti veneţiene (doar voalul miresei o arăta cine este), naşii ieşeau în relief prin măştile româneşti arhaice. Aveam să aflăm ceva mai târziu că şi unii, şi alţii erau veneţieni sadea. Însă prezenţa căluşarilor şi a alaiurilor de “măşti” tradiţionale româneşti la Veneţia – România era, în 2008, ţară-invitată la serbările Carnavalului - îi inspirase şi-i determinase să-şi achiziţioneze acele obiecte venite dintr-un timp mai vechi decât întreaga istorie a Serenissimei şi să le poarte cu plăcere, chiar dacă, poate, nu le înţelegeau rostul, semnificaţiile, istoriile care se ţesuseră în jurul lor.
Am întâlnit de multe ori, în zilele acelui februarie venet (căci nu lipseşte februarie din Carnaval, cum nu lipseşte martie din Post), cetele de căluşari, fanfarele noastre şi “mascaţii”, bătând străzile de piatră ale Republiciii Veneţiene şi făcându-i pe turişti să-i urmeze, asaltându-i cu aparate de fotografiat (arma călătorului modern, care poate fi, uneori, la fel de redutabilă cu cea a unui… paparazzo).

Măşti româneşti, pe străzile Veneţiei
De-atunci, din acel an 2008, prezenţa românească la Veneţia a fost din ce în ce mai vizibilă, de la concerte de stradă la expoziţii şi până la festivaluri muzicale, de genul celui de anul trecut, când România a propus veneţienilor o serie de concerte din muzica epocii lui Dimitrie Cantemir, pe scena Teatrului La Fenice. Iarna aceasta, însă, au revenit pe străzile Serenissimei măştile arhaice şi alături de ele costumul românesc de ceremonie…
Şi-acum este timpul să vorbim despre două instituţii care, ca şi în 2008, au probat că pot colabora în chip strălucit: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” de la Veneţia şi Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Lor le datorăm succesul din acest an al expoziţiei “România: costume şi măşti populare de ceremonie” (responsabil proiect: Mihai Stan), care, în perioada 2-14 febrarie, a putut fi vzionată în generosul spaţiu expoziţional de la Scuola Grande di San Teodoro.
Exuberanţa de culori, strălucirea costumului de ceremonie al ţăranului român s-au aşezat firesc în linia tematică propusă de organizatorii ediţiei din acest an a Carnavalului. “Vivi in colori”! Trăieşte în culori! – nici că se putea o exclamaţie care să exprime mai bine splendida desfăşurare cromatică a îmbrăcăminţii şi a podoabelor care au fost expuse şi chiar purtate de tineri frumoşi, pe străzile Veneţiei, spre deliciul turistului (cu mască sau fără mască) – în aceste două săptămâni.
Şi pentru că povesteam ceva mai devreme de acea nuntă care îmbinase, ad-hoc, elemente din costumaţia celor două spaţii culturale, să amintim şi noi, pentru început, acele piese vestimentare sau acele podoabe care sunt specifice… nunţii. “Cununa de mireasă”, “peana de ginere” (podoabă de căciulă, pe care o poartă mirele), “ştergarul de naş”, “baltagul de vornic” sau “ciocanul de uspeţe” au captivat interesul vizitatorului expoziţiei, care a dorit să ştie îndeaproape legenda fiecărui obiect. Iar afluxul de vizitatori a fost şi mai mare în ziua de 11 februarie când, în Veneţia, avea loc “Carnival Culture Night” – un fel de “noapte a porţilor deschise”, pentru orice purtător de mască… veneţiană şi nu doar veneţiană.

Dimensiunea ludică
Carnavalul, în sine, este un timp al veseliei. Dimensiunea ludică a ceremonialului a fost exemplificată prin exponate de felul “însemnelor pentru colindători” şi al “pălăriilor Căluşarilor”, ori al măştilor care completează costumul în jocurile de priveghi, în cele de reînnoire a Anului – cu care, cum spuneam, veneţienii s-au mai întâlnit şi în trecut.
Cu privire la “oportunitatea” prezenţei costumului de ceremonie românesc în desfăşurarea Carnavalului, dna conf. univ. dr. Paulina Popoiu, directorul general al Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, ne-a declarat: “Nu este vorba despre o simplă expoziţie de costum, ci despre o expoziţie care se înscrie în tematica proprie carnavalului. Prin frumuseţea costumului românesc, prin cromatica pe care i-o ştim – şi îndrăznesc să spun: pe care o ştiu şi veneţienii – expoziţia se integrează în specificul Carnavalului, în sine, ca şi în tema propusă pentru acest an: «Trăieşte în culori!». Noi participăm pentru a opta oară cu un eveniment în cadrul programelor cultural ale Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia şi asta înseamnă că, deşi poate nu au ajuns (încă) în România, veneţienii sunt familiarizaţi cu arta populară românească. Pe de altă parte, dacă în Carnaval costumul de gen este completat de mască, trebuie să spunem că şi costumul de ceremonie românesc este completat de masca rituală. Şi nu vorbim aici doar despre măştile de Crăciun – care au putut fi admirate de veneţieni şi de oaspeţii lor în 2008 –, ci şi de altele care sunt, poate, mai puţin cunoscute, dar la fel de spectaculoase. Aş aminti aici Jocul funerar cu măşti din Ţara Vrancei sau Măştile de Cuci, care sunt implicate în ritualurile de fertilitate, în ritualurile de primăvară, de lăsata secului pentru Postul Paşetelui (adică, am completa noi, în perioada similară celei a Carnavalului, al cărui nume – “carne vale!” - ţine tocmai de intrarea în post, de lăsatul secului de carne – n.n.).”

Doi meşteri de măşti
Prin repetarea experienţei de acum 5 ani – când expoziţia organizată atunci de Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” a obţinut şi un premiu în cadrul Carnavalului –, masca românească arhaică s-a întâlnit din nou cu masca veneţiană medievală. O întâlnire care a fost interesantă, iată, şi pentru meşterul Paul Buţă, care a fost solicitat să exemplifice cum se confecţionează un astfel de obiect de ceremonial (şi, din nou, undeva, pe o “cale” din Veneţia, într-o piaţetă sau pe un pod care traversează zecile de canale o distinsă mască veneţiană s-a întâlnit cu o mască românească, salutându-se discret!). Asta în Galeria Nouă a Institutului Român de Cultură şi Cercecetare Umanistică de la Veneţia, la numai câţiva paşi de locul unde, într-un atelier de măşti veneţiene, Marian Onţiu, un maramureşean emigrat în lagună, picta chipul unui… Arlequino!
Nu ştim, încă, dacă aceşti doi români, meşteri de măşti – fiecare în stilul şi în spiritual lui – s-au întâlnit, până la urmă… Dar, zău, c-ar fi meritat să o facă!

Omuleţul lui Gopo, la Carnaval
Să revenim însă în Palazzo Correr, frumosul imobil cumpărat de istoricul Nicolae Iorga pentru beneficial bursierilor români la Veneţia, şi să-l ascultăm şi pe directorul instituţiei, profesorul Rudolf Dinu: “Cred că am reuşit în acest an să repetăm succesul din 2008, când măştile româneşti au câştigat simpatia turiştilor, la paritate cu cele veneţiene. Aş vrea să vă mai spun că, pe lângă expoziţia “România: costume şi măşti populare de ceremonie”, deschisă la Scuola Grande di San Teodoro, am mai organizat o expoziţie de artă populară românească în noua noastră galerie, de la parterul Palatului Correr, în Strada Nuova. În programul Carnavalului, noi suntem prezenţi şi cu un al doilea eveniment, organizat la Bienala de Artă de la Veneţia, este vorba despre Carnavalul Copiilor. Suntem prezenţi încă de la prima ediţie, iar anul acesta evenimentul pe care l-am propus – şi care a fost acceptat cu mare bucurie – a fost dedicat memoriei maestrului Ion Popescu-Gopo. Este vorba despre o proiecţie de filme animate pentru copii, filmele premiate şi la Cannes, în 1957, când «Scurtă istorie» a câştigat Palme D’Or.” Sub titlul generic “Omuleţul lui Gopo” (responsabil proiect: Alexandru Damian) au fost prezentate mai multe dintre filmele sale de animaţie: “Scurtă istorie”, “7 arte”, “Ecce homo!”, “Quo vadis homo sapiens?”, “Sport”, “Şi totuşi se mişcă”, “Animagic film”, “Tu”, “Ucenicul vrăjitor”. Inutil să spunem că proiecţia de filme a fost pe gustul copiilor – dar şi al părinţilor şi al bunicilor, care nu au ezitat să lasă deoparte zarva Carnavalului pentru a viziona “comorile” puse la dispoziţie de Arhiva Naţională de Filme, Centrul Naţional al Cinematografiei din România şi de ceilalţi parteneri din ţară ai proiectului.
Dar să ne întoarcem la… măştile noastre. Adică: la costumele noastre de ceremonie (în paranteză fie spus, nu doar veneţienii ar trebui să se apropie de ele, ci şi noi, românii, am avea nevoie de “întâlnire” cu arhaicul românesc, pentru a învăţa să “trăim în culori”). Un argument: “Costumul popular românesc reprezintă unul dintre cele mai expresive domenii de afirmare a creativităţii feminine. Nenumărate sunt dovezile de fantezie şi ingeniozitate, de măiestrie şi de bun gust care te atrag când priveşti veştmintele de sărbătoare şi ceremonial ale costumului tradiţional din fiecare zonă etnografică a României. Din ţesături de in şi cânepă, de lână şi bumbac, din blănuri şi postavuri, din borangic şi mătase, femeile au conceput ansambluri expresive de o mare originalitate plastică, cu trăsături artitice inconfundabile în context european”. Prezenţa măştilor româneşti între măştile Veneţiei, a costumelor specifice nu face decât să întărească faptul că armonia culturală devine posibilă prin… contrast, ritm şi culoare.

“Asemeni unui vechi hrisov”
“Asemeni unui vechi hrisov de cancelarie, aşternut cu slove frumos caligrafiate de mâna femeilor de la ţară, portul tradiţional românesc este un martor vizual capabil să transmită peste veacuri, importante referinţe cultural-istorice despre identitatea etnică, locul de provenienţă, vârsta şi statutul civil al purtătorilor. Diferitele cadre de afirmare publică ale costumului popular – la biserică şi la Jocul duminical, la Crăciun şi la Paşti, la Nedei şi la Hramurile bisericilor (celebrarea Sfinţiilor patroni) - au imprimat acestei ţinute vestimentare, particularităţi specifice, concretizate prin apariţia unor elemente cu valoare simbolică şi funcţie de însemn ceremonial. Prin subtilul mesaj cromatic al broderiilor şi motivelor decorative se comunica vizual natura evenimentelor în care este implicată o persoană îmbrăcată în costum popular”. (Din caietul expoziţiei “România: Costume şi măşti populare de ceremonia”, Veneţia, 2-14 februarie 2013)